filioque

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Toti Sfintii Parinti Rasariteni de dinaintea Sf Ioan Damaschin sustin dogma Filioque si niciunul nu sustine eroarea heterodoxa dupa care Duhul ar purcede numai de la Tatal, eroare afirmata de multi credinciosi ai Bisericilor autointitulate "ortodoxe" si pe care, din considerente de politete, Sf Biserica le numeste tot asa. Sa luam cate un exemplu de la fiecare scoala mai importanta, dintre scolile rasaritene ale Bisericii Universale:

-Scoala siriaca (antiohiana). Iata ce sustine, in anul 374, Sf Epifanie al Salaminei (Omul bine ancorat, 71, in PG 43:148B): "Dar cineva va spune: "Prin urmare, afirmam ca exista doi Fii. Si atunci cum este Unul Nascut ?". Vom raspunde: "cine esti tu ca sa dai replica lui Dumnezeu (Rom 9:20)?" Fiindca, daca El numeste pe Acela care este din El "Fiul" si pe Acela care este din amandoi "Sf Duh", lucru pe care il intelegem numai prin credinta, de la sfinti (...)."

Acelasi lucru spune acest Sf Parinte si in alt capitol (73) al aceleiasi lucrari (PG 43: 153A):
"Asa cum "Nimeni nu-l cunoaste pe Tatal, afara de Fiul, nici pe Fiul, afara de Tatal" (Mt 11:27), asa indraznesc sa spun ca nimeni nu il cunoaste pe Duhul afara de Tatal si de Fiul, adica acela care il produce si acela prin care il primeste, precum si ca nimeni nu cunoaste pe Tatal si pe Fiul afara de Duhul Sfant, Cel care glorifica, Cel care invata toate, Cel care este din Tatal si din Fiul"

Să mai arătăm o dată erorile pe care le fac unii catolicişti cu privire la poziţia Părinţilor în chestiunea purcederii Duhului Sfânt. Şi pentru că iată domnul Mihnea Dragomir a ţinut să aducă nişte citate despre care spune cu atâta "certitudine" că ar susţine "dogma" Filioque, să vedem acum chiar pe baza textelor sfântului Epifanie al Salaminei ceea ce susţinea cu adevărat sfântul părinte, iar nu ceea ce susţin textele prost traduse (nu ştim dacă cu intenţie sau nu).

Să luăm întâi "capitolul" 71. În acest capitol atunci când se foloseşte o alăturare între Duhul Sfânt şi Tatăl şi Fiul, sfântul Epifanie foloseşte prepoziţia grecească para, tradusă nu se ştie de cine cu "de la", aşa cum se traduce şi în versiunea recent tradusă de la editura Polirom. Însă în traducerea de la editura Polirom există o notă a traducătorului, nota 314 (la pagina 378 a cărţii Epifanie al Salaminei, Ancoratus, Ediţie bilingvă, editura Polirom, 2007) care spune:

"Prepoziţia para are mai multe sensuri care pot modifica sensul frazei: "alături de", "lângă", "de la". Pare puţin probabil ca această sintagmă să indice dubla purcedere a Duhului Sfânt, aşa cum s-a afirmat."

Acum după ce am văzut că la "capitolul" 71 este vorba despre o traducere greşită, care induce în mod eronat opinia că sfântul Epifanie ar fi susţinut că Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, să vedem ce scrie sfântul părinte la "capitolul" 73, spre deosebire de varianta pe care ne-a livrat-o domnul Mihnea D.:

"Iar dacă <<de la Tatăl purcede>>, şi <<din al Meu>>, [după cum] zice Domnul, <<va lua>>, aşa cum <<nimeni nu L-a cunoscut pe Tatăl, decât numai Fiul, şi nici pe Fiul, decât numai Tatăl>>, tot astfel îndrăznesc a spune că nici pe Duhul [nu L-a cunoscut nimeni], decât numai Fiul, de la Care ia, şi Tatăl, de la Care purcede; şi nici pe Fiul, nici pe Tatăl [nu I-a cunoscut nimeni], decât numai Duhul Sfânt, Care are adevărată cunoaştere, Care <<învaţă toate>>, Care <<dă mărturie despre Fiul>>, Care <<de la Tatăl [purcede]>>, Care <<din al Fiului [ia]>>, singurul călăuzitor al adevărului, tâlcuitor al legilor sfinte, învăţător al legii duhovniceşti, îndrumător al profeţilor, dascăl al apostolilor, luminător al învăţăturilor evanghelice, alegător al sfinţilor, lumina cea adevărată din lumina cea adevărată." (opera citată, pag. 229)

Vedem deci diferenţe notabile între varianta de traducere livrată nouă de domnul Mihnea şi varianta de traducere din greacă de la editura Polirom. În primul rând, în traducerea primă se sare chiar peste începutul paragrafului în care se spune că Duhul de la Tatăl purcede, trecându-se direct la "aşa cum" şi la citatul de la Matei; apoi se vede în mod evident diferenţa atunci când sfântul Epifanie prezintă relaţia Duhului cu Tatăl şi cu Fiul: traducerea livrată de domnul Mihnea (dar nu se ştie de cine făcută) este pur şi simplu pe lângă ceea ce spune textul original al sfântului Epifanie, iar sf Epifanie spune clar că Duhul purcede de la Tatăl şi ia din al Fiului, citând deci după Evanghelia după Ioan, asta spre deosebire de "traducerea" livrată de domnul Mihnea care este pur şi simplu paralelă, ba de-a dreptul iluzionistă atunci când pretinde că sfântul Epifanie ar fi spus că Duhul este din Tatăl şi din Fiul.

Am demonstrat deci pe baza traducerii operei Ancoratus a sfântului Epifanie al Salaminei, de la editura Polirom în ediţie bilingvă (greacă şi rumână), că în cele două "capitole" sfântul Epifanie nu afirmă deloc că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, ci că Duhul Sfânt este alături de Tatăl şi de Fiul, precum şi că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi ia dintr-ale Fiului. Cu alte cuvinte, este evident, încă o dată, că mulţi Părinţi Răsăriteni nu au afirmat "dogma" Filioque, şi prin urmare poziţia domnului Mihnea în această privinţă, împreună cu citatele prost traduse (nu se ştie de cine este făcută traducerea, dar pare în mod evident tendenţioasă, o traducere total pe lângă textul original al sfântului părinte Epifanie) este greşită.

În prealabil postat de Decebal

ediţie bilingvă (greacă şi rumână)

Greaca si rumâna, zici?!? Ocen interestnâi!

[tot-Laurentiu]

Deci arată tu că Dumnezeiescul Duh este din cele ce nu au fost, şi atunci Îi dai Lui ipostasul şi de la Fiul, acelaşi lucru fiind a zice că de la amândoi (de la Tatăl şi de la Fiul). Deci, fiind din amândoi, nu este cu putinţă ca Duhul să nu fie una din toate (zidirile) sau - ceea ce pare mai măsurat - a nu avea Cel unul pe amândoi pricinuitori şi început şi pe unul, şi pe altul. Căci - aşa cum amândoi sunt început al tuturor, din amândoi aducându-se întru fiinţă toată zidirea - tot astfel, dacă Duhul Sfânt Se va purcede din amândoi (după cei ce cugetă cele ale papistaşilor), amândoi vor fi început al Duhului şi, de aici, două vor fi începuturile Dumnezeirii celei una. Căci, dacă Fiul foloseşte la ceva şi aici, precum şi acolo împreună zideşte cu adevărat, fără de îndoială că şi El va fi pricinuitor al Duhului. Iar dacă nu foloseşte la ceva, în zadar s-a lua; şi, ca dintru o socoteală geometrică, teologii papistaşi s-au arătat cu adevărat deşerţi. Căci nu pot zice că - aşa cum la zidiri şi unul şi altul (Tatăl şi Fiul) fiind început, nu mai puţin un început este - tot astfel şi aici unul va fi începutul, deşi s-ar zice din amândoi. Căci acolo - precum am zis - este firesc, iar nu ipostatic. Pentru aceea, puterea cea ziditoare este una la amândoi. Căci l-am auzit puţin mai sus pe cel numit cu numele teologiei (Grigorie Teologul), numindu-L pe Tatăl "izvor şi început al Luminii celei veşnice", iar pe fiul "fără de început nicidecum, ci început a toate". "Pentru aceea, numai Tatăl este izvor al Dumnezeirii celei mai presus de fiinţă", a zis marele Dionisie Areopagitul. Şi iarăşi: "Tatăl este Dumnezeire izvorâtoare, iar Fiul şi Duhul ale Dumnezeirii celei cu naştere dumnezeiască (dacă se cuvine a zice aşa) vlăstare sădite de Dumnezeu Tatăl şi oarecum flori, şi lumini mai presus de toată fiinţa." Şi iarăşi: "iar deosebite sunt cel mai presus de fiinţă nume şi lucru al Tătălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, nici o întoarcere întru acestea s-au cât de cât obştime aducându-se în lăuntru". Şi, întru al treilea capitol pentru tainica teologie, zice: "În Învătăturile teologice, am arătat care este părintimea şi fiimea (de care se vorbeşte în teologie); ce vrea să însemne teologia Duhului; cum, din binele cel nematerial şi fără de părţi au răsărit luminile cele din inimă; şi cum au rămas neclătite, deşi cu odrăslirea veşnică, întru Dânsul, şi întru Sine, şi unele întru altele." Şi iarăşi: "cele ale naşterii (odrăslirii, rodirii) Dumnezeirii celei mai presus de fiinţă nu se întorc unele către altele". Deci, dacă-L vei numi "pucezător" pe Fiul, Tatăl nu poate fi purcezător niciodată, căci Se va împărtăşi cu Fiul la naşterea cea dumnezeiască. Ci acest lucru este oprit. Iar de-L vei numi "purcezător" pe Tatăl (precum şi este cu adevărat), Fiul nu poate fi purcezător. Aşadar Duhul nu este dintr-Însul. Căci Dumnezeire cu odrăslire dumnezeiască este numai Cel unul născător şi purcezător, fiindcă după acestea şi este El cu odrăslire dumnezeiască.

Pe această împărtăşire oprind-o şi marele Vasilie, scriind către fratele său (Sf. Grigorie al Nissei), zice: "Duhul Sfânt Se ţine de Fiul cu Care fără de despărţire Se înţelege. Iar de pricina care este Tatăl are aţinat pe a fi, de unde Se şi purcede, semn cunoscător al însuşirii ipostasului având a Se cunoaşte după Fiul, şi împreună cu Dânsul şi a avea fiinţa din Tatăl. Iar Fiul, Cel ce are Duhul Care Se purcede din Tatăl, Îl face cunoscut prin Sine şi împreună cu Sine, El singur strălucind cu chip de cea una naştere din Lumina cea nenăscută. Nu are nici o împărtăşire către Tatăl sau către Duhul Sfânt după însuşirea semnelor cu care Se cunoaşte". Vezi cum se află Duhul Sfânt către Tatăl şi către Fiul şi care sunt semnele Fiului şi ale Duhului cu care Se cunosc? Deci - zice - Fiul lui Dumnezeu cel unul-născut ni-L face cunoscut şi Îl arată pe Duhul Sfânt prin Sine şi împreună cu Sine. Dar nu Îl şi purcede, ca să nu aibă împărtăşire la însuşire cu Tatăl. Căci - zice - Duhul Sfânt are aţinat pe a fi de pricina care este Tatăl, însuşire care este numai a Tatălui. Căci - zice Teologul - toate câte are Tatăl sunt ale Fiului, afară de pricină. Deci care din dumnezeieştii teologi din tot veacul s-au auzit că au dat la cele două însuşirile fiecăreia din cele trei Feţe ale uneia Dumnezeiri, şi nu le-au păzit neamestecate? Iar că însuşire a Tatălui este a purcede este arătat. Căci - zice - de pricina Care este El este aţinat Duhul, de unde Se şi purcede, de la Care şi are fiinţa, măcar că este cunoscut după Fiul şi împreună cu Dânsul.
.................................................. .................................................. ...............................................
După acest nemincinos martor al adevărului să vie de faţă să mărturisească împreună cel ce a fost viu luminător al Alexandriei, Chiril; că zice în cuvântul cel pentru Sfânta Treime: "Cele trei închinate Ipostasuri se cunosc şi se cred în Tată fără de început şi în Fiu Unul Născut şi în Duh Sfânt, Care Se purcede din Tatăl nu cu chip de naştere, precum Fiul, ci Se purcede, precum s-a zis, numai din Tatăl ca de la gură, dar S-a arătat prin Fiul şi a grăit în toţi Sfinţii Prooroci şi Apostoli"€. Şi aiurea iarăşi "nu precum Fiul este cu chip de naştere din Tatăl, aşa şi Duhul Sfânt din Fiul cu chip de purcedere, departe de această hulă şi multa dumnezeire (politeism); că Unul este la noi a amândurora Feţelor pricinuitor şi legătură, Tatăl".€
.................................................. .................................................. .................................................. .
Deci, de vreme ce după Acestea, adică după Feţe, zic ei din cele două cea una, după care şi începutul şi pricina se înţelege şi se zice, pentru aceea din două începuturi zic ei pe Faţa cea una şi două începuturi şi două pricini şi multă dumnezeire (politeism) aduc înăuntru. Că un Dumnezeu este nu numai pentru că este o fire, ci pentru că şi la o Faţă au aducerea Cele dintr-Insa; şi la o pricină şi un început Cele din Început Se aduc, nu numai împreună Amândouă Cele două, ci şi Fiecare dintr-Însele deosebit. Şi pentru aceasta un început al Dumnezeirii este şi un Dumnezeu după această aducere; pentru că amândouă Feţele se aduc la una fără de mijlocire. Că, de nu ar fi fără de mijlocire şi Duhul din Tatăl, aceasta, adică cu mijlocire, două de nevoie face pricinile Duhului, pe cea din mijloc şi pe cea de la margine şi nu este cu putinţă pentru o aducere care ar fi întru acest fel să fie un Dumnezeu Cele trei; iar mai vârtos nici Dumnezeu nu este cu putinţă a fi Cel ce prin mijlocirea Dumnezeirii este din Tatăl; că prin mijlocirea Dumnezeirii a venit Tatăl la zidiri, după teologi.
.................................................. .................................................. ................
Iar latinii (o, nebunie împreună şi mândrie) pe cea după dreapta credinţă şi mărturisită la Dumnezeu rânduială o leapădă, iar pe cele ce Marele Vasile şi Grigorie Teologul mărturisesc că sunt mai presus de cunoştinţa lor, ca cele ce sunt negrăite şi mai presus de noi, ei se laudă că le-au priceput şi pentru purcederea cea negrăită şi neînţeleasă a Duhului în deşert grăiesc, iar mai potrivit a zice, hulesc, cu mijlocire şi fără de mijlocire pe ea zicându-o şi de aproape şi de departe, prin care acestea se primejduiesc şi întru zidire a trage pe Sfântul Duh. Pentru aceasta nu de nevoie, nici pururea după Fiul Se pune Sfântul Duh de cea de Dumnezeu insuflată Scriptură.
.................................................. .................................................. .............
Ci ca să nu zică cineva, socotind că acestea pentru înomenirea lui Dumnezeu şi s-au zis şi s-au săvârşit de Tatăl, că nu este semn de ajuns acesta spre aflarea pricinii celei ce se caută, să asculte pe dumnezeiescul Damaschin, care scrie întru al 8-lea din dogmaticeştile capete: "Credem şi întru Unul Duhul Sfânt, Care din Tatăl Se purcede şi în Fiul Se odihneşte[69]. Şi în cel pentru locul lui Dumnezeu Dumnezeu este Duhul cel Sfânt, putere sfinţitoare, ipostatică, din Tatăl fără de despărţire purcezându-Se şi întru Fiul odihnindu-Se[70]. Pentru aceea şi cămăraş al dumnezeiescului Duh şi este şi Se zice Hristos, ca Cel ce este Fiu adevărat al lui Dumnezeu. Care şi dumnezeiescul Chiril în Comori arătând, toată nevoia este, zice, pe Sfântul Duh a-L zice că este de dumnezeiască fire; al căreia începătură şi este, după Apostolul; iar de este aceasta, nu este zidire, ci Dumnezeu mai vârtos, ca Cel ce este din Dumnezeu şi în Dumnezeu[71]. Şi iarăşi Dumnezeu dar este Duhul, Cel ce este în Fiul de la Tatăl fireşte şi toată lucrarea Lui o are[72]. Şi dumnezeiescul Grigorie Dialogul, în cuvântul său cel de pe urmă, zice: Duhul Sfânt din Tatăl Se purcede şi în Fiul rămâne[73]. Că aşa privindu-Te pe Tine, vom apuca mai înainte văzându-Te izvor al vieţii, întru Sine vărsându-Te şi întru Sine stând[74], după marele între cei arătători de cele dumnezeieşti Dionisie. (Dreapta credinta in scrierile Sfintilor Parinti. Vol. 2, Editie ingrijita de Florin Stuparu)

(Sf. Grigorie Palama - Cuvânt întâi doveditor cum că nu şi din Fiul, ci numai din Tatăl Se purcede Duhul Sfânt)

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de tot-Laurentiu

(Sf. Grigorie Palama - Cuvânt întâi doveditor cum că nu şi din Fiul, ci numai din Tatăl Se purcede Duhul Sfânt)

Grigore Palama nu face parte dintre Sfintii Parinti ai Bisericii Nedespartite.

Ceea ce conteaza in disputa privind Filioque, ceea ce constituie argument de autoritate pentru ambele Biserici este ceea ce au sustinut Sfintii Parinti ai Bisericii Nedespartite, fie in opera lor individuala, fie, cu precadere, cand s-au intrunit alcatuind lucrarile lor sinodale.

Asa cum a fost si conciliile de la Niceea si Constantinopol. Fata de ce au afirmat Parintii Conciliari, ortodocsii au adaugat ceva ce ei nu au afirmat, si anume ca Sfantul Spirit ar purcede numai de la Tatal.

[stefan florin]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Grigore Palama nu face parte dintre Sfintii Parinti ai Bisericii Nedespartite.

Ceea ce conteaza in disputa privind Filioque, ceea ce constituie argument de autoritate pentru ambele Biserici este ceea ce au sustinut Sfintii Parinti ai Bisericii Nedespartite, fie in opera lor individuala, fie, cu precadere, cand s-au intrunit alcatuind lucrarile lor sinodale.

Asa cum a fost si conciliile de la Niceea si Constantinopol. Fata de ce au afirmat Parintii Conciliari, ortodocsii au adaugat ceva ce ei nu au afirmat, si anume ca Sfantul Spirit ar purcede numai de la Tatal.

poti sa dai cateva nume de acesti parinti conciliari care au afirmat ca Duhul Sfant ar purcede atat de la Tatal cat si de la Fiul?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de stefan florin

poti sa dai cateva nume de acesti parinti conciliari care au afirmat ca Duhul Sfant ar purcede atat de la Tatal cat si de la Fiul?

Formularea exacta a parintilor conciliari este "Spiritul Sfant, care de la Tatal purcede". Atat. Dar ortodocsii cred ca "Spiritul Sfant NUMAI de la Tatal purcede". Cele doua propozitii nu sunt echivalente. Dupa cum, cand Fiul lui Dumnezeu spune "Eu si Tatal una suntem" nu spune "Numai Eu si Tatal una suntem", excluzand a Treia Persoana. Mai general, cand spunem "A are proprietatea p", nu spunem ca "numai A are proprietatea p".

@Oaie cugetatoare: eu nu am spus ca Sf Grigore Palama nu este un model sau ca nu a dus o viata sfanta. Ceea ce eu am spus este ca viata sa in trup nu a fost in vremea Bisericii Nedespartite, ci ulterioara. Biserica Catolica nu are nicio legatura nici cu controversa palamita, nici cu Palama personal.

[Lucian008]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

FDupa cum, cand Fiul lui Dumnezeu spune "Eu si Tatal una suntem" nu spune "Numai Eu si Tatal una suntem", excluzand a Treia Persoana. Mai general, cand spunem "A are proprietatea p", nu spunem ca "numai A are proprietatea p".

Asta este dovada de interpretare tendentioasa. Daca o aplicam asa putem spune ca Hristos este si Tatal intrupat. Alt argument, mai de bun simt aveti? Asta a picat din start.

[DragosP]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Formularea exacta a parintilor conciliari este "Spiritul Sfant, care de la Tatal purcede". Atat.

Bun, așa cred ortodocșii.
Dar Domnul nostru cum a spus în Ioan, cap 15, verset 26?
Nu a fost destul de clar?

[stefan florin]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Formularea exacta a parintilor conciliari este "Spiritul Sfant, care de la Tatal purcede". Atat. Dar ortodocsii cred ca "Spiritul Sfant NUMAI de la Tatal purcede". Cele doua propozitii nu sunt echivalente. Dupa cum, cand Fiul lui Dumnezeu spune "Eu si Tatal una suntem" nu spune "Numai Eu si Tatal una suntem", excluzand a Treia Persoana. Mai general, cand spunem "A are proprietatea p", nu spunem ca "numai A are proprietatea p".

@Oaie cugetatoare: eu nu am spus ca Sf Grigore Palama nu este un model sau ca nu a dus o viata sfanta. Ceea ce eu am spus este ca viata sa in trup nu a fost in vremea Bisericii Nedespartite, ci ulterioara. Biserica Catolica nu are nicio legatura nici cu controversa palamita, nici cu Palama personal.

este un argument tras rau, DAR RAU, de par!
Uite ce spune Biblia: "Cand va veni Mangaietorul, pe care-L voi trimite de la Tatal, adica Duhul adevarului, care purcede de la Tatal, El va marturisi despre Mine." Ioan 15:26
Ceea ce spui tu NU este adevarat!

[tot-Laurentiu]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Biserica Catolica nu are nicio legatura nici cu controversa palamita, nici cu Palama personal.

Aceasta este o teză falsă, lansată din spaţiul catolic şi destul de superficială să o creadă cineva. O teză asemănătoare a fost promovată şi de unii teologi ortodocşi din Occident, cum ar fi de exemplu, Jean Meyendorff. Teologul, John Romanides, aducând argumente solide a demonstrat şi a explicat de ce o asemenea teză este falsă:

http://www.ftoub.ro/byzantinepolemics/MariusPodaru1.pdf
PR. JOHN ROMANIDES DESPRE VARLAAM ŞI TEOLOGIA PALAMITĂ

De câţiva ani încoace, Părintele Meyendorff afirmă, în diferite studii, că disputa dintre Sf. Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria nu reprezintă o ciocnire între teologia latină şi cea greacă, aşa cum se consideră în general, ci mai degrabă o ceartă internă între anumiţi umanişti bizantini şi un mare segment al călugărilor bizantini şi ucenicii lor. Meyendorff se referă de multe ori la Varlaam ca la un umanist, un platonist şi un nominalist şi pare să considere că neoplatonismul lui Dionisie Areopagitul este baza nominalismului său. Afirmă că un fel de gândire occamistică exista cumva în mediul bizantin şi că în persoana lui Varlaam o astfel de gândire a luat forma unui fel de teologie naturalistă care punea accentul pe revelaţia naturală şi pe rolul omului în procesul de mântuire. Potrivit părintelui John, controversa s-a centrat în jurul interpretării lui Pseudo-Dionisie, iar Palama a aplicat corective neoplatonismului Areopagitului, cu implicarea, după cum se pare, că Varlaam nu greşea în felul în care interpreta aceste texte. În conformitate cu acest tip de analiză, Palama este reprezentat ca un gânditor original, care se opunea teologiei repetiţiei formale ce caracteriza persoane precum Akindin şi Gregoras.53

Romanides începe prin a arăta că este imposibil ca Varlaam să fi fost un nominalist şi un neoplatonist în acelaşi timp, deoarece aceste două poziţii se exclud reciproc. William de Ockham a suprimat platonismul filosofiei scolastice, negând existenţa obiectivă a universaliilor: după el, acestea nu există nici în fiinţa lui Dumnezeu, nici în creaţie. Astfel, înlocuieşte analogia entis între Dumnezeu şi creaţie cu analogia fidei, creând premisele pentru apariţia gândirii protestante ulterioare.54 După Romanides, Varlaam a fost un platonist creştin, nu un nominalist.

Argumentele lui Romanides sunt convingătoare: Varlaam afirmă că în mintea divină creatoare există logoi ale căror imagini se regăsesc în sufletul uman.55 În alt loc, Varlaam vorbeşte despre universalii aşezate de Dumnezeu în sufletul uman din momentul creării acestuia.56 Un alt argument că Varlaam nu este nominalist este dat de faptul că îl critică pe Toma din Aquino că identifică toate lucrurile în Dumnezeu cu fiinţa divină: dacă avem în vedere că Varlaam l-a criticat pe Palama că face o distincţie reală între fiinţă şi energii, atunci apare foarte probabil ca Varlaam să fi făcut numai o distincţie conceptuală, de tip scotist57.

În privinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, în legătură cu care Varlaam susţinea un agnosticism sui generis, Romanides arată că acest agnosticism nu poate fi derivat din apofatismul lui Dionisie Areopagitul, aşa cum afirmă Meyendorff. După Varlaam, există două căi ale cunoaşterii lui Dumnezeu: filosofia şi revelaţia, ambele daruri ale lui Dumnezeu. Ceea ce nu este descoperit prin niciuna din aceste căi depăşeşte mintea umană şi nu poate fi cunoscut, dar dacă ceva este descoperit prin acestea, atunci puterile sufletului uman sunt suficiente pentru a cunoaşte ceea ce este descoperit.58 În cazul chestiunii Filioque, afirmă Varlaam, nu a fost descoperit nimic prin niciuna din aceste căi, deci nu putem cunoaşte care este adevărul. Dar din convingerea lui Varlaam referitoare la o chestiune particulară, afirmă Romanides, nu se poate generaliza în direcţia unui scepticism general cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu, cum face Meyendorff.

Doar dacă interpretăm astfel poziţia lui Meyendorff, putem explica de ce Palama îl acuză pe Varlaam că reduce adevărurile supraraţionale la o cunoaştere raţională. Romanides vede astfel un conflict între credo ut intelligam, caracteristic tradiţiei occidentale post-augustiniene şi teologia apofatică patristică.

Dacă poziţia lui Romanides este corectă, atunci Meyendorff greşeşte în a-l considera pe Varlaam un umanist bizantin, în loc de platonist şi umanist occidental. Dacă ar fi fost într-adevăr un umanist bizantin, atunci bizantini precum Akindin şi Gregoras nu ar fi contrazis părerea lui Varlaam că harul divin este creat. Încercarea lui Meyendorff de a argumenta în favoarea acestei tradiţii umaniste bizantine prin a-l face pe Varlaam să depindă de Dionisie Areopagitul omite faptul că Dionisie era o autoritate teologică şi în Occident.60 Operele antilatine ale lui Varlaam în chestiunea Filioque nu arată că era un bizantin, ci că susţinea o poziţie prescolastică (Filioque fiind promulgat oficial ca dogmă în Occident, după dezbateri teologice de-a lungul mai multor secole, în anul 1014).

Un argument clar despre punctul teologic latin de pornire al lui Varlaam este ideea lui că slava lui Dumnezeu revelată în această viaţă patriarhilor, profeţilor şi apostolilor a fost o slavă creată; mai mult, credea el, în fiecare caz separat de revelaţie, această slavă era creată atunci şi apoi dispărea din existenţă, fiind deci de scurtă durată. Aceste arătări create erau considerate de Varlaam doar un simbol al dumnezeirii. Pr. Romanides stabileşte în mod corect că sursa acestor idei sunt primele patru cărţi ale lucrării Despre Sfânta Treime a Fericitului Augustin. Sf. Grigorie Palama a argumentat în favoarea poziţiei ortodoxe că vederile slavei în Vechiul şi în Noul Testament sunt arătări reale ale Dumnezeului necreat, la care a participat şi trupul celor care le-au experiat. Varlaam nega aceste vederi atât trupului, cât şi minţii. Meyendorff explică atitudinea lui Varlaam prin diferenţa dintre spiritualitatea platonizantă a lui Evagrie pe care deci Varlaam l-ar urma într-un fel şi spiritualitatea biblică a Sf. Macarie Egipteanul, pe care o reprezintă Sfântul Grigorie. Dar Romanides are dreptate să conteste această distincţie ca principiu explicativ al ideilor lui Varlaam: Acceptând, pentru un moment, această distincţie în tradiţia patristică greacă - Cine dintre Părinţii greci platonişti este în acord cu Varlaam negând realitatea vederii slavei necreate a lui Dumnezeu nu numai trupului, ci şi minţii? Cine dintre Părinţii platonişti a afirmat vreodată că există o slavă creată a lui Dumnezeu? Autorul de faţă =Romanides nu cunoaşte niciunul. Dimpotrivă, întreaga tradiţie scolastică latină post-augustiniană este în acord cu Varlaam.61 Tot în legătură cu problema harului, din faptul că Sf. Grigorie Palama este pesimist în privinţa puterii naturale a omului de a-L cunoaşte şi de a se ridica spre Dumnezeu, Meyendorff deduce că în această chestiune Palama este unul dintre autorii cei mai augustinieni din Răsăritul creştin62. Romanides identifică o confuzie aici: în sens opus lui Palama, Augustin este optimist referitor la capacitatea naturală a omului de a-l cunoaşte intelectual pe Dumnezeu din creaturi, dar este pesimist în privinţa puterii naturale a voinţei umane de a împlini poruncile lui Dumnezeu; Palama este optimist însă în privinţa capacităţii omului de a-L dori pe Dumnezeu şi nu are nevoie de ideea harului divin irezistibil care devine un habitus (un fel activist de a-fi-în-har, exprimat în fapte bune) în cel ales de Dumnezeu, precum la Augustin63. Inspiraţia augustiniană a lui Varlaam se vede în concepţia sa despre rugăciunea neîncetată: el respinge de la bun început ideea că monahul trebuie să se roage neîncetat: Acest habitus () al rugăciunii înseamnă să fii capabil să faci, să gândeşti şi să îndeplineşti nimic din ceea ce Dumnezeu nu voieşte. De aceea, cel ce are acest habitus se roagă neîncetat.64

Demonstraţia, solid argumentată, că gândirea teologică a lui Varlaam este de inspiraţie latină, nu bizantină, se întinde pe mai multe pagini în studiul lui Romanides.65 Concluzia ei cea mai importantă este respingerea tezei generale a lui Meyendorff conform căreia cheia gândirii nominaliste a lui Varlaam este simbolismul lui Pseudo-Dionisie şi presupusa tradiţie bizantină umanistă fundamentată pe acest simbolism. (Continuarea...)