Ce inseamna zdrobirea de sine?

[cezar_ioan]

Da, natura omului este trup şi suflet, aşa cum spune Scriptura, aşa cum mărturisim în Biserică. Acesta e modelul specific antropologiei creştine.
Ca o buclă în topic mă grăbesc să spun că am sesizat şi eu, desigur, abordarea textuală în 3 rânduri separate, ca manifestări ale omului. Dar nu mi-am făcut griji şi îţi voi spune imediat de ce.
Deocamdată îmi pare binevenită intervenţia ta, nu pentru că textul ar exprima erezia trihotomistă, ci pentru că se poate înţelege greşit ce scrie acolo.

Iată, acum, de ce ziceam că nu mi-am făcut griji.
În urmă cu câţiva ani am întâlnit într-una din cărţile Sfântului Teofan Zăvorâtul câteva pasaje care păreau a exprima erezia trihotomistă. M-am tulburat, întrucât eu îl vedeam pe Sfântul Teofan ca fiind cu totul ortodox, fireşte, că doar e sfânt în Biserică.
Totuşi, cum rămânea cu impresia mea? Sfântul chiar susţinea trihotomismul?
Nu, nu făcea deloc asta, însă eu pe atunci nu ştiam în ce constă această erezie şi nici nu pricepeam că Sfântul vorbeşte, desigur, în Tradiţia Părinţilor.
Aşa cum am înţeles eu până azi, Părinţii operează o oarecare distincţie în manifestarea sufletului, delimitînd psihi distinct de nous. Cred că distincţia are rol în primul rând pedagogic, pentru a uşura sesizarea specificului lucrării duhovniceşti (oamenii fiind tentaţi să o dilueze în lucrări ordinare, mult mai pământeşti, care nu au a face cu aşazisul "om lăuntric"). Altminteri, ar însemna că unii dintre Părinţi (Atanasie Cel Mare, Tihon, Teofan etc.) ar fi afirmat nici mai mult nici mai puţin că sufletul nu este simplu, avînd una şi aceeaşi natură, ci compus - ceea ce este inacceptabil pentru antropologia creştină.

Acestea nu sunt, însă, cum ar părea, două componente distincte ale naturii omului (care s-ar adăuga celei de a treia, trupul), ci două modalităţi-niveluri de funcţionare ale uneia şi aceleiaşi componente, care e sufletul. Rămân astfel: trupul şi sufletul, iar ultima este atât psihe cât şi nous, în funcţionarea ei. În textul pe care l-am postat şi la care ai făcut referire, tocmai despre asta e de fapt vorba. La fel şi în cărţile Sfântului Teofan unde mă poticnisem eu mai demult.

"Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. - spunea, undeva, Ioan Damaschinul.

În concluzie: Conform nuanţării pedagogice a Părinţilor, sufletul sau spiritul sau duhul sunt privite ca acelaşi fenomen, dar de o dezvoltare funcţională diferită. Omul legat de cele pamânteşti (Adam cel vechi, cum spune Sfântul Teofan) e diferit de cel care se ridică la o viaţă de credinţă în duhul lui Hristos - om spiritual sau duhovnicesc.
Prin aceasta se arată existenţa unei opoziţii între omul neduhovnicesc şi cel duhovnicesc (I Cor. 2,14-15);15,45-46; Gal. 5,16-17 s.a.)

[dobrin7m]

"In Biserica, prin Sfantul Botez si Sfanta Mirungere, omul devine biserica Duhului Sfant. Ce inseamna aceasta? Aceasta inseamna ca inlauntrul existentei sale, in inima sa, se activeaza aceasata lucrare noetica a mintii si se ajunge la rugaciunea neincetata. Trupul omului este o biserica. Dupa cum Biserica are in adanc, in spate Altarul si Sfanta Masa, la fel si in adancul inimii omul are un Altar, o Sfanta Masa, unde se savarseste Sfanta Liturghie. Si acolo se savarseste o Liturghie launtrica neintrerupta. Prin urmare, pe de o parte, omul se intoarce la starea de dinainte de cadere, dar urca si mai sus pentru ca in inima sa se savarseste neintrerupt o Dumnezeiasca Liturghie. Exista o rugaciune care se face prin cuvant, logica si exista o rugaciune noetica, intelegatoare a mintii, care se face in inima. Cand omul ajunge la aceasta stare inseamna ca a ajuns la vindecare. Trebuie ca omul sa ajunga in starea de a avea inlauntrul sau dragostea de Dumnezeu. De aceea Parintii Biserici si Parintele Ioannis Romanidis citand pe Parintii Bisericii spun ca exista trei trepte ale vietii duhovnicesti: curatirea mintii, curatirea inimii si indumnezeirea. Dupa cum avem si in impartirea unei biserici: exista pronaosul – starea de curatie a mintii -, naosul – luminarea – si Sfantul Altar, care reprezinta stadiul de indumnezeire."

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...t-prima-parte/ )

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Da, natura omului este trup şi suflet, aşa cum spune Scriptura, aşa cum mărturisim în Biserică. Acesta e modelul specific antropologiei creştine.
Ca o buclă în topic mă grăbesc să spun că am sesizat şi eu, desigur, abordarea textuală în 3 rânduri separate, ca manifestări ale omului. Dar nu mi-am făcut griji şi îţi voi spune imediat de ce.
Deocamdată îmi pare binevenită intervenţia ta, nu pentru că textul ar exprima erezia trihotomistă, ci pentru că se poate înţelege greşit ce scrie acolo.

Iată, acum, de ce ziceam că nu mi-am făcut griji.
În urmă cu câţiva ani am întâlnit într-una din cărţile Sfântului Teofan Zăvorâtul câteva pasaje care păreau a exprima erezia trihotomistă. M-am tulburat, întrucât eu îl vedeam pe Sfântul Teofan ca fiind cu totul ortodox, fireşte, că doar e sfânt în Biserică.
Totuşi, cum rămânea cu impresia mea? Sfântul chiar susţinea trihotomismul?
Nu, nu făcea deloc asta, însă eu pe atunci nu ştiam în ce constă această erezie şi nici nu pricepeam că Sfântul vorbeşte, desigur, în Tradiţia Părinţilor.
Aşa cum am înţeles eu până azi, Părinţii operează o oarecare distincţie în manifestarea sufletului, delimitînd psihi distinct de nous. Cred că distincţia are rol în primul rând pedagogic, pentru a uşura sesizarea specificului lucrării duhovniceşti (oamenii fiind tentaţi să o dilueze în lucrări ordinare, mult mai pământeşti, care nu au a face cu aşazisul "om lăuntric"). Altminteri, ar însemna că unii dintre Părinţi (Atanasie Cel Mare, Tihon, Teofan etc.) ar fi afirmat nici mai mult nici mai puţin că sufletul nu este simplu, avînd una şi aceeaşi natură, ci compus - ceea ce este inacceptabil pentru antropologia creştină.

Acestea nu sunt, însă, cum ar părea, două componente distincte ale naturii omului (care s-ar adăuga celei de a treia, trupul), ci două modalităţi-niveluri de funcţionare ale uneia şi aceleiaşi componente, care e sufletul. Rămân astfel: trupul şi sufletul, iar ultima este atât psihe cât şi nous, în funcţionarea ei. În textul pe care l-am postat şi la care ai făcut referire, tocmai despre asta e de fapt vorba. La fel şi în cărţile Sfântului Teofan unde mă poticnisem eu mai demult.

"Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. - spunea, undeva, Ioan Damaschinul.

În concluzie: Conform nuanţării pedagogice a Părinţilor, sufletul sau spiritul sau duhul sunt privite ca acelaşi fenomen, dar de o dezvoltare funcţională diferită. Omul legat de cele pamânteşti (Adam cel vechi, cum spune Sfântul Teofan) e diferit de cel care se ridică la o viaţă de credinţă în duhul lui Hristos - om spiritual sau duhovnicesc.
Prin aceasta se arată existenţa unei opoziţii între omul neduhovnicesc şi cel duhovnicesc (I Cor. 2,14-15);15,45-46; Gal. 5,16-17 s.a.)

Da. de aceea am intervenit ca sa nu se inteleaga gresit.
In rest, da. Asa este.

[cezar_ioan]

Pentru mai multe amănunte, aici: http://www.oglindanet.ro/index.php?o...tual&Itemid=54

Sfântul apostol Pavel vorbeşte de omul spiritual, sufletesc şi trupesc în 1 Cor 2,10-3,4. Omul spiritual (pneumatikós) cunoaşte adâncimile şi tainele lui Dumnezeu (1 Cor 2,10-12) şi prin urmare având gândul lui Cristos poate să judece toate fără a fi judecat (1 Cor 2,15-16). Omul sufletesc (psychikós: psihic, firesc, natural) nu acceptă realităţile spirituale, considerându-le o nebunie şi nu le înţelege pentru că trebuie gândite duhovniceşte (1 Cor 2,14). Omul trupesc (sarkínos: carnal, lumesc) este infantil, trebuind a fi hrănit cu lapte şi nu cu învăţătură tare (1 Cor 3,1-2). Semnul vizibil şi dovada faptului căci corintenii sunt oameni trupeşti este existenţa între ei a certurilor şi a dezbinărilor (1 Cor 3,3-4).
Sfântul Maxim Mărturisitorul (Epistola 9, către presbiterul şi egumenul Talasie, în PSB 81), numeşte pe om trupesc, sufletesc sau spiritual, în funcţie de atracţia şi mişcarea lăuntrică a omului spre lume, fire sau Dumnezeu, prin liberă voinţă şi socotinţă şi prin liberă alegere. Omul trupesc atras de lume devine animal prin amăgirea împătimirii neştiind să facă decât răul. Omul sufletesc (firesc) atras de fire, nu voieşte şi nici nu suferă vreodată răul. Omul spiritual atras de Dumnezeu devine dumnezeu prin lucrare (îndumnezeire mai presus de fire), voind şi înfăptuind numai binele.
Sf. Ioan Casian (Ioan Casian, Convorbirea cu Părintele Daniel, 4,19, în Scrieri alese, PSB 57), vorbind de existenţa a trei stări ale sufletului omenesc: trupească (carnală), firească (sufletească) şi spirituală, caracterizează starea omului trupesc drept rece, pe cea firească drept călduţă, iar pe cea spirituală drept fierbinte (în clocot). Dacă s-au văzut oameni reci (trupeşti), ca de exemplu mulţi păgâni, care au devenit fierbinţi (spirituali), rar s-au văzut oameni călduţi (fireşti) devenind fierbinţi (spirituali). Aşa că starea călduţă care pare multor oameni ca fiind bună, normală, este, de fapt, cea mai rea, pentru că cei călduţi sunt până la urmă vărsaţi din gura Domnului (Ap 3,15).
Omul sănătos şi desăvârşit, omul cel adevărat, este omul spiritual, iar oameni trupeşti, lumeşti, animalici, sunt „cei care nădăjduiesc în cele pământeşti şi-şi pun nădejdea în poftele trupeşti” (Clemente Alexandrinul, Stromata II, IX, 41,4 şi 42,1, PSB 5). Omul spiritual şi desăvârşit este cel care are pe Spiritul Sfânt în trupul, sufletul şi spiritul său; fără Spiritul Sfânt omul este nedesăvârşit, rămânând cu totul firesc şi trupesc, muritor (cf. Irineu din Lion, Contra ereziilor II, 5,6-9).
Am putea afirma că omul premodern, creştin tradiţional, axat pe teologie şi filozofie, străduindu-se să cultive în primul rând intelectul (mintea), facultatea superioară a sufletului prin care putea cunoaşte lumea transcendentă şi veşnică, tindea să devină om spiritual. Omul modern, axat pe fizică şi ştiinţele naturii, cultivând din plin raţiunea discursivă, ajungând la o cunoaştere de multe ori neclară, părelnică (bâjbâială), se mulţumeşte să rămână om sufletesc, natural, firesc, raţional. Omul postmodern, axat pe ştiinţă, tehnică şi antropologie, prin cultul profitului maxim şi imediat, tinde să devină tot mai trupesc, mai animalic şi mai prosper.
Sfântul Nicodim Aghioritul vorbeşte de 5 simţuri sufleteşti corespunzătoare celor 5 simţuri trupeşti: percepţia sau simţirea (aisthesis); imaginaţia sau fantezia (phantasia); părerea, prejudecata sau opinia (doxa); gândirea, deducţia sau raţiune discursivă (dianoia) şi inteligenţa sau mintea înţelegătoare (nous). Vezi E. Citterio, Nicodim Aghioritul. Personalitatea, opera, învăţătura ascetică şi mistică, Sibiu 2001, pp. 145-150. Din punct de vedere al celor cinci simţuri sufleteşti am putea spune că omul spiritual cultivă cu prioritate inteligenţa sau mintea înţelegătoare (nous); omul sufletesc cultivă prioritar părerea, prejudecata sau opinia (doxa) şi gândirea, deducţia sau raţiune discursivă (dianoia); iar omul trupesc cultivă în primul rând percepţia sau simţirea (aisthesis), caracteristice regnului animal şi imaginaţia sau fantezia (phantasia) în varianta realităţii virtuale. Omul trupesc, satisfăcut din plin de civilizaţia bunăstării şi a confortului fizic, produce bunuri de consum care satisfac doar simţurile. Produce „cultură” virtuală şi televizuală precum şi inteligenţă artificială.

[rainrainbow]

În prealabil postat de dobrin7m

Zdrobirea de sine inseamna spargerea eului, spargerea chipului fals, spargerea zidului de pacat ce inlantuie inima, coborarea in iad.
inseamna sa acceptam ca suntem pacatosi si nu numai sa acceptam ci si sa ne asumam, sa recunoastem deschis tuturor ca asta suntem.
Acolo in starea de iad cand suferinta ajunge la pragul cel mai de sus al suportarii, vine strigatul deznadajduit de ajutor catre Dumnezeu. Umilit si infrant, te uiti catre Dumnezeu. Iar Dumnezeu Bunul, te scoate, te aseaza si te linisteste.
Zdrobirea de sine inseamna umilirea si infrangerea inimii trufase, incovierea ei , spre a fi mangaiata de Dumnezeu.
Zdrobirea de sine inseamna sa fi trecut prin foc si sa iesi doar suflet umilit si infrant.
Zdrobirea de sine inseamna sa intelegi si sa simti ca nu iti mai trebuie nimic din aceasta lume decat pe Dumnezeu. Sa nu astepti sa fi laudat, slavit, bucurat si iubit de oameni. Sa iti fie de ajuns iubirea lui Dumnezeu pentru tine. Si cum nu ar fi? cand El e singurul care te iubeste curat!

"59.Ai ajuns la deznadajduire în viata ta din pricina durerilor inimii înfrânte? Ti s-a descoperit una din tainele ascunse ale lui Dumnezeu.

60. Ai încercat supararea si amaraciunea durerii inimii tale zdrobite? Sufletul tau a gustat cu adevarat de la Domnul Atotiitorul dulceata preadulce a împaratiei Sale.

71. Ai pierdut zdrobirea inimii tale? S-a ridicat trupul împotriva sufletului. Ai zdrobit din nou inima ta cu rugaciunea? S-a ridicat sufletul împotriva trupului." - Vedere duhovniceasca

pai si asta ne e tot acelasi lucru cu smerenia?

[dobrin7m]

În prealabil postat de rainrainbow

pai si asta ne e tot acelasi lucru cu smerenia?

cununa zdrobirii de sine este smerenia.
multi stiu cuvantul smerenie, putini stiu ce au de facut ca sa o obtina.
si , si mai putini pun inceput bun nevointei spre castigarea ei.
si doar abia cate unul straluceste in smerenie.
si din acestia - cate unul - cati sunt printre noi cei din lume?

daca in inima ta este doar iubire nespusa pentru Hristos, daca ea tanjeste si plange dupa Dumnezeu, daca strigi in fiecare seara iubirea ta pentru Dumnezeu, daca tresalta de dor dupa Dumnezeu, daca simti durerea inimii din iubire pentru Dumnezeu si daca toate acestea nu scad ci dimpotriva cresc, atunci nu mai amana si du-te acolo unde Domnul te cheama.

cauta manastirea si stai de vorba cu stareta. ca va veni si binecuvantarea duhovnicului ce va sa fie. Cu rugaciune la Dumnezeu.

Sa-ti ajute Dumnezeu in gandurile tale cele bune!

[sophia]

Nu stiu, dar folositi niste formulari oribile.
"Zdrobire de sine" - suna a autoflagelare! Imi si imaginez cum ne dam cu o bata ca sa ne zdrobim oasele si capul.

Incerc sa inteleg la ce se refera firul si nu inteleg.
Cred ca este vorba de smerenie.

Nu stiu daca Dumnezeu vrea asa ceva de la noi, adica sa ne facem praf si sa nu mai fim noi, sa nu mai avem vointa, sentimente, trairi, sa fim taratoare.
Cam asta inteleg eu ca doriti voi.

Aproape ca-mi vine sa cer adminului sa inchida acest fir. Mi se pare inuman.

Eu cred ca Dumnezeu altceva asteapta de la noi si altceva ne-a invatat: smerenie, moderatie, blandete, iubire, curatie, credinta, pace.

Mai bine ne-am intreba cum sa le realizam pe astea, nu cum sa ne zdrobim sufletul si trupul. Asta nu avem voie sa facem

sophia, nu este vorba de zdrobirea trupului, evident. Se vorbește despre zdrobirea de sine, expresie luată din rugăciuni și din scrierile sfinte. Cezar lansează o întrebare, pentru că sintagma în sine nu este ușor de înțeles pentru mințile noastre lumești. Avem nevoie de perspectiva duhovnicească. S-au dat câteva răspunsuri lămuritoare, între alții de către cristiboss și dobrin7m.

E normal, firesc să ne revoltăm față de suferință, dar nu e și duhovnicește întotdeauna. Respingem zdrobirea, niciunuia nu ne place; totuși, însuși Domnul ne invită la cruce; iar pe Cruce El a fost zdrobit. Deci așa cum Lui i s-a zdrobit trupul, și noi trebuie să ne lăsăm inima să fie zdrobită de durerea neîmplinirilor lumești, omenești, neduhovnicești, care ne sunt piedică pentru mântuire.
Voia noastră este cea zdrobită adesea, din cauza neîmplinirilor din viața asta, a dorințelor noastre neîmplinite sau a pierderilor grele. Rugându-ne cu inimă zdrobită ne lepădăm de eul nostru, de voia noastră neduhovnicească.

[dobrin7m]

În prealabil postat de sophia

Nu stiu, dar folositi niste formulari oribile.
"Zdrobire de sine" - suna a autoflagelare! Imi si imaginez cum ne dam cu o bata ca sa ne zdrobim oasele si capul.

Incerc sa inteleg la ce se refera firul si nu inteleg.
Cred ca este vorba de smerenie.

Nu stiu daca Dumnezeu vrea asa ceva de la noi, adica sa ne facem praf si sa nu mai fim noi, sa nu mai avem vointa, sentimente, trairi, sa fim taratoare.
Cam asta inteleg eu ca doriti voi.

Aproape ca-mi vine sa cer adminului sa inchida acest fir. Mi se pare inuman.

Eu cred ca Dumnezeu altceva asteapta de la noi si altceva ne-a invatat: smerenie, moderatie, blandete, iubire, curatie, credinta, pace.

Mai bine ne-am intreba cum sa le realizam pe astea, nu cum sa ne zdrobim sufletul si trupul. Asta nu avem voie sa facem

http://vlad-mihai.blogspot.co.uk/201...despre_03.html

http://www.sfaturiortodoxe.ro/vedere...prezecelea.htm

http://www.doxologia.ro/consiliere/c...1-07-15-110126

Stii aici nu vorbim de zdrobirea trupului. Nimeni nu spune sa iti dai bate in cap si sa iti rupi oasele si nici sa te dai cu capul de pereti.

Cu cat realizezi starea de pacat in care te afli cu atat mai mult iti doresti vindecarea. Insa vindecarea de pacat nu se poate face usor pentru ca se opune mandria si trufia din inima. Sinele nostru este un sine pacatos plin de mandrie si trufie. Acest sine pacatos pune mintea la lucru sa construiasca o imagine exetrioara a noastra care sa ascunda bine de tot acestea doua: mandria si trufia.
Unii oamenii nici macar nu constientizeaza ca au doua imagini: una construita si aratata tuturor si alta interioara ascunsa bine sub aparenta normalului.
Cerceteaza atent gandurile tale: daca unul din ele iese afara modificat, cosmetizat si aranjat sa dea bine si e diferit de ceea ce simtim de fapt atunci tocmai ai pus o caramida la constructia exterioara, falsa si mincinoasa.
Ei bine, nu e suficient sa pui stop acestei lucrari mincinoase ci mai trebuie sa si arati ca asta esti, sa iti asumi imaginea ta adevarata de pacatos asa cum preotul indeamna iertarea unii pe altii ca sa poti merge la biserica duminica.
Aceasta fapta de a pune stop , de a arata cine esti cu adevarat, este dureroasa si foarte grea. Si seamana cu zdrobirea inimii trufase. Inima plange si nu vrea, ai sa simti in tine o impotrivire, ca e inlantuita de pacat insa tocmai aceasta impotrivire trebuie sa o invingi.

te asigur ca este exact o zdrobire de sine, propria umilinta si infrangere. Este duhul umilit, inima infranta si smerita ce Dumnezeu nu o va urgisi.
Psalmii trebuie traiti nu doar cititi. Intreaga Scriptura trebuie traita nu doar citita.

Zdrobirea de sine ar fi nu autoflagelare, ci "omorârea" patimilor, pornirilor noastre rele, pentru a lăsa loc Duhului şi Harului lui Dumnezeu de a pătrunde în noi. Mă duce într-adevăr cu gândul la smerenie, sau la opusul îndreptăţirii de sine. Este recunoaşterea sinceră a greşelilor noastre, ca în parabola fiului rătăcitor citită astăzi.
Referitor la voinţă, de regulă vorbim în ortodoxie de tăierea voii noastre, pentru a face voia lui Dumnezeu. Ne-a spus părintele o expresie: "Doamne robeşte-mă, ca să fiu liber!". A fi liberi după capul nostru, a face voia noastră, ne face de fapt dependenţi de oameni şi de conjuncturi. Libertatea înseamnă de fapt a fi în voia Domnului, "ca sub stăpânirea SA totdeauna fiind păziţi, slavă să Îi înălţăm". Voinţa ca perseverenţă o văd ca pe o calitate, dacă este îndreptată spre lucrarea virtuţilor.
Iar iubirea, din câte am înţeles, este cu adevărat iubire când este jertfelnică... ceea ce înseamnă punerea ta pe locul al doilea, tot cam o zdrobire de sine.