Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Ana-Maria N

Avem de dus o lupta cu noi insine si nu cu cei de langa noi. Ne sunt date incercari pentru a trage invataminte din acestea, chiar si prin casnicii nostrii uneori.
Nu se poate fara Cruce! De aceea cred ca nici nu exista 'suflet pereche', 'sot/sotie ideala'...ci doar Cruce, de care nu trebuie sa fugim...

Două sunt căile acestei lupte între viaţă şi moarte care se poartă în sufletul omenesc: monahismul şi căsnicia.
Atunci când căsnicia e văzută ca loc al lăfăielilor şi al obţinerii satisfacţiilor prin celălalt, s-a terminat cu despătimirea şi iubirea jertfelnică.

Doar ni se pare nouă că nu ne înţelegem cu soţul ori cu soţia. În realitate nu ne înţelegem înlăuntrul nostru. Fie nu ducem războiul duhovnicesc personal, fie îl ducem însă îl pierdem prea ades şi dureros şi, în loc să ne ocupăm de acest război lăuntric ni se pare că e mai bine să ne ocupăm de războiul cu aproapele. De aici toată confuzia şi toate necazurile, dintre care cel mai mare e pierderea harului sau nelucrarea lui în noi, de către noi înşine.

Pe de altă parte, cred că mentalitatea legalistă a unirii soţilor pentru a căpăta permisiunea să facă sex "la liber", e cu totul păguboasă. Interdicţia asupra unirii sexuale înainte de căsătorie îmbolnăveşte puternic sufletul tinerilor, încurajînd rebeliunea/răzvrătirea cu toate consecinţele ei catastrofale. Îi face să vadă în Dumnezeu un Părinte normativ, pedepsitor, tiranic.
Problema nu e că nu ai voie să faci sex înainte de Nuntă, ci mai degrabă că acest lucru e fără folos duhovnicesc, e o capcană, o rătăcire, o complicaţie nedorită, un lucru deloc folositor în năzuinţa ta către izbânda duhovnicească, către deplinătatea curăţiei, a despătimirii. Ai voie, că nu-ţi taie nimeni capul, însă nu te ajută să te apropii de Dumnezeu ci dimpotrivă, îţi complică/întârzie drumul şi sporirea în Duhul. Îţi rătăceşti gloanţele în vânt, risipeşti bogăţia sufletească, pierzi odată cu fiecare gând, poftă, dorire şi faptă tensiunea lucrătoare a despătimirii şi a practicării virtuţilor.
Or, departe de a dori aşa, duhul Iubirii arată că Dumnezeu ne povăţuieşte pe noi cum să facem ca să nu devenim robii cărnii. Nu ne ameninţă cu pedeapsa, ci ne atrage la Calea dreaptă, povăţuind pe tânăr să se abţină de la plăcerea carnală, să nu-i dea curs doar de dragul ei, întrucât astfel îi va deveni rob. Rob al cărnii, al morţii, al zădărniciei. În acest sens, al purtării de grijă, al îndemnului părintesc vine şi aducerea celor care se iubesc la Taina Nunţii: spre rodirea deplină a iubirii, iar nu spre interzicerea castratoare a sexualităţii.

Am cunoscut deja prea multe cupluri cu "paşaportul" iubirii sexuale în buzunar dar cu nefericirea conjugală cât casa. Această situaţie anormală şi tristă se datorează, cred eu, neînţelegerii rostului Tainei Nunţii: deschiderea porţii către Împărăţia lui Dumnezeu împreună cu soţul, apoi cu copiii. Adică formarea unei mici obşti unde să se lucreze mântuirea fiecăruia şi a tuturor. De la această obşte la obştea monahală nu e decât un pas, şi, încă, unul neesenţial. Doar forma şi rânduiala diferă, miezul e acelaşi: dobândirea curăţiei, despătimirea, lepădarea de sine, mântuirea. Nu importă deloc dacă facem sau nu sex atunci când vrea soţul ori soţia etc. Acest amestec al sexualităţii ca mare problemă în Taina Nunţii mi se pare trivial. Reducţionismul sexologizant aplicat Tainei ciunteşte măreţia unirii soţilor şi pune pietre de moară în spinarea călătorului spre Răsărit. Accentul trebuie să cadă în altă parte, aşa cum ne învaţă Biserica, atât în căsnicie, cât şi înainte de căsătorie precum şi în văduvie şi mereu cât trăim sub soare.

[Florin_cj]

În prealabil postat de cezar_ioan

Două sunt căile acestei lupte între viaţă şi moarte care se poartă în sufletul omenesc: monahismul şi căsnicia.
Atunci când căsnicia e văzută ca loc al lăfăielilor şi al obţinerii satisfacţiilor prin celălalt, s-a terminat cu despătimirea şi iubirea jertfelnică.

Doar ni se pare nouă că nu ne înţelegem cu soţul ori cu soţia. În realitate nu ne înţelegem înlăuntrul nostru. Fie nu ducem războiul duhovnicesc personal, fie îl ducem însă îl pierdem prea ades şi dureros şi, în loc să ne ocupăm de acest război lăuntric ni se pare că e mai bine să ne ocupăm de războiul cu aproapele. De aici toată confuzia şi toate necazurile, dintre care cel mai mare e pierderea harului sau nelucrarea lui în noi, de către noi înşine.

Pe de altă parte, cred că mentalitatea legalistă a unirii soţilor pentru a avea permisiunea să facă sex, e cu totul păguboasă. Interdicţia asupra unirii sexuale înainte de căsătorie îmbolnăveşte puternic sufletul tinerilor, încurajînd rebeliunea/răzvrătirea cu toate consecinţele ei catastrofale. Îi face să vadă în Dumnezeu un Părinte normativ, pedepsitor, tiranic.
Or, departe de a fi aşa, duhul Iubirii arată că Dumnezeu ne povăţuieşte pe noi cum să facem ca să nu devenim robii cărnii. Nu ne ameninţă cu pedeapsa, ci ne atrage la Calea dreaptă, povăţuind pe tânăr să se abţină de la plăcerea carnală, să nu-i dea curs doar de dragul ei. În acest sens, al purtării de grijă, al îndemnului părintesc vine şi aducerea celor se iubesc la Taina Nunţii: spre rodirea deplină a iubirii, iar nu spre interzicerea sexualităţii.

Am cunoscut deja prea multe cupluri cu "paşaportul" iubirii sexuale în buzunar dar cu nefericirea conjugală cât casa. Această situaţie anormală şi tristă se datorează, cred eu, neînţelegerii rostului Tainei Nunţii: deschiderea porţii către Împărăţia lui Dumnezeu împreună cu soţul, apoi cu copiii. Adică formarea unei mici obşti unde să se lucreze mântuirea fiecăruia şi a tuturor. De la această obşte la obştea monahală nu e decât un pas, şi, încă, unul neesenţial. Doar forma şi rânduiala diferă, miezul e acelaşi: dobândirea curăţiei, despătimirea, lepădarea de sine, mântuirea. Nu importă deloc dacă facem sau nu sex atunci când vrea soţul ori soţia etc. Acest amestec al sexualităţii ca mare problemă în Taina Nunţii mi se pare trivial. Reducţionismul sexologizant aplicat Tainei, ciunteşte măreţia unirii soţilor şi pune pietre de moară în spinarea călătorului spre Răsărit. Accentul trebuie să cadă în altă parte, aşa cum ne învaţă Biserica, atât în căsnicie, cât şi înainte de căsătorie precum şi în văduvie şi mereu cât trăim sub soare.

Adevarat ai spus, Doamne ajuta si Lumineaza pe fratii nostrii sa citeasca si sa le intre la inima aceste cuvinte!
Acum nu ma simt singur! Tacerea in aceste clipe mi-ar fi mai de folos, dar Cuvintele mele care au scapat pacatoase sunt ale mele, iar cele bune sunt pentru cei care nu vor sa auda si sa vada Voia Lui Dumnezeu!