crestinismul "schizofrenogen"?

[Mihailc]

În prealabil postat de cezar_ioan

Aici - "recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid." găsesc o mică problemă de interpretare:
a) aceste atitudini sunt focare cu potenţial schizoid SAU
b) focarul schizoid al unei persoane se exprimă ŞI prin tulburări ale vieţii de credinţă?

Înţeleg că una este afirmaţia "creştinismul are potenţial schizofrenogen"
şi alta e afirmaţia "tulburarea schizo se exprimă prin dezordine inclusiv în viaţa de credinţă".

Opinia mea este că:
a) tocmai pentru că suntem bolnavi, în multe şi felurite ipostaze, Hristos ne-a dăruit Biserica drept Bolniţă. Cine se ţine de tratament, mai repede sau mai târziu, mai uşor sau mai greu, se face bine. Prin şi în Biserică unde se manifestă Doctorul şi Doctoria, adică Harul tămăduitor.
b) miezul vindecării în Biserică cred că este: nu asimilez Biserica la mine (adică renunţ la pretenţia nebunească a picăturii de a încorpora Oceanul) ci dimpotrivă, mă acomodez eu la viaţa Bisericii, detaşîndu-mă treptat de maladivele mele ataşamente infantile şi devenind matur întru Hristos. Este o restructurare treptată a tuturor coordonatelor personale. Metanoia, pocăinţă.

Afirmaţia "creştinismul este schizofrenogen" conţine deja în sine o analiză bazată pe schizein (ruptură, despărţire, scindare), fiindcă se întemeiază pe omiprezentul păcat al generalizării abuzive.
Însă problema noastră nu-i senzaţia de jenă pe care ne-o produce o asemenea etichetă arbitrară , ci faptul că ea porneşte de la un sâmbure de adevăr prezentat drept copac.

Creştinismul a suferit de-a lungul şi de-a latul istoriei sale, de numeroase forme de tulburări schizofrenice pe care le-a numit erezii. Erezia este în mod limpede un exemplu de ruptură cu realitatea şi înlocuirea acesteia cu o alternativă halucinantă, iluzorie, falsă dar suficient de consistentă fenomenologic pentru a părea veridică.

La nivelul persoanei, potenţialul schizoid se manifestă ca o erezie în miniatură, prin confundarea ansamblului realităţii cu bucăţica de realitate accesibilă înţelegerii cuiva. Sfântul Isaac Sirul atrăgea atenţia asupra faptului că cel care se luptă din răsputeri pentru a-şi impune înţelegerea lui limitată, particulară ca viziune universală se asemănă cu o broască ce trăieşte într-un puţ şi se osteneşte să convingă pe toată lumea că cerul are forma marginilor puţului şi nimic mai mult. Or creştinul, spune marele sirian, îşi va concentra efortul pe ieşirea din puţ şi abia apoi va descrie, dacă e cazul, forma cerului.

În ziua de azi gălăgia din jurul creştinismului (şi a metafizicii în general) acoperă tăcerea plină de conţinuturi a adevăraţilor trăitori. De exemplu noi, ortodocşii din vremea de acum, suntem ca nişte maşini cu motoare excepţionale dar fără roţi. Şi ne cam place să ne ambalăm la maxim, să arătăm altora ce propulsoare grozave avem dar rămânem tot pe loc ca toţi ceilalţi. Un astfel de comportament nu seamănă cumva prea tare cu o schizein între vorbă şi faptă, potenţial şi real, teorie şi practică?

.

[cezar_ioan]

Sunt de acord cu modul în care ai expus aici lucrurile. Chiar îţi mulţumesc pentru modul cum ai abordat chestiunea, îmi place, e limpede şi sugestiv, îmi aduce unele clarificări.
Iar eu aş evita utilizarea unei terminologii care să facă trimiteri, fie şi metaforice, către schizofrenie deoarece psihopatologia acordă, la propriu, alte semnificaţii şi descrie alte implicaţii când abordează tulburările din sfera schizo. Îmi pare folositor mai degrabă să rafinăm exerciţiul înţelegerii şi exprimării rămânînd cantonaţi în limbajul consacrat al Bisericii. Ceea ce, poate, însă, nu e tocmai uşor pentru mulţi dintre noi.
Când spui la final "Un astfel de comportament nu seamănă cumva prea tare cu o schizein între vorbă şi faptă, potenţial şi real, teorie şi practică?" eu rezonez aşa:
- psihologic (mai exact în duhul disciplinei Psihologia Persoanei), discrepanţa dintre vorbă şi faptă caracterizează strict unitatea caracterului, o însuşire de ansamblu a acestei componete relaţional-valorice a oricărei persoane. Când unitatea caracterului este mică sau lipseşte de-a binelea, eu înţeleg că ne aflăm în domeniul tulburărilor de caracter, iar nu al psihozelor. E drept însă că psihologia şi psihopatologia consideră tulburările de personalitate ca fiind foarte apropiate de schiţarea unei nebunii în miniatură. Nu însă, propriu-zis, psihoză.
- distanţa dintre potenţial şi actualizare (sau real, precum spui), este, de data aceasta, o problemă din perimetrul psihologiei dezvoltării. Iarăşi, deşi e vorba despre o neîmplinire, suntem departe de a acorda înţelegerea de psihoză. Nu numai fenomenologia e diferită, dar şi "tratamentul" e net diferit.
- în fine, raportul dintre teorie şi practică mă duce mai întâi la o abordare mai degrabă filosofică, iar psihologic mă ademeneşte către luarea în considerare a unei intervenţii pe linia dezvoltării abilităţilor şi competenţelor (care sunt "out-puturi", programe "periferice", executive în sistemul uman). Iarăşi nu poate fi vorba despre schizofrenie.

Neavînd cărţile la mine, am răsfoit Wikipedia şi am găsit un paragraf care mi se pare relevant pentru discuţia de faţă:


Clasificarea schneideriană

La începutul secolului al XX-lea, psihiatrul Kurt Schneider a efectuat liste cu forme de simptome psihotice despre care credea că diferențiază schizofrenia de alte tulburări psihotice. Ele sunt numite simptome de prim rang sau simptomele de prim rang ale lui Schneider. Ele includ:[16]

delirul de a fi controlat de o forță externă;
credința că gândurile sunt inserate sau sustrase din mintea conștientă a pacientului;
credința că gândurile proprii sunt difuzate altor oameni
auzirea de voci halucinatorii care comentează gândurile sau acțiunile sale sau care conversează cu alte voci halucinatorii.

Deși ele au contribuit semnificativ la criteriile actuale de diagnostic, sensibilitatea și specificitatea simptomelor de prim rang a fost pusă la îndoială. O trecere în revistă a studiilor de diagnoză efectuate între 1970 și 2005 a aflat că ele nu permit nici confirmarea nici respingerea pretențiilor lui Schneider, sugerând ca simptomele de prim rang să capete un rol secundar în analizele viitoare ale sistemelor de diagnostic.[17]
Simptome pozitive și simptome negative

Schizofrenia este adesea descrisă în termeni de simptome pozitive și simptome negative (sau de lipsă).[18] Simptomele pozitive sunt cele pe care cei mai mulți subiecți nu le au în mod obișnuit, dar care sunt prezente la persoanele cu schizofrenie. Ele includ delir, gânduri și vorbire dezorganizate, halucinații tactile, auditive, vizuale, olfactive și gustative, considerate în mod tipic drept manifestări psihotice.[19] Halucinațiile sunt de asemenea în mod tipic legate de conținutul temei delirului.[20] Simptomele pozitive răspund în general bine la medicamente.[20]

Simptomele negative sunt deficiențe ale răspunsurilor emoționale normale sau ale altor procese de gândire și răspund mai puțin la medicamente.[6] Ele includ de obicei emoții și afect plat sau lipsit de sensibilitate, sărăcia vorbirii (alogie), neputința de a experimenta plăcerea (anhedonie), lipsa dorinței de a forma relații sociale (asocialitate) și lipsa motivației (avoliție). Cercetările sugerează că simptomele negative contribuie mai mult decât simptomele pozitive la proasta calitate a vieții, la handicapuri funcționale și la a deveni o povară pentru alții.[21] Persoanele cu simptome preponderent negative pot avea adesea un trecut de proastă adaptare înaintea apariției bolii, iar răspunsul la medicamente este adesea limitat.[6][22]

Una peste alta, îţi mulţumesc, dragă Mihail, pentru cuvântul tău elocvent!

[fallen]

În prealabil postat de cezar_ioan

delirul de a fi controlat de o forță externă;
credința că gândurile sunt inserate sau sustrase din mintea conștientă a pacientului;

cam asta sustinea "internautul" in cauza ca se intimpla cu bolnavul "credincios" : ca ajunge sa fie controlat efectiv de o forta dinafara - Dumnezeu sau diavolul- si ca ajunge sa creada ca gindurile ii sunt inserate in minte de Unul sau altul.

[fallen]

un "potential schizoid" ma tem ca va avea loc in saptamana mare anul acesta ; jumate sau mai mult din cei apropiati vor face gratare de 1 mai la iarba verde, in timp ce restul adica noi vom impreuna patimi cu Mantuitorul...

...daca tot vb de patologie, imi permit sa intreb ceva pe specialisti: la limita dintre somn si veghe, e normal sa adormim si sa visam ceva anume, dar inca sa auzim de afara, din mediu, zgomotele, sunetele de acolo, care sa se suprapuna intr-un fel neplacut, nepotrivit peste ce "simtim" in somn, in vis?
..cu riscul sa rideti de mine, va dau un ex concret ; sb trecuta seara am adormit si visam ca sunt la biserica la pomenirea mortilor, iar preotul ajunsese la citirea pomelnicelor si la un moment dat aud "asta de exemplu nu mai are nici o sansa" ( ca si cum afirmatia ar fi fost facuta de preot despre un "pomenit") si ma trezesc si constat ca afirmatia ii apartinea de fapt unui moderator tv....

PS : @Cezar : mutumim pt informatii ; daca mai doriti documentatie rapida si de calitate cel putin pertinenta si zic eu "consacrata", aici http://www.merckmanuals.com/professi...disorders.html

@alin : pe forumuri nu cauti de obicei specialisti, ci eventuali "colegi de suferinta', bolnavi cu mai multa expertienta ca tine, care poate ar putea sa iti impartasesca din experienta lor; poate unii se "lauda"- bravo lor daca au cu ce, dar cei mai multi mie cel putin mi se pare ca mai mult se "plang".

În prealabil postat de fallen

un "potential schizoid" ma tem ca va avea loc in saptamana mare anul acesta ; jumate sau mai mult din cei apropiati vor face gratare de 1 mai la iarba verde, in timp ce restul adica noi vom impreuna patimi cu Mantuitorul...

...daca tot vb de patologie, imi permit sa intreb ceva pe specialisti: la limita dintre somn si veghe, e normal sa adormim si sa visam ceva anume, dar inca sa auzim de afara, din mediu, zgomotele, sunetele de acolo, care sa se suprapuna intr-un fel neplacut, nepotrivit peste ce "simtim" in somn, in vis?
..cu riscul sa rideti de mine, va dau un ex concret ; sb trecuta seara am adormit si visam ca sunt la biserica la pomenirea mortilor, iar preotul ajunsese la citirea pomelnicelor si la un moment dat aud "asta de exemplu nu mai are nici o sansa" ( ca si cum afirmatia ar fi fost facuta de preot despre un "pomenit") si ma trezesc si constat ca afirmatia ii apartinea de fapt unui moderator tv....

PS : @Cezar : mutumim pt informatii ; daca mai doriti documentatie rapida si de calitate cel putin pertinenta si zic eu "consacrata", aici http://www.merckmanuals.com/professi...disorders.html

@alin : pe forumuri nu cauti de obicei specialisti, ci eventuali "colegi de suferinta', bolnavi cu mai multa expertienta ca tine, care poate ar putea sa iti impartasesca din experienta lor; poate unii se "lauda"- bravo lor daca au cu ce, dar cei mai multi mie cel putin mi se pare ca mai mult se "plang".

In nici un caz nu e vorba de rade de dvs.; se poate intampla oricui; mie, unuia, de exemplu, nu; dorm ca busteanul. Insa intamplarea relatata de dvs., ca fapt in sine, este amuzanta.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de fallen

cam asta sustinea "internautul" in cauza ca se intimpla cu bolnavul "credincios" : ca ajunge sa fie controlat efectiv de o forta dinafara - Dumnezeu sau diavolul- si ca ajunge sa creada ca gindurile ii sunt inserate in minte de Unul sau altul.

Noi, creştinii, nu afirmăm că suntem "controlaţi" de Dumnezeu. Nu cunoaştem această experienţă a "controlului" din nici o sursă, fie ea din afara noastră sau din propria experienţă personală.
Sfinţii noştri nu au mărturisit niciodată că sunt "controlaţi" de Dumnezeu.
Biserica nu a mărturisit niciodată că suntem "controlaţi" de Dumnezeu.
Domnul Însuşi, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, nu a afirmat niciodată că a fost "controlat". Pe toate le-a făcut Liber, pe toate le-a asumat, cu Totul încredinţat, credincios Tatălui şi Sfântului Duh, cu smerenie şi iubire jertfelnică desăvârşite. Pentru mântuirea noastră, pentru ieşirea noastră din robia întunericului, din umbra morţii.

Drepţii noştri, proorocii şi bunii patriarhi ne-au purtat, fiecare cu slujirea lui sfântă, pe firul veşnic viu al Libertăţii.
Încercaţi cu grele ispitiri, cu suferinţe dincolo de puterea noastră de înţelegere omenească, ei au sfârşit mereu în lauda Dumnezeirii, topindu-se pe ei înşişi ca lumânare în Lumina Sfântă. Cântec de laudă au fost ei! Ode înlănţuite în Simfonia Dumnezeirii!

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a ales LIBERĂ să fie, de la 3 ani, Fecioara Dumnezeirii, a ales LIBERĂ să slujească în Templu, cu toată Bucuria, a ales LIBERĂ să fie logodnica dreptului şi bunului Iosif, a ales LIBERĂ să poarte în PREACURATUL EI TRUP pe Domnul Dumnezeul nostru. Arhanghelul Gavriil nu a forţat-o să devină Mama Pruncului ci i-a înălţat la Ceruri Libertatea de alegere: a fi sau a nu fi Mama Domnului? Iar Fecioara Preasfântă, făcîndu-se Părtaşă şi Îmreună-Săvârşitoare în vecii vecilor la mântuirea neamului omenesc, din LIBERĂ ŞI PREACURATĂ VOINŢĂ A ALES: Facă-se Voia Domnului cu bucurie (adică fără de frică de păcat) peste roaba Lui şi iată, Doamne, roaba Ta pururi gata înaintea Feţei Tale!...

Iată ce obârşie fără de asemănare are Libertatea noastră, a creştinilor!
Iată pe Tatăl nostru, iată Mama noastră!

Sfânta Biserică, începând cu Unul Domn Iisus Hristos şi continuînd cu întreaga Tradiţie
mărturiseşte
că omul este LIBER, avînd liberul arbitru pe care Bunul Dumnezeu ni l-a dăruit începînd cu Adam şi cu Eva, pentru ca noi să alegem între Bine şi Rău, între Dumnezeu şi Mamona

şi ne-a învăţat că nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

Suntem, aşadar, liberi să ALEGEM oricînd şi oriunde, prin noi ŞI prin Duhul.

Pocăinţa, proces fundamental al vieţii creştinului, înseamnă tocmai aceasta: să ne lepădăm, în împreună-lucrare cu Duhul, de alegerile noastre de sclavi ai Mamonei şi să dobândim, prin străduinţă personală şi prin harul Duhului, capacitatea/demnitatea de a sluji tot mai vârtos, Domnului - Uşa noastră către Tatăl, Făcătorul cerului şi al pământului.

Noi creştinii alegem, în măsura libertăţii inimii/minţii/conştiinţei noastre, să slujim lui Hristos împreună cu Duhul. Pentru că Îl iubim şi pentru că Îi suntem cu totul recunoscători. Îl recunoaştem ca Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, al Ordinii toate Celei Sfinte.
Şi când nu reuşim aceasta, noi ne deplângem alegerile greşite şi/sau neputinţele datorate firii păcătoase şi slăbiciunilor, facem căinţă cu lacrimi amare şi, avînd nădejde în Hristos, prin Duhul noi ne ridicăm de unde am căzut, oricât de adînc am fi răniţi şi striviţi de păcatele noastre, şi, astfel renăscuţi slujim iarăşi Domnului nostru, prin Duhul, nădăjduind la Mila Lui în care credem, precum credem în necuprinsa Lui Iubire, în necuprinsa (şi UNICA) Lui Putere Salvatoare.


Domnul nostru nu ne controlează, întrucât noi cunoaştem temeinic şi fără fisură, prin Duhul, că Domnul nostru nu e dictator, Domnul nostru Iisus Hristos nu este terorist, nu e tiran, nu e nimic cum se tot laudă (în) lumea aceasta că este ea, mincinoasa, târfa trecătoare şi neputincioasă. Sărman vânzătoarea de iluzii de tinichea şi mărgeluşe...

Domnul nostru Iisus Hristos este SupraBun, SupraDrept, SupraIubitor ş.a.m.d., înţelegînd prin toate acestea că mintea noastră omenească nu este capabilă să Îi măsoare Dumnezeirea. Ci, doar, în cazul cel mai bun, să se bucure PRIN DUHUL ca o pregustare de Ea, Care ne umbreşte pretutindeni şi totdeauna şi fără de care nimic nu este. AMIN+

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

Noi, creştinii, nu afirmăm că suntem "controlaţi" de Dumnezeu. Nu cunoaştem această experienţă a "controlului" din nici o sursă, fie ea din afara noastră sau din propria experienţă personală.
Sfinţii noştri nu au mărturisit niciodată că sunt "controlaţi" de Dumnezeu.
Biserica nu a mărturisit niciodată că suntem "controlaţi" de Dumnezeu.
Domnul Însuşi, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, nu a afirmat niciodată că a fost "controlat". Pe toate le-a făcut Liber, pe toate le-a asumat, cu Totul încredinţat, credincios Tatălui şi Sfântului Duh, cu smerenie şi iubire jertfelnică desăvârşite. Pentru mântuirea noastră, pentru ieşirea noastră din robia întunericului, din umbra morţii.

Drepţii noştri, proorocii şi bunii patriarhi ne-au purtat, fiecare cu slujirea lui sfântă, pe firul veşnic viu al Libertăţii.
Încercaţi cu grele ispitiri, cu suferinţe dincolo de puterea noastră omenească, ei au sfârşit mereu în lauda Dumnezeirii, topindu-se pe ei înşişi ca lumânare în Lumina Sfântă. Cântec de laudă au fost ei! Ode înlănţuite în Simfonia Dumnezeirii!

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a ales LIBERĂ să fie, de la 3 ani, Fecioara Dumnezeirii, a ales LIBERĂ să slujească în Templu, cu toată Bucuria, a ales LIBERĂ să fie logodnica dreptului şi bunului Iosif, a ales LIBERĂ să poarte în PREACURATUL EI TRUP pe Domnul Dumnezeul nostru. Arhanghelul Gavriil nu a forţat-o să devină Mama Pruncului ci i-a înălţat la Ceruri Libertatea de alegere: a fi sau a nu fi Mama Domnului? Iar Fecioara Preasfântă, făcîndu-se Părtaşă şi Îmreună-Săvârşitoare în vecii vecilor la mântuirea neamului omenesc, din LIBERĂ ŞI PREACURATĂ VOINŢĂ A ALES: Facă-se Voia Domnului cu bucurie (adică fără de frică de păcat) peste roaba Lui şi iată, Doamne, roaba Ta pururi gata înaintea Feţei Tale!...

Iată ce obârşie fără de asemănare are Libertatea noastră, a creştinilor!
Iată pe Tatăl nostru, iată Mama noastră!

Sfânta Biserică, începând cu Unul Domn Iisus Hristos şi continuînd cu întreaga Tradiţie
mărturiseşte
că omul este LIBER, avînd liberul arbitru pe care Bunul Dumnezeu ni l-a dăruit începînd cu Adam şi cu Eva, pentru ca noi să alegem între Bine şi Rău, între Dumnezeu şi Mamona

şi ne-a învăţat că nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

Suntem, aşadar, liberi să ALEGEM oricînd şi oriunde, prin noi ŞI prin Duhul.

Pocăinţa, proces fundamental al vieţii creştinului, înseamnă tocmai aceasta: să ne lepădăm, în împreună-lucrare cu Duhul, de alegerile noastre de sclavi ai Mamonei şi să dobândim, prin străduinţă personală şi prin harul Duhului, capacitatea/demnitatea de a sluji tot mai vârtos, Domnului - Uşa noastră către Tatăl, Făcătorul cerului şi al pământului.

Noi creştinii alegem, în măsura libertăţii inimii/minţii/conştiinţei noastre, să slujim lui Hristos împreună cu Duhul. Pentru că Îl iubim şi pentru că Îi suntem cu totul recunoscători. Îl recunoaştem ca Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, al Ordinii toate Celei Sfinte.
Şi când nu reuşim aceasta, noi ne deplângem alegerile greşite şi/sau neputinţele datorate firii păcătoase şi slăbiciunilor, facem căinţă cu lacrimi amare şi, avînd nădejde în Hristos, prin Duhul noi ne ridicăm de unde am căzut, oricât de adînc am fi răniţi şi striviţi de păcatele noastre, şi, astfel renăscuţi slujim iarăşi Domnului nostru, prin Duhul, nădăjduind la Mila Lui în care credem, precum credem în necuprinsa Lui Iubire, în necuprinsa (şi UNICA) Lui Putere Salvatoare.


Domnul nostru nu ne controlează, întrucât noi cunoaştem temeinic şi fără fisură, prin Duhul, că Domnul nostru nu e dictator, Domnul nostru Iisus Hristos nu este terorist, nu e tiran, nu e nimic cum se tot laudă (în) lumea aceasta că este ea, mincinoasa, târfa trecătoare şi neputincioasă. Sărman vânzătoarea de iluzii de tinichea şi mărgeluşe...

Domnul nostru Iisus Hristos este SupraBun, SupraDrept, SupraIubitor ş.a.m.d., înţelegînd prin toate acestea că mintea noastră omenească nu este capabilă să Îi măsoare Dumnezeirea. Ci, doar, în cazul cel mai bun, să se bucure PRIN DUHUL ca o pregustare de Ea, Care ne umbreşte pretutindeni şi totdeauna şi fără de care nimic nu este. AMIN+

Un cuvant de folos , Ioane si adaug ca de multe ori vrajmasul nevazut ne transmite in mintea noastra prin tot felul de ganduri trufase , nesupunerea , revolta , nedumerirea , ingrijorarea , ne indeamna in slujirea la doi stapani , amestecand in firea noastra patimasa binele cu raul , dand impresia ca suntem in boala si in suferinta , o boala pe care unii o trateaza ca o afectiune psihica , ca o tulburare psihica , si singurul remediu este indepartarea de aceasta "supunere "in fata lui Dumnezeru , ca doar suntem liberi sa alegem . . . ! Aici fratilor este marea marsavie si viclenie a diavolului , sa te aduca in stadiul de a te inrobi dupa buna lui placere , dand senzatia imbolnavirii mintii , caci acest amestec dintre bine si rau , aceasta slujire la doi stapani , la aceasta duce inevitabil .
Solutia sta in manile noastre , in vointa noastra , si nu in ultimul rand in ajutorul lui Dumnezeu .
Scria cineva din redactia blogului meu despre iertare si iubire , esenta curatirii noastre , si cred , sunt convins ca atunci cand vom reusi cu adevarat sa iertam si sa iubim cu adevarat , Il vom cunoaste pe Dumnezeu , si toate tulburarile se vor risipi precum ceata sau fumul .
Iata ce scria colegul meu de blog :
" Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră şi avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfîntul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea sînt fiicele cele mai mari ale iubirii creştine.
Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sînt poruncile cele mai mari din Sfînta Evanghelie care stau la temelia mîntuirii noastre. De felul cum vom şti să iertăm, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mîntuirea fiecăruia dintre noi.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune că nu poate cineva să-L iubească pe Dumnezeu, dacă nu iubeşte pe semenul său. Prin urmare, cine nu are o relaţie cu semenii săi, nu poate spera la o relaţie cu Dumnezeu. Iar cine nu iartă pe semenul său, nici nu poate avea o relaţie cu acela, pentru că iertarea este singura cale de a menţine sau reface relaţia cu semenul. Nu există altă cale.
Neputinţele noastre generează permanent conflicte şi tensiuni între oameni, între prieteni, între soţi, între părinţi şi copii, între vecini, între colegi. Nu există altă cale de depăşire reală şi în fapt a conflictelor, a tensiunilor, a certurilor decât iertarea. Iertarea este cea care elimină totul.
Nu poate fi înţeleasă însemnătatea vitală a iertării decât de aceia care au înţeles că cel mai important lucru pentru viaţa lor este relaţia cu cei din jur, şi, mai mult decât atât, calitatea acestei relaţii. Cel care iubeşte cu adevărat, cel căruia i se topeşte inima de dor după o persoană dragă, cel care trăieşte bucuria vederii prietenilor, acela va înţelege cât de necesară şi benefică este iertarea pentru recuperarea relaţiei, atunci când aceasta este afectată de slăbiciunile noastre sau de ispitele venite de la terţi sau de la vrăjmaşul."
Post binecuvantat si multa liniste sa aveti !

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Noi, creştinii, nu afirmăm că suntem "controlaţi" de Dumnezeu. Nu cunoaştem această experienţă a "controlului" din nici o sursă, fie ea din afara noastră sau din propria experienţă personală.

Da, nu suntem controlati de Dumnezeu, in aceasta privinta frumos cuvantul tau. Insa: suntem robii pacatului, care ne conduce si ne poarta pe noi pacatosii. Sigur avem libertatea alegerii de a spune stop pacatului.

De folos pentru Fallen in discutia sa cu "internautul" eu cred ca este cuvantul Sf. Siluan Athonitul care expune complet starea de fapt in care ne gasim cu totii.

"<<Doamne, oamenii au uitat de Tine, Făcătorul lor, şi îşi caută slobozenia, neînţelegând că Tu eşti milostiv şi iubeşti pe păcătoşii ce se pocăiesc, şi le dai harul Duhului Tău cel Sfânt>>.

Rugându-se Dumnezeului celui atoatecunoscător Stareţul nu grăieşte multe cuvinte şi nu îşi lămureşte gândurile. <<Oamenii îşi caută slobozenia>>, adică în afara lui Dumnezeu, în afara adevăratei vieţi, acolo unde ea nu este şi nu poate fi, unde este <<întunericul cel mai din afară>>, căci slobozenia nu este decât acolo unde nu este moarte, unde este adevărata vecinica fiinţare, adică în Dumnezeu.

<<Tu eşti milostiv, şi le dai harul Sfântului Duh>>. Dumnezeu dă darul Sfântului Duh, iar atunci omul devine slobod. <<Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia>> (2 Cor. 3: 17). <<Tot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului. Şi robul nu rămâne în casă în veac. Deci de va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fi>> (Io. 8: 34-36).

În rugăciunea născută din har, cunoaşterea fiinţială – sau din cercare, aşa cum spunea Stareţul – a slobozeniei omului este cât se poate de adâncă. El din tot sufletul recunoştea că adevărata robie este una singură – robia păcatului; că adevărata libertate este una singură – învierea în Dumnezeu.

Câtă vreme omul nu şi-a dobândit cea întru Hristos înviere, totul în el va rămâne scâlciat de frica morţii şi, prin urmare, de robia păcatului. Iar dintre cei scâlciaţi, ce nu au cunoscut încă harul învierii, vor scăpa doar acei despre care s-a spus: <<Fericiţi cei ce nu au văzut, dar au crezut>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

http://siluanathonitul.wordpress.com...bia-pacatului/

Fallen, incearca prin rugaciune sa primesti har in cuvintele tale sa il faci pe acel om sa inteleaga ca nu negand existenta lui Dumnezeu si a diavolului isi rezolva propria libertate.

[cristiboss56]

În prealabil postat de dobrin7m

. Insa: suntem robii pacatului, care ne conduce si ne poarta pe noi pacatosii. Sigur avem libertatea alegerii de a spune stop pacatului.

"Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-vă şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta."

@dobrin7m
Nu-i deloc uşor să renunţi la dispreţul faţă de alţii, acordând iertare, dar mai greu e să te dai jos de pe aparenta superioritate şi să ceri iertare. Cel care a îndeplinit aceste cereri, şi-a pregătit inima să-L primească pe Hristos.

[dobrin7m]

În prealabil postat de cristiboss56

"Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-vă şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta."

@dobrin7m
Nu-i deloc uşor să renunţi la dispreţul faţă de alţii, acordând iertare, dar mai greu e să te dai jos de pe aparenta superioritate şi să ceri iertare. Cel care a îndeplinit aceste cereri, şi-a pregătit inima să-L primească pe Hristos.

Poti sa explici ca nu inteleg. Ma acuzi de ceva? Am facut cumva referire la tine?

Ma gandeam ca noi oamenii suntem pacatosi si pacatele ce le avem in noi ne robesc. Eu nu pot spune despre mine ca nu am pacate. in acest context sunt roaba pacatului cu care inca ma mai lupt. Aici ma gandeam, fara urma de dispret fata de nimeni. Ma gandeam la atei care resping pe Dumnezeu crezand ca rezolva problema libertarii. Nu iti inteleg atitudinea si riposta.

Vroiam sa fie cuvantul lui Ioan Cezar complet, deci sa nu uitam ca da , nu ne controleaza Dumnezeu insa ne controleaza pacatul din noi, si asta pe toti care se considera pacatosi.
Dar e cineva care crede ca nu e pacatos? De aceea am adus cuvantul Sf. Siluan.

Am gresit cumva cuiva si nu am cerut iertare/? Ti-am gresit eu tie sa nu iti cer iertare pentru greseala? Cristi cand te vei lasa de viclenii sufletesti? cand vei inceta sa vezi in aproapele tau numai rai si dispretuitori? Se vede ca ai ceva personal cu mine si incerci sa ma jignesti chiar si cand nu am treaba cu tine. E alegerea ta sa ai astfel de atitudine tocmai in post si tocmai dupa cuvantul iertarii.

Cristi, nu stiu cum te consideri tu, daca te consideri drept si cuvantul expus de mine al Sf. Siluan te-a jignit te rog sa ma ierti , nu am avut intentia sa te jignesc cu cuvintele sfantului ( ma gandesc ca acesta este singurul motiv al ripostei tale ca te consideri altfel decat expune sfantul, adica drept), eu insa port pacate, sunt constienta de ele, si recunosc ca ma lupt sa scap din robia lor. In privinta aceasta sunt de acord cu cei multi sfinti ai nostri care spun ca tot omul pacatuieste dar important este sa pacatuim cat mai putin , si sa incercam sa ne indreptam sufletele.

Intru-cat eu consider ca sunt mai pacatoasa decat tine, cuvintele sfantului de mai sus se refera doar la mine si la nimeni altcineva ca nu cumva sa mai supar pe cineva . Te asigur, martor mie Dumnezeu, ca imi stie inima ca nu ma gandeam la tine si la pacatele tale daca le ai ci ma gandeam la oameni in general si la atei in special ca era vorba de un internaut interlocutor al lui fallen.