Iubirea, bucuria, libertatea

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

E greu să nimerim să avem atitudinea "potrivită". Dar lumea e o arenă a încercărilor, avem o viaţă de antrenamente şi un Tată în ceruri care ne veghează creşterea :-). Lăudat fie numele Lui!

Îmi pare că ne e greu şi pentru că avem tendinţa (dată de slăbiciunea constituţiei noastre) să îndreptăm poate prea uşor atenţia spre atrageri de tot felul, dinlăuntru şi dimprejur (unele care ne cheamă prin promisiunea sau întrezărirea, ori, vai, amintirea plăcerii şi a multor satisfacţii efemere, deşarte; altele care ne presează prin otrava dulceagă şi îndoielnică foarte a suferinţei lipsite de virtute, a suferinţei pătimaşe...). Am sesizat că pe un fundal al slobozeniei, al neînfrânării programatice (sistematic cultivate) această tendinţă sporeşte şi ne joacă feste mari. Ne captivează mintea de-a binelea şi de aici pornesc nenumărate păţanii şi fărădelegi...
De aceea înţeleg, mai ales după ce am citit câteva cărţi variind între Vieţile Sfinţilor şi cărţi mai recente precum Stareţul meu, Gheron Iosif Isihastul ori cărţile Părintelui Sofronie - am înţeles aşadar mai bine de ce e nevoie, absolută nevoie de cultivarea unui duh şi a unei vieţi de asceză.
Foarte uşor înclină cugetul şi inima omului spre păcat, spre lenevire şi toate cele ce urmează de aici - dacă nu se ţine din scurt, cu oarece asprime... (Ascultarea, spovedania deasă şi sfatul duhovnicesc şi rugăciunile duhovnicului şi ale fraţilor îmi par aici de mare ajutor, altminteri omul se poate trezi incapabil de asprimea cu sine, poate greşi ori poate ceda.) Inutil să mai spun de câte ori m-am convins de aceste lucruri pe propria-mi piele, mai întâi...

Uneori, când eram mai tânăr şi chiar în ultima vreme, credeam că asceza ori ţinerea din scurt a propriilor tendinţe e ceva opţional, că ascetul e un fel de condiţie profesională...:) Din ce trec anii văd că asceza e o necesitate a oricărui om. E absolut vital pentru om să se ţină la nevoinţă aşa cum ne învaţă Biserica. Altminteri toate se strică, rostul se pierde, viaţa îşi iese din ţâţâni şi aşa mai departe... Preţuirea şi practicarea nevoinţei vine din iubire...:) O iubire înţelegătoare, o iubire bine drămuită de Harul lui Hristos. Fără această iubire asceza devine stearpă şi omul urîcios... Sufletul se înăspreşte şi părăseşte, treptat, obiceiurile bune, devenind cârcotaş şi neîncrezător, nepăsător, nerâvnitor. Mare nefericire, mare nenorocire e asta pentru om...

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Mare este Pronia Lui iubitoare!