Teoria Evoluţionistă se desfiinţează

[AlbertX]

Extras din Sfantul Ioan Damaschin - Dogmatica:

Trebuie să se ştie că îngerii, fiind fiinţe raţionale, sunt înzestraţi cu liberul arbitru. Şi pentru că sunt creaţi sunt şi schimbători. Acest lucru l-a arătat diavolul. El a fost creat bun de creator, dar, în virtutea liberului arbitru, el şi cu puterile care au apostaziat împreună cu el, adică demonii, a ajuns descoperitorul răutăţii, în timp ce celelalte cete ale îngerilor au persistat în bine.

Căci nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie încă ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria şi condamnarea diavolului.

Diavolul din pricina nemuririi sale, după căderea lui de bunăvoie, s-a fixat în rău în chip neschimbat şi fără posibilitate de pocăinţă. După cum iarăşi şi îngerii, după alegerea de bunăvoie a virtuţii, s-au stabilit, prin har, în chip neschimbat în bine. Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai intâi, căci un bărbat neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic. Şi în încercare să se desăvârşească prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea drept răsplată a virtuţii. Căci omul, fiind la mijloc între Dumnezeu şi materie, prin păzirea poruncii, după ce se libera de legătura firească cu existenţele, avea să se fixeze în chip nestrămutat în bine, unindu-se cu Dumnezeu potrivit unei stări sufleteşti speciale. Prin călcarea poruncii, însă, îndreptându-se mai mult spre materie şi smulgându-şi spiritul său de la cauza lui, adică de la Dumnezeu, şi-a impropriat coruptibilitatea, a ajuns pasibil în loc de impasibil, muritor în loc de nemuritor, are nevoie de legături trupeşti şi de naştere seminală, s-a lipit, prin dragostea de viaţă, de plăceri, ca şi când ele ar fi elementele constitutive vieţii, şi urăşte fără nici o teamă pe cei care se sârguiesc să-l lipsească de ele, şi a schimbat dragostea de Dumnezeu în dragosle faţă de materie, iar mânia contra adevăratului duşman al mântuirii a prefăcut-o în mânie faţă de ceilalţi oameni.

Aşadar, prin invidia diavolului, omul a fost biruit. Căci diavolul invidios şi urâtor de bine nu suferea, el, care a căzut din pricina mândriei, să dobândim cele de sus. Pentru aceea mincinosul momeşte pe nefericitul Adam cu nădejdea Dumnezeirii şi după ce îl urcă la aceeaşi înălţime a mândriei, îl pogoară spre aceeaşi prăpastie a căderii.

Trebuie să se ştie că liberul arbitru se vorbeşte în sens omonim, dar în alt fel cu privire la Dumnezeu, în alt fel cu privire la îngeri şi în alt fel cu privire la oameni. Cu privire la Dumnezeu în chip suprafiinţial. Cu privire la îngeri în aşa fel că la ei executarea merge împreună cu dispoziţia spre acţiune, fără ca să se scurgă vreun timp între dispoziţie şi executare. Având în chip firesc liberul arbitru, fac uz de el neîmpiedicat, căci nu au nici o împotrivire din partea trupului şi nici nu au pe cineva care să-i ispitească.

Dar cu privire la oameni în aşa fel că la ei dispoziţia este concepută în timp înaintea execuţiei. Omul este liber şi are în chip firesc liberul arbitru; el are însă şi ispita diavolului şi mişcarea corpului. Aşadar prin ispită şi prin greutatea corpului execuţia este posterioară dispoziţiei. Dacă Adam a ascultat pentru că a voit şi daca a mâncat pentru că a voit, urmează că în noi voinţa a pătimit pentru prima oară. Iar dacă voinţa a pătimit pentru prima oară şi Cuvântul întrupat n-a luat-o pe aceasta împreună cu firea, urmează că nu ne-am făcut în afară de păcat.

Despre credinţă

Credinţa este dublă: una, „credinţa din auzite”. Auzind dumnezeieştile Scripturi credem în învăţătura Duhului Sfânt. Ea se desăvârşeşte prin toate cele legiuite de Hristos, este învederată prin fapte, este cucernică şi îndeplineşte poruncile aceluia care ne-a reînnoit.

Necredincios este acela care nu crede potrivit predaniei Bisericii soborniceşti sau acela care are părtăşanie cu diavolul prin fapte urâte. „Credinţa este iarăşi încredinţarea despre cele nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute”, sau o nădejde neîndoielnică şi oarbă în cele făgăduite nouă de Dumnezeu şi a dobândirii cererilor noastre. Prima credinţă aparţine sufletului noastru, cea de a doua, harurilor duhului.