GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[leonte]

În prealabil postat de cristiboss56

Sunt invataturi ale Sfantului Siluan Atohnitul , dupa cum este precizat in titlu !
Despre iertare si nu numai , sunt cuvintele mele pe care poti sa le citesi cu doua sau trei pagini in urma :"
Vrajmasii cei dinlauntrul omului ..................
.................................................. .

Post binecuvantat !"

Cristi, dragule! Mie mi se pare ca intinzi cuvantul prea pe multe randuri, mai ales ca nu sunt vorbe goale ci pline de talc. Si nu esti singurul care face aceasta. Dupa cum ai observat mi se intampla si mie si altora....
Ceea ce imi doresc sa intelegi este ca vorbele de duh necesita timp pentru a fi rumegate, dupa care sa se poata da si o replica (eventual). Daca ar fi sa iau cu amanuntul mesajul tau intreg, ar trebui sa dau vreo 20 de replici. Altul, mai smerit ar da numai 7. Dar inmulteste o medie de 12 replici cu fiecare utilizator si vezi ce rezulta! Este prea multa provocare(in sensul bun) pe "metrul patrat".

p.s. Am omis sa mentionez ca sunt trandav si ma apuca deznadejdea cand vad un mesaj asa de lug. Sper sa treci si tu cu vederea aceasta neputinta a mea.

[cristiboss56]

În prealabil postat de leonte

Cristi, dragule! ...

Ai mare dreptate , draga Leonte , caci iesim din dreapta socoteala , chiar daca cele scrise sunt spre folos , si ajungem la slava desarta , o slava de care nu au scapat nici Sfintii Parinti , ce sa mai vorbim de noi . . . !
Si o mancare sanatoasa de este peste masura duce la indigestie , avand un efect contrar dorintei noastre , asa ca-ti dau dreptate in totalitate .
In schimb , simt la tine o mica deznadejde , care nu-i buna , si sper sa fie trecatoare . Nici multumirea de sine nu este buna , dar de aici la deznadejde e cale lunga . Toata viata noastra este o lupta , iar pocainta are un inceput , dar nu are un sfarsit , caci tot timpul este loc de mai bine , si mai bine , si mai bine . . .
Poate iti spui parerea , daca vrei si ai timp , despre ganduri-dusmanie-vrajmasie si iertare .
Iti doresc din suflet sa te ajute Dumnezeu sa-ti gasesti de lucru si sa-ti gasesti legatura si echilibru dintre minte si inima , si sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu iti da , dar nu-ti baga in traista , altfel am fi niste simpli robotei dirijati de la distanta !
Slava lui Dumnezeu pentru toate !

[cristiboss56]

Un cuvant de folos pentru cei interesati !
Unul din cele mai cunoscute sfaturi ale Sfinţilor Părinţi din deşert este „Stai în chilia ta şi aceasta te va învăţa pe tine toate”. Acest cuvânt preamăreşte virtutea stabilităţii. Mutarea dintr-un loc în altul nu rezolvă niciodată problema – doar amână inevitabilul. Undeva, cândva, trebuie să ne confruntăm cu lupta noastră interioară şi să biruim cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Bineînţeles, nu toţi sunt pe deplin biruitori în aceste lupte din viaţă. Însă, deoarece vindecarea noastră este completă dincolo de viaţa aceasta, ea este lăsată în voia misterului harului.
Nu este nimic laic în ceea ce priveşte deşertul, arena luptelor noastre spirituale. Monahii de atunci care zburau spre deşert pentru a se ruga nu se gândeau că fac asta pentru a evita problemele şi a căuta singurătatea. Sfântul Atanasie a scris în secolul IV „Viaţa Sfântului Antonie”, unul dintre primii mari părinţi eremiţi. Acea carte a devenit „best-seller”, chiar înainte de a apărea presa şi editurile. A fost citită de mulţi oameni şi a îndemnat sute de mii de femei şi bărbaţi să intre în viaţa monahală. Creştinii moderni sunt copleşiţi atunci când aud de numărul mare de călugări existenţi în secolul V. Este greu de crezut că în deşert puteau trăi atât de mulţi.
Dar acea carte despre viaţa Sfântului Antonie nu era deloc o carte romanţioasă. Viaţa de rugăciune a Sf. Antonie a fost în acelaşi timp o viaţă de luptă contra demonilor. Ei l-au chinuit şi l-au bătut. Astfel, această scriere ar fi trebuit să fi determinat generaţii întregi să nu se apropie de deşert.
În cap. 6 al Epistolei către Efeseni, Sfântul Pavel scria:
11. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.
12. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.
Observaţia Sfântului Pavel conform căreia lupta se duce contra inamicului spiritual al răutăţii care se află în văzduh (literal, „ceruri”) în mod clar nu a desconsiderat cetele de eremiţi care au invadat deşerturile din Africa şi Orientul Mijlociu sau insulele şi peşterile din Galia şi Insulele Britanice. Un motiv ar fi acela că „ceruri” nu se referă la un univers cu două (sau mai multe) dimensiuni ci este o descriere a naturii acestei lupte. Aceste „locuri cereşti” sunt cât vrei teritoriul inimii umane. Sfântul Macarie, un locuitor al deşertului scria:
Inima însăşi este un mic vas, totuşi în ea se găsesc dragoni şi de asemenea lei. Există bestii veninoase şi toate lucrurile răutăţii. Însă acolo se află de asemenea Dumnezeu, îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile cereşti şi toate comorile harului – toate se afla acolo înăuntru, în inimă.
Locurile cereşti nu se caută contemplând o a doua dimensiune a universului, ci se găsesc în hotarele teribile (în sensul clasic al cuvântului) ale inimii umane. Aceasta era marea promisiune a deşertului: că în singurătate şi în linişte, prin intermediul rugăciunii şi al postului, omul poate intra în adâncul inimii sale şi acolo să ducă războiul care ne este dat tuturor să-l ducem. Puţini au devenit mari sfinţi. Alţii însă doar au înnebunit. Creştinătatea ortodoxă a primit un fel de ghid (manual) asupra războiului din acea parte a inimii în scrieri precum „Vieţile Sfinţilor Părinţi”, „Filocalia”, „Jugul urcuşului duhovnicesc” şi alte opere similare. Ele au rămas baza vieţii spirituale de atunci şi până în zilele noastre.
Lupta din deşert nu ignoră relaţiile cu ceilalţi oameni. Dar recunoaşte faptul că neplăcerile din aceste relaţii nu au cauza în ceilalţi oameni, ci în propria mea inimă. Iisus Hristos nu a suferit neplăceri în relaţiile Lui cu umanitatea. El era împăcat cu toţi. Noi nu putem face mai mult decât a fi precum Hristos, care El însuşi a început lupta în deşert, biruind pe vrăjmaşul acolo.
Gândirea ortodoxă de după aceea a lărgit semnificaţia termenului de „deşert” şi a recunoscut faptul că ea include orice teritoriu. Nu există loc unde mergem pentru care lupta să fie definită altfel. Fie în oraş, fie în fabrică, fie la şcoală sau la birou, câmpul de luptă al războiului nostru spiritual rămâne inima noastră. Singurătatea este doar un instrument în a învăţa a recunoaşte aceasta şi a ne concentra atenţia acolo unde trebuie.
În mod evident, majoritatea dintre noi nu părăsim relaţia cu ceialţi oameni în drumul nostru spre mântuire. Însă ar trebui să tragem concluzii corecte de la oamenii care au intrat prima oară în deşert şi care ne-au lăsat mărturia luptei lor. Nu muncim într-un loc secularizat, sub ochiul vigilent al perfecţiunii unei dimensiuni de ordinul doi a lumii. Muncim pe pământul pe care se duce bătălia între îngeresc şi demonic: inima fiecăruia dintre noi. Iar dacă inimile noastre se află acolo unde este această arenă, atunci ar trebui să recunoaştem faptul că în această arenă vom găsi marele „nor al mărturisitorilor” (Evrei 12:1).
Marea pleiadă de sfinţi care, aşa cum spune Sf. Pavel în Epistola către Evrei, şi-au încheiat cu bine lupta lor şi ne înconjoară asemenea unor spectatori din arenă. Nu trebuie crezut că se află undeva departe de noi, într-o altă dimensiune, privindu-ne de acolo. Astfel, e normal ca aceia care duc cel mai bine acest război spiritual să aibă mulţi prieteni printre sfinţi, pe care învaţă să-i cheme în ajutor. Pentru că deşi ar părea că aceasta este lupta „mea”, totuşi ea este lupta tuturor celor care l-au numit pe Iisus Hristos: Dumnezeu. Sfinţii nu ne înconjoară ca un mare nor de mărturisitori care se uită curioşi la noi şi în mod pasiv. Ei ne înconjoară ca să ne întărească şi să ne ajute, să ne încurajeze, şi chiar, de va fi cazul, să lupte alături de noi. În acest mod se duce războiul duhovnicesc al inimii.
A-ţi petrece timpul cu cineva care a învăţat bine lupta din inimă, înseamnă să stai la poarta Raiului. Am avut puţine ocazii să întâlnesc astfel de luptători. Pacea lor, lipsa completă a auto aprecierii, sunt semnele care îţi arată că ai intrat într-o nouă lume. Astfel de mărturisitori în viaţă sunt cea mai sonoră propovăduire a Evangheliei cunoscută pe pământ. Deoarece în inimile lor, voia Domnului se face pe pământ aşa cum ea se face în ceruri. Ei sunt lăcaşurile Noului Ierusalim şi promisiunea vie a lui Dumnezeu. Inimile lor ne arată locul unde trebuie să ne angajăm în luptă şi noi şi ne amintesc că alături de Dumnezeu totul este cu putinţă.

[leonte]

În prealabil postat de cristiboss56

Si o mancare sanatoasa de este peste masura duce la indigestie , avand un efect contrar dorintei noastre , asa ca-ti dau dreptate in totalitate .
In schimb , simt la tine o mica deznadejde , care nu-i buna , si sper sa fie trecatoare . Nici multumirea de sine nu este buna , dar de aici la deznadejde e cale lunga . Toata viata noastra este o lupta , iar pocainta are un inceput , dar nu are un sfarsit , caci tot timpul este loc de mai bine , si mai bine , si mai bine . . .
Poate iti spui parerea , daca vrei si ai timp , despre ganduri-dusmanie-vrajmasie si iertare .
Iti doresc din suflet sa te ajute Dumnezeu sa-ti gasesti de lucru si sa-ti gasesti legatura si echilibru dintre minte si inima , si sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu iti da , dar nu-ti baga in traista , altfel am fi niste simpli robotei dirijati de la distanta !
Slava lui Dumnezeu pentru toate !

Frumoase cuvinte ai grait si iti dau dreptate intru totul, mai putin in ceea ce priveste deznadejdea. Ti-as oferi si garantia faptului ca intre mine si deznadejde se afla o despartitura, care tinde sa devina abis, odata cu trecerea timpului. Din pacate, duhovnicul mi-a interzis sa vorbesc pe tema aceasta si mai multe nu pot si nici nu doresc a spune. Doresc doar sa fii incredintat ca sufletul meu este izbavit de aceasta povara.

Cu siguranta am spus ceva, in mesajul precedent, ceva care te-a facut sa crezi despre mine ca sunt afectat de gadul deznadejdii, pe cand eu, dimpotriva, sunt un om foarte optimist. Si cum as putea fi altfel cat timp am garantia ca Dumnezeu se preocupa dă mine si imi randuieste cele bune si potrivit neputintelor mele. Candva, nu de mult, am fost un om bogatel, castigam triplu cat un simplu salariat. Daca mi-ar fi fost de folos, Dumnezeu mi-ar fi randuit sa castig mai mult.

Astazi, cand privesc in urma si-l vad pe Leonte de atunci, mi se face mila de el; cat de putine stia despre Dumnezeu, dar cat de multe credea ca stie. Peste un timp, sper sa privesc in urma si sa vad ceva similar, ca marturie a faptului ca evoluez.

p.s. Frumos si util cuvantul despre lupta pustnicilor; cred ca s-ar fi potrivit mai bine la topicul lui vlad, despre insingurare/instreinare. Dar e bine venit oriunde. Important e sa ajunga la cei interesati.

[leonte]

În prealabil postat de cristiboss56

Poate iti spui parerea , daca vrei si ai timp , despre ganduri-dusmanie-vrajmasie si iertare .

Parerea despre dusmanie... Adica sa ma descriu pe mine? Asta imi ceri de fapt.

Nu de putine ori, mi s-a intamplat sa fiu ca ochiul cel rau care vede cele rele. Nimeni nu suntem fara de greseala, iar primul pas catre a dobandi puteri dumnezeiesti, este a putea suporta neputinta vecinului, a colegului si a casnicilor nostri.
Din pacate nu am o reteta sa o prezint cuiva interesat de aceasta putere. Pur si simplu trebuie sa ne luptam cu bestia din noi, pana vom pricepe ca binele si raul nu sunt ceea ce lumea ne invata ca sunt.
Daca fiul meu incepe sa consume droguri (sa zicem), iar eu nu stiu sa-l indreptez cu duhul blandetii, mai bine imi inghit cuvintele si ma rog sa-i scoata in cale Hristos, un povatuitor pe masura. Altminteri, vom trai [retrai in cazul meu] pe deplin tragedia din zicala "gura iadului e pavata cu intentii bune".

Aoleu, sarmanul de mine! In timp ce reciteam mesajul, mi-am amintit ca am cunoscut un astfel de tata, roman, in Athos. Cand imi povestea tragedia vietii sale, nimic nu mi-a sfasiat mai tare inima dacat cand a ajuns sa imi povesteasca despre fiul sau. Cel putin doua zile m-am tulburat si mi s-a umplut mintea de ganduri, despre cum as putea sa contribui la a-i usura durerea si la a-l izbavi pe fiul sau.
Ce amagire pe capul meu! Ce puteri aveam eu ca sa implinesc astfel de ganduri (ce-i drept nobile)?

[cristiboss56]

Multa liniste si intelepciune aduceti prin postarile voastre , drept pentru care va multumesc , mai ales ca din ce in ce mai putine sunt astfel de momente pe acest forum .
Sa va daruiasca Dumnezeu putere sa scrieti cat mai mult , ca sa mai diluam tulburarea ce se abate de la un timp pe aici .
Pelerin spre Rasari , sunt convins ca un astfel de thread nu are cum sa piara , prin insasi natura lui este inepuizabil !
Doamne ajuta !

[Mosh-Neagu]

Multumesc si eu tuturor celor care lasa "bucatica lor de suflet" pe acest topic. De multe ori am intrat pe-aici, am citit, m-am "incarcat" si am iesit "pe varfuri", asa cum am si intrat. Nu stiu de ce, dar ma simt atat de sarac incat nu gasesc in mintea mea o vorba atat de inteleapta, sa poata fi trecuta pe-aici. Probabil exagerez, dar simt ca si cum as deschide Sf Evanghelie si m-as apuca sa adaug "note si impresii"... Ce stiu eu de "Viata in Hristos"? Ce cuvinte sa adun, pentru ca eu, pacatosul, sa fac cinste acestui minunat topic? Sunt mult prea sarac... Dar va multumesc tuturor care lasati vorbe de duh. TUTUROR!!!