Parabolele lui Iisus

[delia31]

Dupa cum singur a facut (auto)critica ratiunii exegetice in capitolul final al cartii despre parabole, si oarecum, in a nutshell, si la conferinta, povestea de culise, de laborator, e ea insasi foarte interesanta.

Pentru un intelectual rafinat si riguros ca Plesu, demersul de a scrie o carte despre parabole nu putea incepe decat prin intentia de a acoperi cat mai exhaustiv bibliografia pe tema asta.

Pe cat de scrupulos ar fi vrut sa fie in zelul lui “de a defrisa livresc” rafturile bibliotecilor, pe atat de inhibat a ajuns sa fie de asfixianta cantitate a textelor si de inepuizabilul miez al zicerilor lui Iisus. E ceea ce se cheama “brain inhibitive phase”, faza de descurajare adica, de autosabotare in fata utopiei de a epuiza exhaustiv si autentic subiectul ( la ce bun inca o carte despre parabole?)

Cu toate astea, doar parcurgand un asemenea travaliu a ajuns sa afle cum se poate “rata” interpretarea parabolelor din cauza unor exegeze spectaculoase tehnic dar care risca sa obtureze drumul catre miezul si inima textului si mai ales catre inima Celui care le-a rostit.

Facand un inventar al lucrarilor catolice, protestante si iudaice in paralel cu cele ortodoxe, Plesu a observat ca cele dintai inclina spre studiul istoric al parabolelor, in timp ce teologii ortodocsi le abordeaza ca materie omiletica.

Dupa cum zicea si Ioana, am observat ca Plesu critica lucid atat aroganta exegezei moderne cu sobrietatea si precizia ei de tip luteran, dar si exegeza de la antipodul ei: omiletica sentimentalisto-moralizatoare care rateaza efectiv esentialul si transforma parabolele in “ora de dirigentie sau dadaceala duminicala”.
In termeni asemanatori, zice si Steinhardt:” cele mai bune si mai frumoase simtaminte ori mai folositoare invataturi sunt annihilate de tipizarea verbala, care-i simptom de lene, frica si uscaciune a inimii. Tot atat de dusmanoase sunt stilul pilduitor, edificator, onctuos, stilul emfatic, grandilocvent sau deprinderea comoda de a reduce predica la reprezentarea pericopei evanghelice”.

În prealabil postat de ioanna

Mai degraba Plesu insinueaza ca omiletica dulceaga, sentimentala se indeparteaza de intelesul neconventional al pildelor. Dupa ce o sa-i citesc cartea, o sa revin la topicul dedicat cartii

Aici pune Plesu un mare punct pe i. Preoti si predicatori plictisiti si de o platitudine exasperanta “arunca fara gratie de la amvon comorile Scripturii ca pe o gramada de pesti morti, ratand dimensiunea cosmica, miraculoasa, tainica si in fond scandaloasa a Intruparii.”

Kenoza unui Dumnezeu dispus sa treaca hotarul inimaginabilului, pentru a-si insusi un trup omenesc cu tot balastul si slabiciunile lui, ar suna ridicol, daca rezultatul acestui plonjon halucinant ar fi doar un compendiu de buna purtare. Nu e de crezut ca Dumnezeu a facut acest plonjon in lumea materiala doar pentru a tine un duios discurs de matusa cumsecade ("sa fii cuminte, sa nu minti, sa nu faci prostii”).