Postul Mare

Un articol interesant:

http://www.crestinortodox.ro/religie...ie-123060.html

Şi un topic mai vechi, care cuprinde şi "un cuvânt" al părintelui Cleopa...

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=12779

Că tot veni vorba de ”insistențe asupra adevărului absolut”, propun spre studiu două articole documentate, bazate pe învățătura Sfinților Părinți.

1. Când și cum să ne împărtășim - Ierom. Petru Pruteanu: http://www.sfintiiarhangheli.ro/cand...-ne-impartasim

”Majoritatea Sfinților Părinți însă, în baza tradiției apostolice și a părinților din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ș.a.), a practicat și a recomandat „oamenilor obișnuiți” (fără o harismă specială) împărtășirea deasă și chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică, considerând Împărtășania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o nevoință ascetică[/b][7]. De aceea considerăm necesară prezentarea învățăturii Sfinților Părinți ai Răsăritului vizavi de această problemă, făcând abstracție de orice interpretări inovatoare scolastice, atât de mult prezente în teologia noastră. Vom argumenta prin texte liturgice și patristice, nu prin sofisme și raționamente omenești nefondate. Să vedem așadar ce zice Biserica!

Sfinții Părinți, fără excepții, au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtășirea clerului și a credincioșilor mireni cu Trupul și Sângele Domnului.[8] Ca dovadă, atât textul Sfintei Liturghii, cât și Sfinții Părinți nu concepeau participarea la Liturghie fără împărtășire.

Este clar deci că însăși săvârșirea Liturghiei e legată de împărtășirea credincioșilor. Chiar dacă se oficiază zilnic sau numai în anumite zile din săptămână, Liturghia nu poate fi concepută fără împărtășire și acest lucru e confirmat și de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni prin următoarele cuvinte: Văd că se face multă neorânduială la Împărtășire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtășiți chiar dacă adeseori sunteți curați [adică nu aveți păcate opritoare – n.n.], iar când vin Paștile (și alte sărbători), chiar dacă ați făcut ceva rău, îndrăzniți să vă împărtășiți?! Vai de nepriceperea voastră și de răul vostru obicei! În zadar se săvârșește Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtășiți[18]… Acestea le spun nu ca să vă împărtășiți oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceți vrednici. Omule, nu ești vrednic să te împărtășești? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioșilor – n.n.] nu ești vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu ești vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumeii, pentru că nu te deosebești cu nimic de ei…”

2. Împărtăşania rară produce mare vătămare - Sfântul Nicodim Aghioritul: http://sfantulmunteathos.wordpress.c...im-aghioritul/

”Imi ies din mine însumi [de uimire] și sunt nedumerit cum ar putea creștinii acum să prăznuiască fie duminicile, fie celelalte sărbători ale anului și să se bucure duhovnicește cu adevărata bucurie, daca nu se împărtășesc încontinuu din dumnezeiasca Cuminecatură, care e cauza și prilejul oricărei sărbători și prăznuiri?

Prin urmare, cu cea mai mare siguranță cei ce nu se impărtășesc încontinuu se lipsesc de toate aceste bunuri cerești si dumnezeiești; si, pe lângă aceasta, sunt, cum spuneam mai sus, si călcători ai poruncilor și hotărârilor stăpânești ale Domnului și ai canoanelor apostolice și sinodale și ale tuturor sfinților Părinții in parte, la care ne-am referit; și sunt supuși îndepărtării/afuriseniei pe care o hotărăsc dumnezeieștii Apostoli și sinodul de la Antiohia, precum am arătat pe larg mai înainte.

Pe langă aceasta, prin zăbava lor la Cuminecare unii ca aceștia dau permisiune și loc diavolului să-i tragă în felurite păcate și în multe alte ispite, cum spune dumnezeiescul Chiril al Alexandriei: “Cei ce se depărtează de Biserică și de Cuminecare se fac vrăjmasi ai lui Dumnezeu și prieteni ai demonilor”. Iar dumnezeiescul Hristos zice: “Ca nu cumva stând prea mult deoparte de cuminecarea cu Tine sa ajung prada vînării lupului gândit cu mintea” (în rugaciunea de la împărtășire). Cu alte cuvinte: de aceea mă apropii în continuare de sfintele Taine și mă împărtașesc din ele, pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de sfânta Cuminecare cu El, să nu ma găsească lupul gândit cu mintea diavol dezbrăcat de harul ei și să mă omoare. Iar Cuviosul Paladie povestește despre avva Macarie Egipteanul [+ 390] ca, după ce a vindecat-o pe femeia aceea care prin conlucrarea diavolului apărea oamenilor ca un cal, i-a dat următorul sfat și i-a spus: “Niciodată sa nu lipsești de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci să te împărtășești frecvent, fiindcă această lucrare diavolească ți-a venit fiindcă nu te-ai impărtașit cinci săptămâni și, plecând de aici, demonul a găsit loc și te-a ispitit”. La fel și dumnezeiescul Hrisostom, vindecând un demonizat în ziua în care a fost hirotonit, l-a povățuit să vină necontenit la biserica și la dumnezeieștile Taine cu post și rugăciune, ca să nu-l mai ispitească demonul său.
[...]
Ah!, frații mei, de-am vedea o dată cu ochii minții sufletului nostru de ce bunuri înalte și mari ne lipsim neîmpărtășindu-ne încontinuu, atunci am face tot ce ne stă în putință să ne pregătim și să ne împărtășim, dacă s-ar putea în fiecare zi!

Prin urmare, dacă pînă acum am arătat o nepăsare atât de mare față de sfânta Cuminecare, de acum mai departe însă, rogu-va în suspine pornite din măruntaiele unei iubiri frățești, să ne trezim din somnul cel greu al indolenței, să arătăm înflăcărare și purtare de grijă. Și dacă cineva din cei ce au puterea duhovnicească [clerici] ar voi să ne împiedice de la acest lucru plăcut lui Dumnezeu, să nu ne răcim de îndată căldura înflăcărării noastre și să ne neliniștim; nu, ci căzând la picioarele lui, să-l chemăm cu căldura ca și cananeanca, să-i sărutăm picioarele ca și desfrânata și să stăruim bătând la ușa și cerând permisiune. Și cu siguranță nu cred că se va găsi vreodată cineva atât de învârtoșat la, inimă care, văzând inflăcărarea pe care o avem față de sfânta Cuminecătură, să ne împiedice, ci am certitudinea că, oricât de aspru ar fi, oricât s-ar teme de răul obicei care stăpânea acest lucru, inima i se va înmuia să ne dea permisiunea să săvârșim lucrul dorit."

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2014: http://acvila30.ro/pastorala-sfantul...domnului-2014/

"[...]Nu trebuie să uităm, așadar, că în Biserică Îl avem prezent pe Hristos, Care Se Jertfeşte pentru noi la fiecare Sfântă Liturghie şi ne aşteaptă să redevenim icoană a Sa, prin primirea Sfintei Împărtăşanii, prin cunoașterea și împlinirea prin fapte a învățăturilor Sale, pentru că „oamenii care se împărtăşesc cu Trupul cel Sfânt al lui Hristos şi beau Sângele Lui participă şi devin părtaşi firii dumnezeieşti, căci se unesc cu Dumnezeirea după ipostas, iar cele două firi sunt unite după ipostas, în chip nedespărţit, în Trupul lui Hristos, cu care ne împărtăşim”(Ibidem, p. 145.).

Aceasta, însă, va fi posibil dacă ne pocăim pentru păcatele noastre, asemenea vameşului din Evanghelie, a cărui pildă ne-a fost prezentată în prima săptămână a Triodului, și dacă ne îndreptăm, cu smerenie, pașii către Dumnezeu-Părintele Ceresc, asemenea fiului risipitor, despre care am auzit în săptămâna a doua a Triodului, întorcându-ne din ţara cea îndepărtată a păcatului şi a morţii; dacă vom mărturisi înaintea Tatălui ceresc greşelile noastre, prin Taina Sfintei Spovedanii, amintindu-ne că păcatul slăbește în om iubirea față de Dumnezeu și de semeni și împiedică dobândirea mântuirii și a vieții veșnice.

Și, pentru că anul 2014 este şi Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii), se cuvine, cu atât mai mult, să ne apropiem de aceste Sfinte Taine, printr-o cercetare atentă a conștiinței noastre în fața duhovnicului și împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, fără de care nu ne putem bucura deplin de lumina Învierii și de iubirea Preasfintei Treimi.

[cristiboss56]

Iar eu iarăşi, cel muritor şi mic în lume, privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii, şi ştiu că nu voi muri, aflându-mă înăuntrul Vieţii. Şi am toată viaţa răsărind înăuntrul meu. El este în inima mea, dar se află în cer, mi se arată aci şi acolo, strălucind la fel.



Imnul al Xlll-lea



Îndemn la pocăinţă; şi cum voinţa trupului unită cu voinţa duhului face pe om în chipul lui Dumnezeu.



Plâng şi mă doare inima când îmi străluceşte lumina şi văd sărăcia mea şi cunosc unde sunt şi în ce lume muritoare locuiesc, fiind muritor; şi mă desfătez şi mă bucur, când înţeleg starea şi slava dată mie de Dumnezeu şi mă văd pe mine ca un înger al Domnului împodobit întreg în haină nematerială.



Bucuria aprinde dorul meu de Dumnezeu, Cel ce-mi dă toate şi mă preschimbă. Iar din dor izvorăsc râuri de lacrimi şi mă face şi mai strălucitor. Ascultaţi voi, care aţi păcătuit ca mine lui Dumnezeu, siliţi-vă şi alergaţi cu putere în fapte, ca să luaţi şi să apucaţi materia nematerială a focului - iar zicând materie, am arătat fiinţa dumnezeiască - şi să aprindeţi sfeşnicul spiritual al sufletului, ca să vă faceţi sori luminători în lume, chiar dacă nu sunteţi văzuţi de cei din lume; ca să vă faceţi ca nişte dumnezei, având înlăuntrul vostru toată slava lui Dumnezeu în două firi, cu adevărat în două naturi şi în două lucrări şi în două voinţe cum zice Pavel (Efeseni II, 3).



De fapt, alta este voia trupului curgător şi alta a Duhului şi alta a sufletului. Dar ca om nu sunt întreit, ci îndoit. Însă sufletul meu s-a legat în chip negrăit cu trupul meu. Deci nu caută fiecare ale sale în chip separat, ca de pildă a mânca şi a bea, sau a dormi, care spun că sunt voia pământească a trupului. Astfel fiindcă nimic nu caută trupul în chip separat de suflet, căci în acest caz ar fi mort, fără simţire, ca un lut, socotesc că totul este a sufletului, că e o singură voinţă a omului. Deci cel ce şi-a unit ceea ce e al lui cu Duhul dumnezeiesc, s-a făcut în chipul dumnezeiesc, luând pe Hristos în piept.



S-a făcut creştin din Hristos, având înăuntru ca pe Cel ce a luat chip în sine (Gal. IV, 19) pe Hristos cel necuprins şi singur cu adevărat neapropiat tuturor făpturilor. Dar, o, fire neprihănită, fiinţă ascunsă, iubire de oameni necunoscută celor mai mulţi oameni, milă nevăzută de cei ce vieţuiesc fără minte, fiinţă neschimbătoare, netăiată, întreit sfântă, lumină simplă şi fără chip, întru totul necompusă, necorporală, nedespărţită, necuprinsă de nici o fire, cum te-ai făcut văzută ca mine, cum Te-ai făcut cunoscută celor din întuneric ? Cum Te-ai făcut ţinută în mâinile Sfintei Tale Maice ?



Cum te-ai făcut legat ca un ucigaş, ai pătimit trupeşte ca un răufăcător, o, Împărate, voind cu orice preţ să mă mântuieşti şi să mă introduci iarăşi în raiul slavei ? Aceasta e iconomia Ta, aceasta venirea, aceasta, mila şi iubirea Ta de oameni, care s-a arătat pentru noi, toţi oamenii, Cuvinte, pentru credincioşi, necredincioşi, păgâni, păcătoşi, sfinţi. Căci tuturor s-a făcut comună arătarea Ta, mântuirea şi răscumpărarea, celor vii şi morţi.



Dar ceea ce s-a făcut în chip ascuns în mine risipitorul, şi s-a săvârşit parţial într-o neştiinţă cunoscută – căci e cunoscută mie şi necunoscută altora - ce limbă va spune, ce minte va tâlcui, ce cuvânt va exprima, ca să spună şi limba ta ? Căci e un lucru înfricoşător, Stăpâne, înfricoşător şi mai presus de cuvânt, că mi se arată lumina, pe care nu o are lumea. Şi că mă iubeşte Cel ce nu e înăuntru lumii acesteiaşi că iubesc pe Cel ce nu e nicăieri în cele văzute. Sunt aşezat pe pat, fiind în afara lumii şi fiind în mijlocul chiliei mele, văd pe Cel ce e în afara lumii, căruia Îi şi vorbesc, ba îndrăznesc să spun, Îl şi iubesc şi Acela mă iubeşte. Mănânc, dar mă hrănesc bine numai cu această contemplare. Şi unit cu El, depăşesc cerurile. Şi aceasta o ştiu ca un fapt adevărat şi sigur.



Dar unde e trupul atunci, nu ştiu. Ştiu că pogoară Cel ce e nevăzut. Ştiu că Cel ce e despărţit de toată zidirea mă ia înăuntrul Lui şi mă ascunde în braţele Lui, şi mă aflu atunci în afara întregii lumi. Iar eu iarăşi, cel muritor şi mic în lume, privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii, şi ştiu că nu voi muri, aflându-mă înăuntrul Vieţii. Şi am toată viaţa răsărind înăuntrul meu. El este în inima mea, dar se află în cer, mi se arată aci şi acolo, strălucind la fel. Dar cum se săvârşesc acestea, cum aş putea să înţeleg, cum aş putea exprima, cele ce le înţeleg şi văd ? Căci sunt cu adevărat, dar cu totul de negrăit şi de nespus, cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima trupească de carne a omului nu s-au suit (I Cor, II, 9).



Îţi mulţumesc, Stăpâne, că m-ai miluit pe mine şi mi-ai dat să le văd pe acestea şi să le scriu aşa şi să vestesc celor împreună cu mine iubirea Ta de oameni, ca să cunoască şi acum în chip tainic popoare, seminţii şi limbi că îi miluieşti pe toţi cei ce se pocăiesc cu căldură, la fel ca pe Apostolii Tăi şi pe toţi sfinţii. Şi le faci parte de binefaceri, de cinste şi-i slăveşti, Dumnezeul meu, ca pe unii ce Te caută cu dorinţă şi în frică multă şi numai spre Tine privesc, Făcătorul lumii, căruia se cuvine cinstea, stăpânirea şi mărirea, ca Împăratului şi Dumnezeului şi Stăpânului tuturor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[cristiboss56]

Cea de-a doua săptămână din Postul Mare o începem luând aminte la cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!“. Parcă aceste cuvinte se strecoară în sufletul fiecăruia. Cei supăraţi, descurajaţi, bolnavi sau părăsiţi, toţi sunt aşteptaţi să primească mângâierea Domnului Hristos. El, ca un Părinte iubitor, ne ajută să putem duce crucea acestei vieţi. Spune Domnul Hristos despre Sine că este „blând şi smerit cu inima“. Nici nu ar putea fi altfel; El a dus crucea păcatelor lumii întregi pe dealul Golgotei. Fiecăruia dintre noi Mântuitorul ne oferă un „jug“. Să nu ne speriem sau descurajăm! Jugul Său este, de fapt, raniţa plină cu zilele vieţii noastre. Acest jug este bun şi povara sa este uşoară atât timp cât suntem aproape de Mântuitorul. Când Îl părăsim, toată povara aceasta devine grea şi cu anevoie de purtat. În post, să redescoperim blândeţea şi smerenia. Ele sunt cele care ne dau măsura unui autentic urmaş al Mântuitorului.
Blândeţea şi smerenia inimii sunt virtuţi fără de care nu numai Împărăţia Cerească nu o moştenim, dar nici pe pământ nu suntem fericiţi, nici linişte sufletească nu avem.
Să învăţăm să ne mustrăm pentru toate în minte şi să ne judecăm pe noi, nu pe alţii, căci cu cât suntem mai smeriţi, cu atât creştem mai mult; Dumnezeu îi iubeşte pe cei smeriţi şi revarsă pestei ei darul Său. (Sfântul Antonie de la Optina)