Impartasirea continua cu Sfintele Taine - Recenzie

Impartasirea continua cu Sfintele Taine - Recenzie Mareste imaginea.

Recenzie: „Impartasirea continua cu Sfintele Taine”- Dosarul unei controverse, marturiile Traditiei. Studiu introductiv si traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu 2006, 532 pagini.

Cartea aceasta care, cu adevarat zideste, este foarte binevenita deoarece tema si problema abordata este una stringenta, esentiala si mereu actuala, caci vine in intampinarea intrebarilor si framantarilor noastre cu privire la modul, timpul si perioada imartasirii cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos in chip Euharistic. Este bine si corect sa ne impartasim cu Sfintele Taine numai in cele patru posturi de peste an? Putem sa ne impartasim mai des? Este obligatorie o perioada de pregatire si de post inainte de luarea Sfintei Impartasanii? Iata, acestea sunt doar cateva din intrebarile pe care si le pun multi dintre credinciosii nostri. In acest sens, lucrarea de fata, pe care vi-o recomandam spre minutioasa si profunda lectura, aduce cu siguranta, multe raspunsuri si lamuriri.

Aceasta carte este un veritabil tratat istoric, dogmatic si liturgic, care are inainte un foarte valoros si bine intemeiat studiu introductiv al marelui teolog roman in persoana Parintelui Arhidiacon Dr. Ioan I. Ica jr., care restituie in volumul de fata, pentru prima data intr-o limba moderna, intreg dosarul controversei (ce dateaza din sec. al XVIII – lea), dar si principalele marturii ale Traditiei in aceasta privinta – de la Sf. Vasile cel Mare pana la Nicolae Cabasila. Cum in sec. al XX – lea romanesc discutia a fost purtata cu aprindere in multe imprejurari, este cate se poate de binevenit acest recurs la Sfanta Traditie si care este avizat si girat cu toata competenta de prestatia teologica a traducatorului, care cunoaste foarte bine cuprinderea si implicatiile acestei probleme.

Cu acrivia-i obisnuita si (re)cunoscuta, distinsul parinte profesor ne poarta in timp, prezentandu-ne, asa cum am mai spus, istoria unei controverse ce avea la baza o disputa ritualizata, in legatura cu savarsirea sau nesavarsirea slujbelor parastaselor (pomenirii mortilor) in ziua duminicii. Este vorba de faimoasa cearta in jurul „colivelor” sau „pomenilor” celor decedati. In anii 1754 – 1755, calugarii de la schitul athonit „Sfanta (Aghia) Ana” au inceput, beneficiind de importante donatii ale crestinilor greci foarte bogati din tinutul Levantului, constructia unei noi biserici mai mari decat cea existenta pana atunci. Pentru a finaliza mai repede lucrarile de constructie, monahii si muncitorii lucrau si in zilele de sambata. In aceste conditii s-au vazut obligati sa mute pomenirea mortilor familiilor donatoare – care cuprindeau peste 12000 de nume! – in ziua de duminica. Aceasta modificare liturgica a fost insa prompt denuntata de ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul ca fiind o grava inovatie dogmatica constituind o incalcare inacceptabila a traditiei ortodoxe. Plangerea mortilor si comemorarea lor cu colive (simbol al trupului mort) contravin Constitutiilor Apostolice fiind incompatibile cu cu caracterul pascal-resurectional al Duminicii – care este zi a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos si prilej al deplinei bucurii; drept urmare, ele trebuie celebrate si oficiate doar in ziua de sambata – ziua pogorarii lui Hristos la iad, mutarea lor duminica fiind un mare pacat.

La toate acestea monahii de la „Aghia Ana” au raspuns sustinand ca, din punct de vedere teologic vorbind, nu ar exista o incompatibilitate intre pomenirea mortilor si Invierea lui Hristos – care este garantia si sansa celor adormiti in credinta. La o privire mai atenta insa, in spatele a ceea ce putea parea a fi o disputa ritualista si sterila pe o tema minora si, deci, nesemnificativa, se aflau de fapt, mize spirituale esentiale pentru existenta crestina. Pe de o parte, reafirmarea sensului pascal-eshatologic al Duminicii era strans relationata la „colivari” de redescoperirea sensului de comuniune euharistica al Liturghiei si de apologia impartasirii permanente (frecvente) a crestinilor, ca realizare concreta a acestor sensuri intr-un etos pascal-eshatologic-euharistic.

Pe de alta parte, sub aspect metodologic, controversele puneau in joc necesitatea restabilirii adevaratului sens al Traditiei apostolice si patristice in fata practicilor discutabile devenite niste „traditii” in epoca. Autorul laboriosului si documentatului studiu introductiv urmareste istoricul acestei dispute in perioada ce a urmat pana in anii 1800 – 1819, cand a fost ultima etapa a controverselor.

Trebuie retinut si subliniat faptul, dupa cum spune si Parintele Ica in aceasta carte la pag. 71, ca „in spatele insistentelor lor sta o teologie liturgica autentica a vietii crestine: cele cinci zile ale saptamanii sunt simbol al muncii si al vietii „practice”, al pocaintei, ascezei, despatimirii, al cultivarii si motivarii virtutilor; sambata, ziua odihnei, e ziua „colivelor”, a pomenirii celor adormiti si a solidaritatii cu cei trecuti dincolo; iar duminica, ziua Domnului, e zi eshatologica cu caracter pascal, resurectional si liturgic: e ziua comuniunii depline si indumnezeitoare cu Dumnezeu in Imparatia Sa sub forma Impartasirii euharistice de Trupul si Sangele Domnului mort si inviat pentru noi. De aceea si practica cea mai potrivita in acest sens a impartasirii continue sau frecvente e calea de mijloc a impartasirii duminicale, care evita extremele periculoase duhovniceste atat ale impartasirii anuale sau de patru ori pe an dupa marile posturi bisericesti, cat si ale celei zilnice. Prima practica – tipic rasariteana – pune accentul pe pregatirea ascetica prealabila prin Spovedanie si post, rigorismul ascetic ducand la o asceza fara Euharistie si o supralicitare a valorii substitutive a anafurei, al caror exces duce paradoxal la indiferenta si indolenta fata de Euharistie si supralicitarea eforturilor ascetice personale.

Cea de-a doua – tipic apuseana – si adoptata de teologii ortodocsi din diaspora, insista pe Euharistie fara asceza, minimalizand importanta pregatirii ascetice, a Spovedaniei si a postului, si bagatelizand anafura, duce la banalizare si formalism, la margism euharistic, al caror exces se manifesta in laxism ascetic si insolenta fata de sacralitatea Euharistiei. Aici impartasirea e detasata inacceptabil de efortul ascetic si filocalic, de post si rugaciune. Cele doua excese simetrice ale Impartasirii rare si dese, individuale si colective, se alimenteaza, justifica si sustin reciproc, si ambele invoca abuziv in sprijinul lor afirmatii si pozitii ale parintilor „colivari”, fara a sesiza nici natura exacta a pledoariei lor, nici echilibrul mentinut cu grija intre asceza si Liturghie, intre Spovedanie si Impartasire, intre care acestia refuza sa opteze unilateral”...

Foarte interesant este si un capitol in care distinsul teolog prezinta care au fost „ecourile si luarile de pozitii in Ortodoxia romaneasca” in legatura cu problema desei impartasanii si din care vom spicui doar, ca o concluzie, de la pag. 85, ca „criza liturgica si spirituala in Biserica Ortodoxa actuala este insa o problema atat practica, cat si teoretica. In spatele diverselor solutii practice preconizate – impartasire rara/deasa, individuala/comunitara – stau conceptii teologice diferite despre Liturghie si spiritualitatea ortodoxa. Ele sunt ilustrate elocvent de diferenta de accent si sensibilitate dintre cele doua comentarii liturgice publicate in anii 1980 de preotii profesori Alexander Schmemann (1921 – 1983) si Dumitru Staniloae (1903 – 1993). Liturgistul rus pleaca de la premisa unei opozitii principiale intre spiritualitatea euharistica originara de tip comunitar – ecleziologic si eshatologic, pe de o parte, si spiritualitatea monahala ulterioara, individuala, penitentiala si terapeutica, pe de alta parte, si militeaza pentru restaurarea celei dintai impotriva celei din urma. Dogmatistul roman postuleaza insa, din contra, pe convergenta si unitatea de principiu in Ortodoxie a acestor aspecte intr-o Liturghie spirituala si o spiritualitate liturgica.

Pe aceeasi linie de adancire a acestei viziuni integratoare, de mediere intre polarizari teoretice si practice pagubitoare, se inscrie remarcabila schita de teologie liturgica integrala publicata in 1993 de dogmatistul de la Sibiu – Pr. Prof. Ioan Ica sn. Depasirea clivajelor dintre aspectele obiectiv – subiectiv, sacramental – ascetic, comunitar – individual, se face aici din perspectiva unei viziuni a diverselor moduri de prezenta/impartasire a lui Hristos in Liturghie: in locasul Bisericii si in icoane, in cuvant, in Scriptura, rugaciuni si cantari, si euharistic – scacramental, care insa devin eficiente numai pe fondul unui sustinut efort ascetic si filocalic de purificare si pregatire duhovniceasca neincetata.

Nici rara, nici deasa impartasire nu sunt metode cu eficienta magica, iar invocarea pledoariei „colivarilor” pentru impartasirea continua in contextul Liturghiei, nu este lipsita de echivocuri in absenta unei restituiri complete a textelor si a unei prezentari istorico-critice avizate, atente la contexte si nuante. Impartasirea „sacramental” euharistica de Hristos nu trebuie izolata de impartasirea „mentala”, „duhovniceasca” prin rugaciune si meditatie (de care Sfantul Nicodim vorbeste in „Razboiul nevazut”) fiindca ambele pregatesc impartasirea eshatologica mai adevarata de Hristos in viata viitoare. Practic, pentru solutionarea crizei liturgice actuale se preconizeaza aici o sustinuta catehizare liturgica de catre preoti, rostirea cu voce tare a rugaciunilor Liturghiei, promovarea participarii active si constiente a credinciosilor la Liturghie: daruri, cantari, impartasire euharistica cu pregatirea cuvenita, dar nu fara impartasirea duhovniceasca prin virtuti si rugaciune prin care sporim cu totii in comuniunea cu Hristos si intreolalta.

Caracterul problematic al recursului actual la metoda „desei impartasiri” vine, asadar, din presiunea exercitata de adeptii ei de a se renunta la elemente traditionale esentiale, cum sunt pregatirea ascetica prealabila prin post si mai ales la legatura dintre Impartasire si Spovedanie. Contestate fiind de catre de teologi si preoti din diaspora (si de adepti ai lor din tarile traditional ortodoxe), aceste elemente sunt reafirmate viguros de reprezentanti contemporani ilustri si autorizati ai teologiei si spiritualitatii ortodoxe traditionale. In acest context – care arata ca dezbaterea pro si contra Impartasirii cu sau fara pregatire – rememorarea sensului exact al disputei din sec. al XVIII-XIV in jurul impartasirii continue poate facilita in chip util intelegerea exacta a mizelor controverselor contemporane”...

Dupa acest amplu studiu introductiv urmeaza traducerea unor documente fundamentale in aceasta directie: Neofit Kavsokalivitul – „Despre impartasirea continua”, 1772 – 1777; Sfantul Nicodim Aghioritul – „Carte folositoare de suflet despre impartasirea continua cu preacuratele lui Hristos Taine” – 1783 – lucrare evocata deseori si in studiul introductiv si care a aparut in mai multe editii, in limba romana.

In partea a III – a a lucrarii, autorul ne aduce inainte, sub titlul „Marturiile Traditiei” canoane din sec. al IV – lea si interpretarile canonistilor bizantini din sec. al XII – lea, precum si tratatele despre Sfanta Impartasanie ale Sfintilor Vasile cel Mare, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, Simeon al Thessalonicului, Nicolae Cabasila sau Toma de Kempis. Toate, lecturi si scrieri patristice ziditoare si mult folositoare pentru cei care doresc o sporire si o desavarsire duhovniceasca in acest timp foarte pretios si sfant al pregatirii noastre spre a ajunge, cum se cuvine, in intampinarea lui Hristos cel Euharistic.

Drd. Stelian Gombos

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2398

Voteaza:

Impartasirea continua cu Sfintele Taine - Recenzie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE