Sensul suferintei

[florin.oltean75]

Adica ,vreti sa spuneti ca Dumnezeu ma pedepseste pe mine pentru pacatele vecinului meu ?Nu cred...

Daca putem fi pedepsiti pentru pacatul lui Adam, de ce sa nu putem fi pedepsiti si pentru pacatele vecinului?


Pentru ca toti suntem legati unul de altul prin Adam.

[Ioan_Cezar]

Dacă putem vorbi de o cunoaştere, eu cred că este prin Descoperire de Sus. O altă cunoaştere e cel mult o gnoză, adică o iluzie fabricată din abaterea consecventă de la calea Crucii, a Evangheliei.
Nu cred că ajută să căutăm sens logic suferinţei, dar să găsim fiecare sensul ontologic al suferinţei personale sau/şi colective. Sensul care învie, omorâre a morţii din noi.
Suferinţa prilejuieşte (dacă e asumată în Duhul lui Hristos) o deşertare de sine, o kenoză şi o înaintare în devenirea întru Fiinţă.

Iată câteva gânduri despre suferinţă ale unui bărbat înduhovnicit:

"Inima îmi era ca ceara înfierbântată.
Însă durerea-i era, în chip curios, de viaţă făcătoare.
O oarecare moarte scârboasă se mistuia de către lacrimile fierbinţi, aşa cum se mistuia murdăria..."

"Nu este lipsă mai cumplită decât a nu cunoaşte pe Adevăratul Dumnezeu.
În întunerecul necunoaşterii (lui Dumnezeu - n.m.), nu numai durerile şi suferinţele, ci până şi bucuriile şi mulţumirile, şi îndeobşte totul îşi pierde sensul.
Dimpotrivă, un dar mai mare ca întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu nu există.
În lumina acestei cunoaşteri, nu numai stările plăcute, ci şi cele întristătoare şi chinuitoare sunt pline de sens, şi drept aceea devin cu putinţă a le purta, se îndreptăţesc."
(Arhim, Sofronie Saharov - "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este.")

[florin.oltean75]

"Adevaratul Dumnezeu" - La gust este iubire iar la vedere este adanc necuprins.

Suferinta este plina de sens doar atunci cand este rabdata din dragoste pentru altcineva: fie Dumnezeu, fie faptura.

[CristianR]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Sensul care învie, omorâre a morţii din noi.
Suferinţa prilejuieşte (dacă e asumată în Duhul lui Hristos) o deşertare de sine, o kenoză şi o înaintare în devenirea întru Fiinţă.

Adevărat este. Suferința are sens (doar) în Hristos. Suferindul trebuie ajutat să-L afle pe El. Dacă ajunge și felul în care ajunge să-L cunoască nu ține, însă, doar de strădania celor credincioși, deși aceasta nu trebuie să lipsească.

[Bianca1994]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Dacă putem vorbi de o cunoaştere, eu cred că este prin Descoperire de Sus. O altă cunoaştere e cel mult o gnoză, adică o iluzie fabricată din abaterea consecventă de la calea Crucii, a Evangheliei.
Nu cred că ajută să căutăm sens logic suferinţei, dar să găsim fiecare sensul ontologic al suferinţei personale sau/şi colective. Sensul care învie, omorâre a morţii din noi.
Suferinţa prilejuieşte (dacă e asumată în Duhul lui Hristos) o deşertare de sine, o kenoză şi o înaintare în devenirea întru Fiinţă.

Iată câteva gânduri despre suferinţă ale unui bărbat înduhovnicit:

"Inima îmi era ca ceara înfierbântată.
Însă durerea-i era, în chip curios, de viaţă făcătoare.
O oarecare moarte scârboasă se mistuia de către lacrimile fierbinţi, aşa cum se mistuia murdăria..."

"Nu este lipsă mai cumplită decât a nu cunoaşte pe Adevăratul Dumnezeu.
În întunerecul necunoaşterii (lui Dumnezeu - n.m.), nu numai durerile şi suferinţele, ci până şi bucuriile şi mulţumirile, şi îndeobşte totul îşi pierde sensul.
Dimpotrivă, un dar mai mare ca întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu nu există.
În lumina acestei cunoaşteri, nu numai stările plăcute, ci şi cele întristătoare şi chinuitoare sunt pline de sens, şi drept aceea devin cu putinţă a le purta, se îndreptăţesc."
(Arhim, Sofronie Saharov - "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este.")

Multumesc si pentru articolele din ”Taina suferintei” de Simeon Kraiopoules.
Deci ,sa inteleg ca suferinta in principal ajuta la descoperirea lui Dumnezeu de catre om,ca numai in suferinta omul isi da seama de neputinta lui si se afla in starea lui cea mai sincera in fata lui Dumnezeu;numai suferinta duce la o intoarcere completa a inimii omului catre Dumnezeu.Totodata ,mai inteleg ca suferinta celorlalti este ingaduita de Dumnezeu pentru a spori solidaritatea si iubirea noastra fata de aproapele nostru.Dar,in societatea actuala,acest ”sens” al suferintei nu este vizibil absolut deloc.Multi copii bolnavi sunt condamnati la moarte pentru ca nu au bani pentru un transplant ,de exemplu,in timp ce mass-media promoveaza ”vedete” care cheltuiesc mii de euro pe o pereche de pantofi.Am ajuns la concluzia ca ,daca la inceput il ”invinuiam ” intr-un fel pe Dumnezeu pentru suferinta noastra am ajuns la concluzia ca eu sunt vinovata pentru suferinta celui de langa mine pentru ca nu pot renunta la ”capriciile mele ”pentru a-l ajuta.Totodata,nici macar de BOR nu am auzit sa se foloseasca vreodata de acest sens al suferintei ,nu am auzit sa plateasca operatia vreunui copil ,in timp ce risipeste bani pentru dialogurile inter-religioase.
Acestea le-am inteles din ceea ce mi-ati explicat cu totii,iar in ceea ce priveste suferinta copiilor care sunt nevinovati cred ca aici este o mare taina pe care numai Dumnezeu o cunoaste...dar stiu ca acesta ne poate fi noua de ajutor pentru a ne vedea rautatea noastra si pentru a ne spori iubirea.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Bianca1994

Multumesc si pentru articolele din ”Taina suferintei” de Simeon Kraiopoules.
Deci ,sa inteleg ca suferinta in principal ajuta la descoperirea lui Dumnezeu de catre om,ca numai in suferinta omul isi da seama de neputinta lui si se afla in starea lui cea mai sincera in fata lui Dumnezeu;numai suferinta duce la o intoarcere completa a inimii omului catre Dumnezeu.Totodata ,mai inteleg ca suferinta celorlalti este ingaduita de Dumnezeu pentru a spori solidaritatea si iubirea noastra fata de aproapele nostru.Dar,in societatea actuala,acest ”sens” al suferintei nu este vizibil absolut deloc.Multi copii bolnavi sunt condamnati la moarte pentru ca nu au bani pentru un transplant ,de exemplu,in timp ce mass-media promoveaza ”vedete” care cheltuiesc mii de euro pe o pereche de pantofi.Am ajuns la concluzia ca ,daca la inceput il ”invinuiam ” intr-un fel pe Dumnezeu pentru suferinta noastra am ajuns la concluzia ca eu sunt vinovata pentru suferinta celui de langa mine pentru ca nu pot renunta la ”capriciile mele ”pentru a-l ajuta.Totodata,nici macar de BOR nu am auzit sa se foloseasca vreodata de acest sens al suferintei ,nu am auzit sa plateasca operatia vreunui copil ,in timp ce risipeste bani pentru dialogurile inter-religioase.
Acestea le-am inteles din ceea ce mi-ati explicat cu totii,iar in ceea ce priveste suferinta copiilor care sunt nevinovati cred ca aici este o mare taina pe care numai Dumnezeu o cunoaste...dar stiu ca acesta ne poate fi noua de ajutor pentru a ne vedea rautatea noastra si pentru a ne spori iubirea.

Domnul fie lăudat!
Societatea actuală are priorităţile şi dumnezeii ei. Sacrificiile sunt tot mai des umane. Pe de altă parte, nici Biserica (fecioare înţelepte şi nebune laolaltă, mulţi chemaţi etc.) nu mai e cum a fost...
Copiii cei nevinovaţi nu sunt, însă, izolaţi de restul omenirii. Lumea întreagă formează un Atotom înlăuntrul căruia funcţionează principiul tranzitivităţii - păcatul meu afectează întreaga omenire, virtutea mea prieşte omenirii întregi. Nu suntem chiar aşa rupţi între noi, precum pare (prin lentila fumurie şi mânjjită cu sânge a individualismului). Purtăm fiecare, oricât ar suna de (doar aparent!) pompos, responsabilitatea şi şansa întregii lumi. Lumea e un macrosistem în care fiecare influenţează pe fiecare, mai mult sau mai puţin evident şi puternic. Sunt grade variate de interinfluenţă.

Cât priveşte BOR, dacă nu o reducem la declaraţiile oficiale din întâlnirile cu presa, cercetăm şi găsim, slavă Domnului, că Biserica noastră a înţeles şi a trăit întotdeauna suferinţa în sensul Evangheliei, al Crucii.
BOR e formată şi din creştinii vrednici ai neamului, din cuvioşi şi din sfinţi, din mucenici şi martiri, din sfinţii închisorilor, din creştinii anonimi care au dus o viaţă evlavioasă, de muncă cinstită şi rugăciune şi care pe toate le-au primit ca din Mâna Domnului, spunînd, precum Iov, "Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului lăudat!"
Suferinţa este o poartă prin care putem păşi în adevărata noastră identitate şi devenire ca fii ai lui Dumnezeu. Nu trebuie să căutăm suferinţa cu lumânarea, întrucât de iconomia ei se ocupă, în taină, Însuşi Dumnezeu, Învăţătorul şi Proniatorul nostru. Putem doar să o acceptăm şi să o utilizăm (preschimbată, dincolo de cea mai tare alchimie, prin puterea dragostei lui Dumnezeu) ca pe cel mai nobil "combustibil" în ascensiunea noastră către Cer. Cu puterea Harului Dumnezeiesc, cu rugăciunile sfinţilor Părinţilor noştri şi ale fraţilor de credinţă împreună trăitori cu noi.

Nu în clipele de odihnă şi de huzur ne dăruim cu adevărat Vieţii şi Împărăţiei.
Ci în testul aspru al încercărilor, al suferinţei, când ne arătăm sau nu gata să Îl primim pe Hristos. Învăţînd de la El, din modelul pe care ni L-a oferit neîncetat în timpul slujirii Lui pe pământ, printre noi.
Nu suferim prosteşte, ci cu un scop mai nobil decât tot aurul lumii: acela de a dobândi starea şi modul de a fi care să ne apropie de Iubirea lui Dumnezeu. Pentru că noi, noi singuri prin modul în care trăim, ne-am depărtat de Ea.

Un discurs lămuritor pe tema sensului suferinţei la omul creştin puteţi găsi în cartea "Jurnalul Fericirii" sau în colecţia de reviste "Memoria". Precum şi în toate cărţile bune...:)

http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=839

[Ioan_Cezar]

"Frica, groaza ne cuprinde când se deschid înaintea noastră ultimele trepte ale suferinţei.
Însă lucrul prin care se deosebeşte calea creştină
este tocmai faptul că, paralel cu pogorârea în latura chinurilor, devine cu putinţă
înălţarea duhului omenesc în tărâmurile Luminii Nefăcute.
Când cad asupra noastră sfâşieri de nesuportat, aşa cum ne apar nouă,
atunci neaşteptat ni se deschide ieşirea
către
acel neţărmurit prinos al vieţii; atunci începem a cunoaşte mai adînc pe Hristos,
şi în Omenirea Sa, şi în Dumnezeirea Sa.
Iar duhul nostru prăznuieşte
şi se uimeşte de minunea pe care a făcut-o cu noi Dumnezeu."
(Arhim. Sofronie Saharov - "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este")

[florin.oltean75]

A suferi cu sens creştinesc

"Frica, groaza ne cuprinde când se deschid înaintea noastră ultimele trepte ale suferinţei.
Însă lucrul prin care se deosebeşte calea creştină
este tocmai faptul că, paralel cu pogorârea în latura chinurilor, devine cu putinţă
înălţarea duhului omenesc în tărâmurile Luminii Nefăcute.
Când cad asupra noastră sfâşieri de nesuportat, aşa cum ne apar nouă,
atunci neaşteptat ni se deschide ieşirea
către
acel neţărmurit prinos al vieţii; atunci începem a cunoaşte mai adînc pe Hristos,
şi în Omenirea Sa, şi în Dumnezeirea Sa.
Iar duhul nostru prăznuieşte
şi se uimeşte de minunea pe care a făcut-o cu noi Dumnezeu."
(Arhim. Sofronie Saharov - "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este")

Cand Eul intra in criza si iese la suprafata din barlogul lui, in mare suferinta, poate fi vazut si inteles in integralitatea sa.

Aceasta este vindecarea vesnica.

Caci duhul necunostintei este nimicit.

[Tomita]

- sa fim mai buni daca acceptam suferinta
- sa cunoastem mai mult
- sa apreciem binele prin comparatie
- sa trecem testul unei eventuale razvratiri impotriva lui Dumnezeu
- sa fim mai uniti intre noi
- sa se arate ajutorul lui Dumnezeu/al celorlati prin vindecare
- daca avem mostenite anumite inclinatii spre rau sa fie corectate sau "platite" in avans
- etc.

[anita]

În prealabil postat de florin.oltean75

Daca putem fi pedepsiti pentru pacatul lui Adam, de ce sa nu putem fi pedepsiti si pentru pacatele vecinului?


Pentru ca toti suntem legati unul de altul prin Adam.

In Scripturi nu scrie ca suntem pedepsiti pt pacatele vecinului.
Desi pt starea decazuta a societatii de azi toti suferim : cataclisme ,boli ,etc.
In Scripturi scrie :"parintii mananca agurida si la copii se strepezesc dintii".
Dumnezeu nu pedepseste ,in psalmi scrie "Domnul m-a certat dar mortii nu m-a dat" .Mai grav e cand il maniem pe Dumnezeu.