Postul negru

În prealabil postat de cezar_ioan

Astazi cred ca flacara postului se trage din rugaciune. E unrod al rugaciunii, cat mai deasa fie ea si cat mai umila. Duhul umilit, inima infranta si smerita izvoraste postul, ca pe o lacrima dulce care poarta pe om peste timpul care trece pe nesimtite, usor (deoarece viata are un sens nou, clar resimtit)...
Din rugaciune mi s-a dat sa traiesc postul. Marturisesc.
In rest, chinuieli, copilarii, abtineri, sfortari si mutilari ale fiziologiei ...

"Fara Mine nimic nu puteti face!" imi pare cel mai evident in cazul postului.

Si iarasi, lucru uimitor, toate erau bune. Nici ganduri negre nu ma asaltau, nici ingrijorari sau descurajari, nu priveam pe nimeni decat ca pe o bucurie, intalnirile cu tot semenul imi pareau in dar, iar necazurile nu mai erau doar necazuri, ci si un fel aparte de incredintare luminoasa, nadejde...

E foarte bine că încerci să ne tragi mai sus, căci avem tendinţa de a ne opri la cele trupeşti, despărţind în noi înşine sănătatea trupească de cea duhovnicească, socotind că ne putem limita la dobândirea doar a primeia. Poate asta e şi din cauză că nu ştim să ne rugăm. Sau pentru că gândim că e treabă călugărească sau, în orice caz, pentru singuratici.
Dar cu asta ar trebui să începem, rugăciunea ar trebui să ne fie hrana măcar în posturi. Şi ea de la sine ar cere şi postul de mâncare.