Oameni care par credinciosi dar sunt rai

[stefan florin]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Slujbele nu sunt parte teoretică ci sunt trăire în duh şi adevăr, sunt rugăciune în comuniune. Sunt nevoinţă, efort de viaţă duhovnicească.
A te ruga în biserică pentru oameni, pentru vii şi morţi, este parte socială: iubire, împărţit, mângâit aproapele prin răspunsul nădăjduit al lui Dumnezeu la rugăciunea ta.

Şi partea teoretică (studiul catehismului etc.) şi cea a faptelor omeneşti de întrajutorare (acelea "sociale", "practice"), pot fi superficiale, meschine ori de faţadă, calculate şi interesate. Sau pot fi autentice, din iubire jertfelnică, din dăruire de sine.
Sunt fapte de faţadă (sau în orice caz sunt un eşec, o ratare) atunci când nu te laşi modelat de o carte, de o activitate. Pot citi Scriptura fără să pun nimic la inimă, fără să mă las modificat în teoriile mele străine. O citesc rece, cu detaşare, din curiozitate etc. Dar eu rămân cu filosofia mea de viaţă şi, după ce termin de citit un paragraf, un capitol, spun: "Interesant!" şi îmi văd mai departe de treburile mele sufleteşti confuze şi stricate, căzute. Asta înseamnă că omul nu s-a modificat în întâlnirea cu textul bilic, ci a rămas împietrit în ale lui. Doctoria a fost plimbată niţel prin gură apoi a fost scuipată.
A asimilat Biblia la teoriile şi convingerile lui, nevoind sau neputînd să se lase, invers, acomodat de mesajul din Scriptură.

Asemenea şi în faptele omeneşti concrete, zise sociale, de ajutor, caritabile. Poţi duce toată viaţa căruciorul cu pastile bolnavilor, poţi să le dai tone de pahare cu apă proaspătă şi încă mai multe tone de zâmbete şi îmbrăţişări - dar în tot acest timp să îi urăşti pe oameni şi să t eiubeşti doar pe tine, care te crezi "bun" pentru modul în care te comporţi faţă de semeni. Şi să te lauzi în sinea ta cu asta. O faci din motive ascunse, viclene (de pildă ca să nu intri în conflict cu oamenii sau ca să obţii unele foloase - materiale, sociale, emoţionale etc.); o faci uneori fără să îţi dai seama cum eşti de fapt dincolo de armurile tale superficiale care te împiedică să îţi cunoşti adevărata aşezare sufletaească; dar fapta ta nu e din inimă şi nici nu îţi schimbă inima. Rămâi în comportament "bun" iar în suflet "rău". Eşti făţarnic, scindat, neunitar.

Unitatea cuget-vorbă-faptă presupune ca omul să fie stăpânit de un singur duh, Duhul Iubirii iar el, omul, să se lase modelat, participînd cu toată bunăvoinţa la această modelare, atât în cuget cât şi în simţire cât şi în făptuire.

Deci faptele de caritate nu înseamnă nimic în sine, pentru omul care le face. Şi bestiile pot face acte de caritate, oho! Chiar fac şi îi costă milioane de dolari sau de euro, dar fac degeaba. Tot bestii rămân. Bestii care operează din calcul meschin, sub stăpânire demonică.

foarte bine punctat! Doamne ajuta!

[sophia]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Slujbele nu sunt parte teoretică ci sunt trăire în duh şi adevăr, sunt rugăciune în comuniune. Sunt nevoinţă, efort de viaţă duhovnicească.
A te ruga în biserică pentru oameni, pentru vii şi morţi, este parte socială: iubire, împărţit, mângâit aproapele prin răspunsul nădăjduit al lui Dumnezeu la rugăciunea ta.

Şi partea teoretică (studiul catehismului etc.) şi cea a faptelor omeneşti de întrajutorare (acelea "sociale", "practice"), pot fi superficiale, meschine ori de faţadă, calculate şi interesate. Sau pot fi autentice, din iubire jertfelnică, din dăruire de sine.
Sunt fapte de faţadă (sau în orice caz sunt un eşec, o ratare) atunci când nu te laşi modelat de o carte, de o activitate. Pot citi Scriptura fără să pun nimic la inimă, fără să mă las modificat în teoriile mele străine. O citesc rece, cu detaşare, din curiozitate etc. Dar eu rămân cu filosofia mea de viaţă şi, după ce termin de citit un paragraf, un capitol, spun: "Interesant!" şi îmi văd mai departe de treburile mele sufleteşti confuze şi stricate, căzute. Asta înseamnă că omul nu s-a modificat în întâlnirea cu textul bilic, ci a rămas împietrit în ale lui. Doctoria a fost plimbată niţel prin gură apoi a fost scuipată.
A asimilat Biblia la teoriile şi convingerile lui, nevoind sau neputînd să se lase, invers, acomodat de mesajul din Scriptură.

Asemenea şi în faptele omeneşti concrete, zise sociale, de ajutor, caritabile. Poţi duce toată viaţa căruciorul cu pastile bolnavilor, poţi să le dai tone de pahare cu apă proaspătă şi încă mai multe tone de zâmbete şi îmbrăţişări - dar în tot acest timp să îi urăşti pe oameni şi să t eiubeşti doar pe tine, care te crezi "bun" pentru modul în care te comporţi faţă de semeni. Şi să te lauzi în sinea ta cu asta. O faci din motive ascunse, viclene (de pildă ca să nu intri în conflict cu oamenii sau ca să obţii unele foloase - materiale, sociale, emoţionale etc.); o faci uneori fără să îţi dai seama cum eşti de fapt dincolo de armurile tale superficiale care te împiedică să îţi cunoşti adevărata aşezare sufletaească; dar fapta ta nu e din inimă şi nici nu îţi schimbă inima. Rămâi în comportament "bun" iar în suflet "rău". Eşti făţarnic, scindat, neunitar.

Unitatea cuget-vorbă-faptă presupune ca omul să fie stăpânit de un singur duh, Duhul Iubirii iar el, omul, să se lase modelat, participînd cu toată bunăvoinţa la această modelare, atât în cuget cât şi în simţire cât şi în făptuire.

Deci faptele de caritate nu înseamnă nimic în sine, pentru omul care le face. Şi bestiile pot face acte de caritate, oho! Chiar fac şi îi costă milioane de dolari sau de euro, dar fac degeaba. Tot bestii rămân. Bestii care operează din calcul meschin, sub stăpânire demonică.

Iti dau dreptate la partea despre slujbe si carti. Se poate sa fie superficiale, sau sa nu ajunga la ceilalti. Se poate ca unii sa le nu inteleaga, sau sa nu le simta. Dar se spune ca trebuie sa mergem totusi la biserica.

La restul nu este cum spui.
Nu poti sa ajuti pe cineva, sa mangai, sau sa ingrijesti, daca nu simti asta si nu te iubesti decat pe tine. Nu poti so faci. Efectiv nu poti!
Ah, ca sunt oameni care nu sunt facuti pentru anumite profesii (de ex. de medic sau asistent medical, profesor etc.) si totusi ei le practica, este altceva.
Dar eu nu despre asta vorbeam.

Esenta in invataturile lui Iisus sunt faptele de caritate!
Tot ceea ce se face in biserica si se citeste are de fapt la baza actele de caritate, modul in care trebuie sa ne purtam cu aproapele.
EL asta a venit sa ne invete de fapt. Sa iubim, sa avem mila, sa ajutam, sa nu judecam etc.

Nu slujbele si cartile de dragul lor inseamna credinta. Ci ceea ce ne invata ele, ce scrie in ele de fapt.

Pai auzim de ex. la slujba la un moment dat: "...sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim pre Tatal..."
Si cum sa ne iubim? Pai cand il vezi pe cel de langa tine plangand sa-l mangai, sa vezi ce are si sa-l ajuti. Sa-i dai o haina, sau ceva de mancare etc.

Nu demult se citea la Sf. Evanghelie: " cand dai o haina celui de langa tine imi dai mie, cand vizitezi un bolnav mie imi faci, cand vizitezi la puscarie, sau cand dai de mancarem mie imi dai..." Nu stiu acum exact formularea.
Si este o intreaga pilda si invatatura. Imi scapa la care duminica era.

Iisus spune: tot ceea ce faci aluia mic, imi faci mie.

Pai noi stam la slujba numai ca sa ascultam ceva si sa cantam de dragul cantatului, sau pentru ca acolo ne invata Iisus ceva.

Si pe urma trebuie sa aplicam ceea ce spune acolo.
Aia este cel mai greu.
Ascultam invataturile lui Iisus si pe urma ne ducem la carciuma, sau ii dam una celui de langa noi, sau il umilim, sau suntem egoisti si nu impartim cu el.

In biserica se intampla unele. Deci cu oameni care se presupune ca sunt crestini, care vin la slujbe, si etc.

Nu vorbim aici de bestii, sau de alte religii, sau de ateisti.

Eu asa am inteles acest fir de discutie. Si asta ma doare si pe mine.

[Ioan_Cezar]

Da, Sophia, e foarte bine că subliniezi actul efectiv, executiv, motor al iubirii, al compasiunii. Trebuie să fie şi acesta, atât pentru ca omul iubitor să aibă şi ultima verigă din lanţ (veriga motorie, executivă) prinsă în starea şi lucrarea de iubire (să iubească "trup şi suflet", cu toată fiinţa lui), cât şi pentru semenul care aşteaptă concret un gest, o acţiune materializată fizic.

Cât despre imposibilitatea de a gândi şi simţi una, însă de a face exact invers... Ai auzit de sărutul lui Iuda?

*

Faptele concrete sunt de multe feluri. Şi rugăciunea e tot faptă concretă, cu toată fiinţa. Şi cântecul. Cu cât rugăciunea e mai puternică, mai curată (neamestec cu gânduri lumeşti sau drăceşti), mai umilă - cu atât omul participă mai în întregul lui (nu doar cu o parte, nu doar superficial). Rugăciunea a fost făcută cu sânge (ori până la sânge), de multe ori, tocmai în sensul că a angajat întreaga persoană, viaţa toată. Ce faptă măreaţă! Ce practică minunată! Iar aceasta înseamnă: cu duh de zdrobire.

Îmi face plăcere să reamintesc efortul întregii fiinţe, care se revarsă ca o binecuvântare asupra lumii, chiar şi din pieptul unei păsări micuţe. Voi rescrie din memorie poemul lui Blaga:

Nici cântecul nu e uşor!
Zi şi noapte
nimic nu-i uşor pe pământ.
Roua,
e sudoarea privighetorilor
care au ostenit
toată noaptea cântînd...

Ei bine, eu nu pot bănui privighetoarea de duplicitate sau nesimplitate. Roua e sângele ei transfigurat prin cântec...:)
Ar trebui să învăţăm şi de la păsări!
Dealtfel chiar Domnul ne deschide perspectiva aceasta când aminteşte păsările cerului, în mai multe rânduri şi cu sensuri distincte...

[hurricane]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Farisei



Neasimilarea Sfintei Invataturi, pe care de multe ori o cunosc, dar nu o aplica in vietile lor in care omul vechi nu lasa loc Omului Nou, in vietile lor de pui de vipere si de morminte varuite.

Prinde orbul, scoate-i ochii! Spun asta nu pentru ca le-am vazut scrise de tine ci pentru ca mi-ai amintit de mine. Acum urmeaza sa spun ce solutie vad eu la problema mea:
-Indraznesc sa spun ca toate criticile Sfintei Scripturi sunt pentru a ma judeca si cunoaste pe mine si nu pentru a judeca si "cunoaste" pe altii; in schimb toate laudele si frumusetea si buna voire si credinta mare este pentru a cunoaste pe aproapele si implicit pe Dumnezeu prin aproapele, adica pe Creator prin creatie.

[Yasmina]

În prealabil postat de sophia

Se poate sa fie si cum spune Monnis.
Acei oameni care par rai dar sunt credinciosi, probabil ca sunt prea severi.
Ei cad intr-o anumita extrema. Probabil ca judeca oamenii prea mult.
Am intalnit si eu...

Pentru Yasmina:

Eu una am intalnit la biserica mea persoane de acest fel.
Am mai spus mai sus ca de multe ori se face o separatie intre latura teoretica si si cea practica/sociala a credintei.

Sunt preoti si biserici care lucreaza mult in social si atunci si oamenii sunt altfel formati si tind spre social, spre iubire de aproape. Ajuta oamenii, sunt mai calzi, mai blanzi, impart lucruri intre ei etc.

Si sunt preoti si biserici unde se pune accentul pe partea teoretica, adica: slujbe, predici, invataturi.
Si atunci acei oameni sunt tot asa formati: participat la slujbe, cantat, citit, postit. Dar le lipseste partea sociala: iubire, impartit, mangaiat aproapele, organizat ceva pentru ajutor.

Credinta este oi imbinare din cele doua laturi. Lipsa oricareia dintre ele ne face rau si ne raneste, poate ca lipsa partii sociale face cel mai rau.

Si atunci spunem ca oamenii par credinciosi. Dar nu sunt in totalitate, pentru ca le lipseste o anumita latura a credintei.
Ca sunt ei rai nu stiu, dar fac rau celor din jur.

Nu stiu,eu nu am intalnit aceste cazuri deoarece oamenii pe care ii cunosc la biserica nu-I cunosc si in spatii intime,nu stiu cum reactioneaza in afara bisericii.Nu ai cum sa cunosti foarte bine strainii.
Sunt surprize chiar si printre cei casatoriti de multi ani ,fiecare om este o taina;este imatur si superficial sa facem afirmatii de genul celor care fac titlul topicului de fata.
A spune ca par credinciosi dar sunt rai este o afirmatie cam deplasata deoarece nu-i cunoastem intim,nu stim cat se sacrifica acasa,la serviciu,pe strada etc...
De aceea ne spune Dumnezeu sa nu judecam oamenii pt ca duhovniceste nu avem dezvoltare,nu vedem dincolo de aspectele vizuale ale lumii;gandim despre altii cu patimile noastre,reflectam neajunsurile noastre lor.

Am intalnit un caz aparte,dar nu pot spune ca omul respectiv era rau.Cand biserica noastra este inchisa(de Pasti,de Craciun etc) trebuie sa ma duc intr-o alta localitate la o biserica ortodoxa Americana.Parintele de acolo se indreapta catre 70 si arata ca un bunic dragut cu barba alba;este si genul sociabil si prietenos astfel ca mi-a intrat la inima de prima data,cand il vezi nu poti sa nu zambesti si mai ales sa-l saluti cu respect si incantare.
Intr-un weekend l-am vazut intr-un restaurant,eu singura,dansul cu familia.Normal,ca m-am dus inspre dansul l-am salutat cu multa incantare pt ca il indragesc si-l stimez mult...numai ca preoteasa a facut o scena de gelozie pe loc!!! M-a intrebat cu un ton suparat si iritat"bine,bine dar de unde il cunosti pe Fr.X ?"
Adica sotul ei este preot la o biserica unde lumea ortodoxa vine de unde apuca din mai multe localitati iar draga de ea se intreaba prin ce anume imprejurari o femeie I-a cunoscut sotul?
Am fost socata dar mi-a trecut,cum spuneam fiecare cu smintelile sale. Poate si preoteasa a avut experientele ei,cate femei nu sunt smintite de preoti si le fac avansuri?

[fallen]

Unii oameni sunt rai cu adevarat, altii poate sunt doar corecti....atunci cand ne judeca ( obiectiv) ce am facut si ce nu am facut.... daca de exemplu un client imi face scandal ca i-am gresit comanda, atunci este corect...chiar daca are o reputatie de rau, intransigent...desigur eu ma pot dezvinovati ca eram obositi, suprasolicitati, conditii de lucru, etc...daca o colega imi zice ca trebuie sa ies sa matur afara ( cand bate vantul si sunt racita) , acum nu stiu daca e rea sau asa trebuie sa fac...???...asa ca " dreptatea fiecaruia dintre noi, in multe situatii, e cam relativa...( insa cand gresesti si nu remediezi in timp util, atunci e nasol pt ca intr-adevar poate avea mai multa lume de suferit...)....mai e una la noi la biserica, odata mi-a zis sa nu mai vin cu monezi de 10 bani ca n-are unde sa le schimbe, altadata sa-mi iau rucsacul de unde il pusesem ca sa isi puna alta pe al ei, dar alteori e foarte de treaba si draguta...acum e foarte greu de judecat si catalogat cine si cand a avut dreptate sau a gresit, si poate nici nu trebuie sa facem asta...
Sunt si oameni care tipa la tine, te acuza si te jignesc, si apoi zic ca n-ai gresit tu, ca erau ei nervosi, si asta chiar e foarte confusing...chiar si pt tine ca om mare, ma gandesc ca pt copii e mult mairau sa aibe asa parinti...nici nu o sa mai stie vreodata cand gresesc si cand sunt osanditi pe degeaba...

[Yasmina]

Oamenii astia rai,intransigenti ma ajuta foarte mult sa invat smerenia.Spunea un parinte ca trebuie sa le multumim si sa ne rugam pt ei pt ca sunt cei mai buni profesori ai nostri.
Smerenia se invata de buna voie sau nevoit;daca n-o inveti de buna voie ,atunci o inveti fortat prin diverse imprejurari,cu diversi oameni"rai"

Nu trebuie sa opun forta oamenilor intransigenti ci trebuie sa ma smeresc in primul rand;daca as fi desavarsita acesti oameni nu ar fi deranjati de prezenta mea si de actele mele;nu ar fi acolo!
Multe neplaceri si necazuri vin din mandria personala.

Am observat ca mai mult sufar cand ma opun cuiva intransigent decat daca imi plec capul si fac ceea m-a rugat(in sfera serviciului).
Iar la serviciu nu cei intransingenti sunt mari ci cei care fac :)

Cel mai iubit si bun sef al meu a fost unul care facea cele mai grele si mai ingrate treburi in firma. Dadea cu matura prin fata biroului daca era nevoie,nu ruga pe nimeni;spala WCurile daca nu erau curate ,cara pachete cu marfa,facea pe soferul ...toate de buna voie si cu un zambet pe chip,fara sa ne injure si jigneasca ca nu facem noi subordonatii lucrurile alea.

[forever...]

Yasmina şi cei care mai spuneţi că oamenii intransigenţi ne ajută în smerire - sunt de acord cu voi.
Scria şi Constantin Virgil Gheorghiu în finalul de la "Cum am vrut să mă fac sfânt" despre iubirea faţă de duşmani - practic aceşti "duşmani" sau oameni mai intransigenţi ne ajută pe noi să ne atingem idealul, să ne perfecţionăm.
De la ei putem învăţa lucruri noi, atitudinea de smerenie, cum spuneam şi Yasmina.

Să ne ajute Dumnezeu să alegem cele bune de cele rele.

Voi reveni şi cu un mesaj la numele topicului - dar nu am citit încă tot ce s-a scris în acest sens.

[forever...]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Cât despre imposibilitatea de a gândi şi simţi una, însă de a face exact invers... Ai auzit de sărutul lui Iuda?

*

Doamne, cât de greu trebuie să fie acest lucru. Să faci inversul a ceea ce ai vrea de fapt.
Doamne miluieşte!

[delia31]

În prealabil postat de forever...

Doamne, cât de greu trebuie să fie acest lucru. Să faci inversul a ceea ce ai vrea de fapt.
Doamne miluieşte!

Iti spun eu, din experienta, ca-i mai usor decat crezi. Ferice de tine daca te-ai tamaduit de asta.

"Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine" - Romani 7, 19-20

... iar de impotrivit pacatului..nu ne-am impotrivit pana la sange.