Este crestineste sa iei chirie?

[AlinB]

Pelerin, daca esti singur in lume, poti face multe lucruri pana la limita de jos a propriei sigurante sau supravietuiri.

Dar cand ai o familie, ea este prioritatea numarul 1, misiunea ta principala in lume.

E adevarat, exista si extrema cealalta, ca sa le faci alor tai toate mofturile si pe cei saraci sa-i uiti.

Dar vorbesc de o normalitate, in care ajuti pe cat se poate, evitand pe cei care incearca intr-un fel sau altul sa te abuzeze la extrem.

Iar topicul, in esenta, nu este desprea face milostenie sau nu, este de fapt despre altceva, un rezumat pe care N.Priceputu l-a facut foarte bine:

În prealabil postat de N.Priceputu

Însă grija trebuie să fie față de noi înșine, dacă facem acestea, iar nu dacă fratele nostru creștin face sau nu.

Stiu Aline cat de mult iubesc ce iubesc,prioritatile mele si cat de putin ce ar trebui.In fiecare clipa incerc sa uit de EL si cuvintele Lui din Matei 10:37-39.Las ca o sa gasesc eu o cale sa le fac sa spuna altceva,eterna poveste,ca sa dorm linistit,sa n-ai nici o grija,sunt expert in asa ceva.

În prealabil postat de Annyta

Cât timp îl primim în casă pe cel sărac? O zi, o săptămână, un an, toată viaţa? ("Un anotimp, un an, un timp"...?)

Părerea mea, păcătoasă de altfel, este că o perioadă prea lungă de astfel de într-ajutorare devine agasantă. Cel ajutat ar trebui şi el, între timp, să se pună pe picioare şi să găsească o soluţie... Desigur, nu luăm pielea de pe om cu cruzime, dar nici noi nu putem trăi întreţinând la nesfârşit pe cineva... Sfinţii care şi-au împărţit averea, au făcut-o o dată şi apoi s-au retras la mănăstire sau în pustie. Sau au trăit foarte modest... Câţi dintre noi putem face asta în zilele noastre? Concret, ca să-mi duc viaţa cu serviciul aferent, am nevoie de un anumit confort. Dacă renunţ la confort/ la serviciu, nu mai am cu ce să ajut (după inima mea - în limite mai strâmte). Deci despre ce vorbim?
Să ne rugăm să ne îmblânzească Dumnezeu şi să ne scoată în cale oameni care ne ajută la nevoie, sau/ şi care nu profită de noi cu orice ocazie. Să ne curăţească mintea şi inima ca să putem judeca drept.

Da, poți fi un sfânt care dă totul și apoi se duce în pustie sau la mănăstire, unde nu mai poartă grijă de sine decât în limitele supraviețuirii, sau poți fi unul care rămâne, totuși, în lume, fără a iubi lumea, dar folosindu-se de ea pentru a face bine. Și în oraș dacă trăiești și ai dragoste de cei mai sărmani ca tine, poți trăi cu un strict necesar, în așa fel încât să poți ajuta; repet, atât cât poți iubi.

Cred că puterea de a da ne vine direct de la Hristos, și cât Îl iubim pe El atâta îi iubim pe sărmani, pe oricine aflat într-o suferință, nevoie. Deci întâi de toate de El trebuie să ne apropiem, pe El să-L cunoaștem, iar apoi să facem ceea ce știm că ar vrea El să facem, fără a ne mințim.

Atunci Îi vom supune toate, iar de vom alege să fim buni chivernisitori ai averii să o facem consultând duhovnicul, ca să nu alegem numai după voia noastră, iar de vom alege să dăm toată averea noastră săracilor, tot așa să facem, pentru că și asta poate fi o ispită, iar apoi să ne pară rău.

Cum gândesc în cazul concret, prezentat de Ekaterina? Nu mă voi referi la ce face proprietara apartamentului, dacă este sau nu bine, pentru că chiar nu pot și nici nu m-a întrebat. Pot doar să-mi întreb propria conștiință, să mă gândesc cum aș face eu într-o astfel de situație.

Îmi vine în minte un cuvânt al unui părinte înțelept, care spunea: Până la o anumită vârstă omul acumulează - material, intelectual, își face o profesie, o familie, se așează, ca apoi să poată începe să dea.

Este, deci, un timp pentru toate. Dacă n-am ajuns la acea stare, stabilitate, caut întâi să o ating, și asta cât mai repede, ca să pot și eu să rodesc, să dăruiesc.

Nu spun că până ajung la nivelul acela trebuie să fiu neomenos, să mă gândesc obsesiv la atingerea scopului meu generos. Trebuie să fim mereu creștini, însă a fi creștin nu exclude existența unui plan de viață, a unor obiective de atins. Trebuie să ne lăsăm grijile în mâinile Domnului, însă nu să trăim la voia întâmplării. Același înțelept spunea: „Să te îngrijești, dar să nu te îngrijorezi”. Însă a purta grijă este datorie sfântă.

Concret: Dacă am ajuns să am o locuință de închiriat, care nu este singura mea sursă de venit, și îmi vine un chiriaș care cred că are nevoie de ajutor, fiind mai sărac decât mine, poate mi-aș înmuia inima și i-aș lăsa-o mai ieftin, în funcție de posibilitățile lui. Dacă, însă, mi-aș da seama că nevoia nu este reală, nu cred că aș păcătui ținând la prețul pieței.

În prealabil postat de N.Priceputu

Cred că puterea de a da ne vine direct de la Hristos, și cât Îl iubim pe El atâta îi iubim pe sărmani, pe oricine aflat într-o suferință, nevoie. Deci întâi de toate de El trebuie să ne apropiem, pe El să-L cunoaștem, iar apoi să facem ceea ce știm că ar vrea El să facem, fără a ne mințim.

Atunci Îi vom supune toate, iar de vom alege să fim buni chivernisitori ai averii să o facem consultând duhovnicul, ca să nu alegem numai după voia noastră, iar de vom alege să dăm toată averea noastră săracilor, tot așa să facem, pentru că și asta poate fi o ispită, iar apoi să ne pară rău.

Şi eu m-am gândit la aceste aspecte. Noi vorbim despre a fi creştin, făcând milostenii, dar aceasta este doar o faţetă a unui creştin. Poate fi şi cauză şi efect? De fapt modalitate de a deveni un bun creştin, exersând prin milostenie despinderea de iubirea de cele materiale... sau efect, când din iubire de aproapele facem tot posibilul să îl ajutăm. Ambele ipoteze, cred eu, ar fi de folos. Dar dacă vânăm pur şi simplu o ocazie de a bifa un bine, pentru o răsplată viitoare sau mai grabnică...? Tocmai pentru că mintea sau/ şi inima noastră ne pot juca feste, este bine să ascultăm de duhovnic. Nu doar în privinţa milosteniei, ci în general, pentru a putea re-deveni buni.

@Pelerin:
Despre bănuțul văduvei, față de care Domnul și-a arătat admirația. Singură și săracă, și-a dat ultimii bani, fără să se mai gândească ce va mânca mâine, din dragoste de Dumnezeu, poate și de sărmani (dacă banii de la templu urmau să fie folosiți pentru asta).

Este gestul repetat apoi de creștinii care au dat totul și au luat calea pustiei, pentru Domnul, punându-și cu adevărat viața în mâinile Sale, jertfindu-și grija pentru ziua de mâine.

Neliniștea pe care o avem nefăcând la fel poate să fie dumnezeiască, sau dimpotrivă, o ispită. Dacă omul e căsătorit, are o familie care depinde de el, Biserica nu-i dă voie să lase toate și să plece, pur și simplu, fără a-și asigura întâi familia.

Dacă este singur și nu are decât răspunderea proprie, atunci, după o atentă cercetare a cugetelor cu un duhovnic iscusit, i-o dă.

Dar consider că sunt multe lucruri pe care le putem face, în lume, cu familie, jertfind poate și zilnic din ale noastre. Poți să nu-ți dai casa, însă o poți împărți cu cel care nu are unde dormi, o vreme. Nu-ți dai averea toată, însă îl primești la masa ta și pe cel care nu are, îl îmbraci, te îngrijești de sănătatea lui.

Eu cred că dacă facem astea fără a pierde nicio ocazie, neliniștile privind bănuțul văduvei încetează.

Priceputu,prietene,cand eram la Ierusalim am mers pe acele strazi pe unde spune traditia ca a mers EL spre Golgota.Nu puteam sa nu ma gandesc ca acele dale vechi de piatra sunt dalele pe unde a calcat EL, Mantuitorul. Calcam si eu pe le dar doar calcam,nu si traiam.In jurul meu,oameni asemeni mie vindeau, cumparau, radeau,se rugau,fotografiau,se iubeau sau erau tristi,singuri sau impreuna cu altii,stateau sau mancau,se nasteau sau poate mureau.Multe dintre aceste lucruri le faceau probabil si cei din acele clipe,cand EL a trecut pe langa ei,ducandu-si crucea.Lumea nu s-a oprit in loc,timpul a curs,prioritatile fiecaruia au mers si ele inainte.Si totusi EL a trait,a existat,Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului si,dupa cum spunea Isaia ,, dupa ce Isi va da viata ca jertfa pentru pacat, va vedea o samanta de urmasi”.M-am simtit groaznic de ipocrit,un alt fariseu care vorbeste despre ce nu traieste.Ce as fi facut daca ar fi stat in fata mea,cum voi sta eu in fata Lui intr-o zi,as fi putut sa mint,sa spun ca sunt ce nu sunt?Cum credeti ca va fi clipa cand veti sta in fata Lui? Credeti ca atunci vor conta toate justificarile noastre,toate scuzele noastre,toate prioritatile si tot ce este,in realitate,mai important pentru noi decat EL?Eu sunt un las pentru ca in momentul cand cineva ca EL,fara de pacat,Fiul intrupat,EL prin care toate s-au facut,a murit efectiv pentru mine,a suferit si a murit,nu a mimat si nu a dat nimic la o parte din tot ce eu as fi aruncat cu oroarea lasitatii, fata de un asemenea Mantuitor eu ramin rece sau poate,cu generozitate, il strecor si pe EL pe undeva prin viata mea. Frate,prietene, intelegi ce spun,chiar cu patima? Este ceva mai important decat EL si tot ce a spus EL si a trait EL,tot ce trebuie sa facem,exista o ratiune pentru noi,pentru existenta noastra,in afara de asta? Exista vreun pret de care ar trebui sa fugim pentru a-l afla pe EL,cum spunea Andrei lui Petru(Noi l-am gasit pe Mesia)si Filip lui Natanael(Vino si vezi!).

Am momente de antipatie teribila la adresa mea, poate parea o angoasa ce nu ar trebui aruncata in public dar nu prea ma intereseaza deloc asta,sunt obosit sa fiu un ipocrit si fata de mine si fata de EL.Se apropie Floriile,cand EL, un tanar cu ochii in lacrimi,intra calare pe un magarus in Ierusalim.Ce a simtit oare EL in acele clipe,cand vedea cat de multi erau langa EL si stia ca totusi va ramine singur,cand vedea cum il aclama si cu toate acesta stia ca il vor vinde sau parasi,cand le vedea entuziasmul si stia ca vor veni clipele singuratice de agonie,cu lepadare in jurul Sau?EL,care nu avea nimic in lumea asta si care nu facuse nici un rau nimanui ci doar bine,EL care a dat totul,urma sa suporte tot raul din lume,toata parasirea,toata singuratatea, lepadarea si in final moartea.Ma urmaresc cuvintele lui Holtzmann:

,,In timp ce cursul vietii lui Isus se repezea spre tragicul ei final, un final ce fusese prevazut si vestit de Isus insusi,cu o claritate din ce in ce mai mare,ca singurul posibil sfarsit dar si ca singurul demn de EL,si care era necesar intrucat fusese decis de insusi sfatul lui Dumnezeu,ura fariseilor si indiferenta oamenilor nu lasat,incat de la inceput,nici o alta posibilitate.Iar acesta ura nu putea fi adusa la deplinatatea ei decat de durerea cu care Hristos a demascat tot ceea ce aceasta ura avea la temelia ei:inimi lipsite de iubire,o moralitate decazuta,o ipocrita aroganta si o laudaroasa expunere a unor virtuti false. Intre asemenea oponenti de neimpacat era cert ca ruptura va deveni in curand ireparabila.Era lesne de prevazut ca, inca din Galilea,doar o mica minoritate l-ar fi insotit in fata pericolului unei asemenea rupturi.Un singur lucru ar fi putut devia sentinta mortii care se profila inca din stadiile incipiente:o serie de demonstratii de sustinere,fara dubii,din partea multimii.Ca sa poata provoca asemenea reactii Isus ar fi trebuit,chiar si pentru moment,sa ia asupra Sa ideile populare sau sa se puna pe EL insusi in serviciul lor.Refuzul Sau de a avansa,fie si un pas,in acesta inselatoare directie,dar care dpdv lumesc ar fi fost justificata fiind poate si singura viabila pentru ei,este una dintre cauzele pentru tot ce a urmat”.

Urasc din toata fiinta mea clipele cand fac pe desteptul,pe cultul,pe traitorul,pe smeritul,pe generosul,cand mimez in mici masuri ce ar trebui sa fie viata in deplinatatea ei.In realitate nu fac decat sa mai dau o dara de vopsea falsa la idolul meu preferat,eu insumi.In fine,scuza violenta si amaraciunea,sunt doar niste ganduri aruncate intr-o mare de viata virtuala, suntem poate straini,nu inseamna nimic,cum apar asa dispar.Mi-as dori ca inainte sa plec din lumea asta pentru o clipa,o singura clipa macar, sa-L pot iubi macar putin din cat ar merita,o traire adevarata in gand si in fapta, prin care sa nu arat ca ma rusinez de EL,asa cum fac in realitate prin rodul actiunilor mele.O zi buna,am o perioada cum a avut Ioan Cezar,de tristete si revolta crancena la adresa mea,vorbesc mult si nu traiesc nimic din ce a spus EL.Asta este adevarul,nimic altceva,trebuia odata si odata sa stau in fata cu acesta realitate,nu vreau sa ma consolez cu ceva,vreau sa stau putin mai mult fata in fata cu ea, pana, poate,va incepe sa cada ce trebuie sa cada. Intrucat stiti ce a iesit la Ioan cand s-a revoltat,eu plec din timp inainte sa mai spun altceva :) Paste minunat,sus sa aveti inimile la Invierea Lui si Domnul sa va aiba in grija Sa pe toti, sa ne vedem cu bine cand va mai fi asta.

Îți înțeleg amărăciunea și consider că este bine că te găsești pe tine singur vinovat. Cred că oricare dintre noi trecem prin asta în momentele de observație lucidă a propriei noastre vieți pusă în lumina lui Hristos. Iată, și așa poate fi înțeles iadul: chinul luminii și al iubirii lui Domnului. Vrei, atunci, să te ascunzi, să te dai la întuneric, să nu te vezi.
Dar cât suntem în viața asta avem putința de a trece de la căință la pocăință, evitând deznădejdea care ne poate omorî, aruncându-ne în pasivitate.
La finalul Liturghiei spunem: „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. De fiecare dată cuvântul ăsta mă face să mă întristez știind că niciodată nu-l împlinesc. Însă îl aud din nou și din nou, și de fiecare dată plec cu hotărârea ca așa să fac.
Iar asta o putem face nu doar dându-ne toată averea dintr-o dată, ci treptat, treptat, iar înmulțind-o și iarăși dăruind-o, nu numai pe cea materială, ci și pe cea a minții și a sufletului nostru, căci mai ales aceasta din urmă se înmulțește pe măsură ce o dăruiești.
Și tot așa, până când întreaga noastră viață va deveni o slujire adusă lui Hristos, până când vom putea și noi spune ca Apostolul, că nu mai trăim noi, ci Hristos în noi.
Sus să avem inimile, prietene și frate!

[Yasmina]

@Pelerinul
Revolta poate fi fructuoasa daca este indreptata asupra propriei persoane.
Nu ne-a promis nimeni cale spre mantuire cu revolta impotriva aproapelui nostru sau cu teorie goala despre cum credem noi ca o situatie ipotetica ar fi ideala.
Faptul ca eu ma revolt oricand am ocazia,ca exista teroristi pe lume si criminali in serie nu inseamna mare lucru la bagajul meu spiritual caci nu revolta impotriva oamenilor care nu lucreaza in har ma va salva pe mine,ci tocmai felul in care eu imi traiesc existenta.
Abia faptele mele ma pot salva sau imi pot aduce cel mult o speranta.

Poate imi puteti da vreo trimitere, un exemplu de sfant sau om simplu care a fost mantuit doar de gustul pt revolta,de greata impotriva micimii altora.
Nu exista mantuire pe spinarea altora.

Multumim pt urarile de Paste si sper sa-mi raspundeti cand va veti intoarce :)

[simona]

În prealabil postat de N.Priceputu

Nu-mi este clar ce impozit trebuia să plătească în calitate de chiriași. Asta e datoria proprietarului (el are venituri din închiriere). Probabil ați avut o altă înțelegere.

Cei trei baieti erau si sunt politisti,statul le restituie un proocent din suma care o platesc la chirie.Conventia noastra a fost sa isi plateasca impozitul singuri iar noi sa scadem din pretul chiriei,asa am si facut,ei au platit o chirie de 250 euro 3 persoane intr-un apartament cu 3 camere.Doamne ajuta!

[Yasmina]

@Cezar Ioan
Am trecut peste incident dar data viitoare ,sper sa fie pe mesaj privat.
Ti-am raspuns atat de greu,pt ca nu stiam ce sa-ti raspund si nu as fi dorit sa-ti scriu ceva rautacios.

As dori sa spun mai multe,dar imi este lehamite de acest subiect ,de care s-au spus si asa o gramada si nici nu ma simt in largul meu,asa cum am ajuns in centrul atentiei.

Numai bine.