Istorii cu talc

[cristiboss56]

Despre dragoste-"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"-


- Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

- Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Asa se nasc gelozia si posesivitatea?

- Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

- Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?

- Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.

- Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine...

- Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.


"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"

- De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

- Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

- De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

- Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

- Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?

- Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

"Fericirea se munceste in fiecare zi"

- Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...

- Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

- Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

[MariS_]

În prealabil postat de cristiboss56

[i][i]Despre dragoste-"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"-
.................................................. .................
- Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Multumesc, frate Cristian, pentru postarile tale de mai sus, cu interviul Parintelui Pantelimon de la manastirea Oasa. A fost o mare bucurie pentru mine sa le citesc. Asta este teologia care imi sta mie la inima, teologia aproapelui, asa ii zic eu dar, de fapt, e teologia iubirii. "Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii", spune atat de frumos parintele Pantelimon, si sunt total de acord cu el.
Astfel de texte nu trebuie doar citite, ci musai sa fie si exersate si aplicate practic, pe cat ne sta in putinta, ca sa nu ramanem doar la teorie.
Acesta este si miezul inestimabil al Ortodoxiei si ai mii de multumiri de la mine pentru ca te straduiesti ca sa-l scoti la iveala ca pe aurul cel mai pur, cel mai de pret al crestinismului, descoperit si daruit noua de Dumnezeu.

Bucurii!

[cristiboss56]

Se spune că diavolul a stat odată de vorbă cu bătrân pustnic. Avva l-a întrebat dacă sunt mulţi creştini în iad.
- Creştini?! Nu sunt, răspunse diavolul.
- Cum aşa?, se miră avva, doar creştini nevrednici au fost şi sunt încă.
- Nu-i nici un creştin acolo, spuse din nou diavolul.
- Poate că sunt şi nu-i ştii tu, stărui avva.
- Pe toţi îi ştiu, căci pe toţi îi am pe "inventar", nu poate fi vreunul despre care să nu fiu auzit!
Avva se tot mira şi se minuna.
- Aha! strigă deodată diavolul, ştiu la ce te gândeşti: cred că la oamenii aceia care merg din când în când duminica la biserică, de ochii lumii, pe la 9-10, tot timpul plictisiţi, cu ochii pe ceas, cu o faţă obosită de la internet sau televizor, cu gândul la treburile lor, care îl slăvesc pe Dumnezeu numai cu gura, dar nu şi cu inima, fără faptele credinţei…
Da, din ăia, avem o grămadă. De astfel de oameni nu ducem lipsă, dar creştini, să ştii că nu avem nici unul.

[cristiboss56]

Un industriaş foarte bogat era deranjat de un pescar care stătea pe malul râului, aproape de locul în care îşi avea ancorat iahtul său. Pescarul îşi adunase instrumentele de pescuit şi privea îndelung luciul apei.
- De ce nu ieşi cu barca în larg la pescuit?, îl întrebă industriaşul cu reproş în glas.
- Pentru că am prins suficient peşte pentru ziua de astăzi, răspunse pescarul.
- Dar de ce nu prinzi mai mult decât ai nevoie?, îl întrebă omul bogat.
- Şi ce să fac cu el?, îl întrebă pescarul cel sărac.
- Ai putea câştiga mai mulţi bani! Apoi ai putea să-ţi cumperi o barcă mai mare, ca să prinzi mai mult peşte. E logic! Mai mult peşte înseamnă mai mulţi bani! Ai putea să-ţi faci o flotă de pescuit şi ai deveni un om bogat, aşa ca mine.
- Interesant! Şi după aceea ce aş face?, întrebă pescarul.
- Ai sta, te-ai odihni şi te-ai bucura de viaţă, răspunse industriaşul.
Pescarul privind liniştit spre ţărmul celălalt al râului mai spuse doar atât.
- Apoi ce crezi dumneata că fac eu acuma? Nu vezi că stau, mă odihnesc şi mă bucur de viaţă?!

[cristiboss56]

Puterea unui bărbat nu stă în umerii săi largi, ci în lungimea brațelor cu care te îmbrățișează.
Puterea unui bărbat nu stă în puterea vocii sale, ci în cuvintele blânde pe care știe să le șoptească.
Puterea unui bărbat nu stă în mulțimea prietenilor, ci în cât de prieten știe să fie cu copiii lui.
Puterea unui bărbat nu stă în cât de mult este respectat la serviciu, ci în cât este de respectat acasă.
Puterea unui bărbat nu stă în cât de puternic lovește, ci în cât de blând știe să atingă.
Puterea unui bărbat nu stă în părul de pe piept, ci în inima… din pieptul sau.
Puterea unui bărbat nu stă în numărul de femei care îl iubesc, ci în capacitatea de a fi loial unei singure femei.
Puterea unui bărbat nu stă în greutățile pe care le poate ridica, ci în poverile pe care le poate duce!

[cristiboss56]

Sa spunem ca un taran are un saculet de samanta, pe care o seamana. Apoi aduna rodul si umple un saculet mai mare. Semanand apoi samanta din acest saculet, va umple un sac intreg. Iar cand aduna multa samanta si o seamana, va umple un hambar. Pe cand, daca pastreaza samanta in saculet si nu o seamana, samanta va face viermi. Trebuie sa arunce samanta in pamant ca sa incolteasca, sa creasca si sa faca rod.
Tot astfel se intampla si cu dragostea. Dragostea, ca sa se inmulteeasca, trebuie sa o daruiesti. Insa cel care nu da chiar si putina dragoste pe care o are, seamana cu cel care are un pumn de samanta, dar o pastreaza si nu o seamana. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul.
Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei darui. Daca nu daruiesti dragoste, nu vei primi dragoste.
Vezi, mama daruieste continuu copiilor ei, dar si primeste continuu de la ei, dragostea ei crescand mereu. Insa daca cerem dragostea celorlalti numai pentru noi insine si vrem ca toti sa ne dea, iar cand facem un bine ne gandim la rasplata, atunci nu avem o dragoste pretioasa, ci una ieftina. Atunci ne instrainam de Dumnezeu si nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni.

Cei cu dragoste lumeasca se cearta care dintre ei sa inhate mai multa dragoste pentru sine. Cati insa au dragostea cea pretioasa, cea duhovniceasca, se cearta care dintre ei sa daruiasca celuilalt mai multa dragoste. Ei iubesc fara sa se gandeasca daca sunt sau nu iubiti de ceilalti, nici nu cer celorlalti sa-i iubeasca. Vor doar sa daruiasca si sa li se daruiasca, fara a vrea sa li se dea ceva sau sa li se daruiasca cineva. Oamenii acestia sunt iubiti de toti, dar cel mai mult de Dumnezeu, cu Care se si inrudesc.

Dragostea fara a lua ceva in schimb! Sa nu facem fapte bune ca sa primim binecuvantari. Sa cultivam dragostea cea nobila, cea pretioasa, pe care o are Dumnezeu, iar nu dragostea cea lumeasca si ieftina, cea plina de toata neputinta omeneasca.
Parintele Paisie Aghioritul despre Dragostea catre aproapele

[cristiboss56]

“Dragostea e reducerea lumii intregi la o singura fiinta, preamarirea unei singure fapturi pana la indumnezeire.
Dragostea e inchinaciunea pe care ingerii o fac stelelor.
Ce trist e sufletul cand e trist din dragoste?
Ce gol inseamna lipsa fiintei care umple ea singura intreaga lume!

Ah, ce adevarat e ca fiinta iubita devine Dumnezeu! Dumnezeu ar putea fi gelos, daca tatal ceresc n-ar fi facut dinadins intreaga fire pentru suflet si sufletul pentru dragoste!

Un zambet zarit sub o palarie de crep alb cu panglici albastre e destul pentru ca sufletul sa patrunda in palatul viselor.

O, primavara, tu esti scrisoarea pe care i-o scriu ei!

Viitorul e inca si mai mult al inimilor decat al mintii. Dragostea e singurul lucru care poate umple eternitatea. Infinitului ii trebuie ceea ce nu se ispraveste niciodata.
Dragostea e sufletul insusi. E de aceeasi natura. Dragostea e o scanteie divina ca si sufletul, si tot ca el e incoruptibila, indivizibila, nepieritoare.

E un punct de foc in noi, nemuritor si infinit, pe care nimic nu-l poate margini si nimic nu-l poate atinge. Il simti arzand pana in maduva oaselor si-l vezi stralucind pana in adncurile cerului.
O, dragoste! adiratie! voluptate a doua ganduri care se inteleg, a doua inimi care se daruiesc, a doua priviri care se patrund!

Fericire, veni-vei si la mine! Plimbari in doi, in singuratate! Zile binecuvantate si stralucitoare! Visez uneori ca, din cand in cand, clipe din viata ingerilor se desprind si vin aici, pe pamant, si se amesteca in destinul oamenilor.

Dumnezeu nu poate darui fericirii celor care se iubesc decat o durata fara capat. Dupa o viata de dragoste, o eternitate de dragoste, da, e o intregire. Dar nici lui Dumnezeu nu-i e cu putinta sa faca ceva mai mare decat fericirea desavarsita pe care o da sufletului iubirea.
Dumnezeu e implinirea in cer. Dragostea e implinirea omului.

Noi toti, oricare am fi, avem in noi un izvor datator de viata. In clipa cand il pierdem, ne lipseste aerul, ne inabusi. Murim. E grozav sa mori din lipsa de iubire. E o sugrumare a sufletului.
Ceea ce incepe dragostea, nu poate fi incheiat decat de Dumnezeu.

Adevarata dragoste e nemangaiata sau se incanta pentru o manusa pierduta, o batista gasita si are nevoie de vesnicie pentru devotamentul si nadejdile ei.
E alcatuita in acelasi timp din infinitul mare si din infinitul mic!
Daca esti piatra, fii magnet; daca esti planta, fii simtire; daca esti om, fii iubire.

Dragostea e respiratia cereasca a aerului din rai.
Inimi adanci, spirite intelepte, luati viata asa cum a facut-o Dumnezeu! E o incercare indelungata, o pregatire neinteleasa pentru un destin necunoscut. Destinul acesta, cel adevarat, incepe la om odata cu prima treapta inauntrul mormantului. Atunci se iveste ceva in fata ochilor si incepe sa se zareasca vesnicia. Ganditi-va la cuvantul acesta: vesnicie. Cei vii vad durata. Numai mortii vad vesnicia. Pana atunci, iubiti si suferiti, nadajduiti si ganditi.

Am intalnit pe strada un tanar foarte sarac care iubea. Avea o palarie veche, haine roase, coatele gaurite. Ghetele ii erau pline de apa si inima ii era plina de stele.

Ce lucru minunat sa fii iubit! Nu exista decat un singur lucru mai minunat: sa iubesti!
Inima, trecand prin iubire devine eroica. Nu mai e alcatuita decat din puritate. Nu se mai reazima decat pe ceea ce e mare si inalt. In ea nu poate incolti nici un gand nevrednic, cum nu pot creste urzici pe un ghetar. Sufletul inalt si senin, neatins de patimi si emotii josnice, care domina viata si umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanitatile, mizeriile, locuieste in albastrul cerului si nu mai simte decat zguduirile adanci si subterane ale destinului, asa cum culmea muntilor simte cutremurele de pamant.

SOARELE S-AR STINGE DACA N-AR MAI IUBI NIMENI.“

Victor Hugo – fragment din Mizerabilii