Budism - Ce este Vacuitatea

[florin.oltean75]

Puritatea copilului rezida in lipsa unor pareri preformatate, preconcepute.

Mintea copilului este larg deschisa spre orice forma de experienta.

Nu este influentata de preferinte sau procese de rationament adiacente.

Este transparenta, are o curatie aparte, pentru ca eul nu ascunde si nu se ascunde.

Aceasta puritate este insa de scurta durata, caci pe fondul instinctului nascut de apucare, preferintele si rationamentele in legatura cu fenomenele se dezvolta volens-nolens.

"Apucarea innascuta" este ingredientul intern care osifica puritatea copilului, o fragmenteaza si o face opaca cu timpul.

Din solul "apucarii innascute", cu timpul, cresc "apucarile grosiere" cu suport conceptual.

"Apucarea innascuta" este un pacat foarte fin. Dar aceasta miscare pacatoasa subtire sta la baza, este radacina din care se dezvolta arborele puternic al apucarilor conceptuale de tot soiul. Acestea nu doar ca leaga mintea de cele lumesti cu lanturi grele dar genereaza inclinatii puternice spre pacate din ce in ce mai mari.

"Iesirea din lume" este de fapt o dezbarare graduala de puternicele instincte de apucare.

Nu este o separare fizica de cei apropiati.

Este doar o dezpatimire de apucari, de la cele mai viscoase la cele mai fine, pana cand omul devine fara apucare.

Perfect curat, transparent fara nicio miscare launtrica pacatoasa, intr-o lume in care apucarea este un uragan care bate din toate directiile.

Aceasta stare de curatie nu este ceva utopic, ci este o stare realizabila.

Altfel, Dumnezeu nu ne-ar fi indemnat sa "biruim lumea - o lume a apucarilor".

[florin.oltean75]

Curcubeu

Cine vede pentru prima data un curcubeu in zare nu poate intui cu precizie consistenta, natura acestuia.

Mai multe persoane care l-ar privi, i-ar putea specula in mod diferit textura.

Pentru a realiza fara dubiu ca nu are soliditate, este suficient sa trecem o mana printr-un curcubeu proiectat de un jet de apa in lumina soarelui.

Adevarul stabilit nu depinde de ceea ce crede o persoana sau alta.

Esenta curcubeului este resimtita ca un vacuum, o esenta fara obstructii.

----

Daca in cazul curcubeului este suficient sa trecem mana prin acesta, cum am putea sonda natura ultima a fenomenelor pe care le percepem?

Singurul instrument pe care-l avem la indemana este ratiunea.


Daca unui curcubeu ii lipseste soliditatea, desi apare atat de viu colorat, fenomenelor le lipseste cu desavarsire 'existenta intrinseca' - o existenta cu de la sine putere, o existenta prin sine.

Desi putem stabili o analogie intre cele doua: soliditate si existenta intrinseca, diferenta de inteles dintre cele doua este destul de mare.

Existenta intrinseca - este modul in care percepem fenomenele din campul nostru cognitiv in timp real. Le percepem reflex ca avand o putere existentiala proprie, autonomie si independenta.

Daca pentru a stabili adevarul cu privire la natura curcubeului avem nevoie de initiativa si curaj (testare cu propria mana), pentru a stabili adevarul cu privire la natura ultima a fenomenelor, de asemenea, avem nevoie de curaj sa apelam la rationament.

Intelegerea naturii ultime a fenomenelor este importanta din perspectiva relationarii corecte cu acestea.

Daca un fenomen este perceput distorsionat interactiunea noastra cu acesta este defectuoasa (exagerata).

---------
Instrumentarul logic are o singura nervura care strabate toate rationamentele:

"orice fenomen, nu exista prin sine insusi, pentru ca productia acestuia depinde de alte fenomene".

Cu alte cuvinte orice fenomen este un fenomen relationat, nu este un fenomen cu o existenta proprie, in sine, independenta de orice alt fenomen.

Modul de existenta relationat al fenomenelor poate fi analizat pe mai multe paliere: ca efecte ale altor fenomene, ca structuri compuse din alte fenomene, ca fenomene imputate cognitiv - ultimul reveland analiza cea mai profunda cu putinta.

---------

Adevarul ne elibereaza... de reactii ne-naturale.

[florin.oltean75]

Moartea si invierea sunt fete ale unui singur proces - moartea si invierea sunt o simultaneitate.

Orice moarte fata de pacat, oricat de mica, este simultan o inviere in virtute.

Treptele urcusului spiritual sunt succesiuni de mini morti si invieri ale omului launtric.


Moartea si invierea Lui Dumnezeu este, esentialmente, didactica, pentru ca Dumnezeu nu are nevoie de acest proces pentru EL Insusi, pentru ca El este transcendent oricarui proces.

Moartea si Invierea Lui Dumnezeu este lucrator-mantuitoare daca si numai daca initiaza un proces similar in duhul omului.

Alta putere nu are. Lucreaza intens doar atunci cand este replicata in straturi din ce in ce mai adanci ale sufletului.

Caci moartea necunostintei este invierea intelegerii.

[florin.oltean75]

Cu cat omul launtric se uneste mai mult cu Dumnezeu,
cu atat cele pamantesti ii apar ca fiind ceresti.

Caci daca duhul omului este patruns de Duhul Lui Dumnezeu,
toate se infatiseaza ochiului ca fiind curate.

Lumina Lui Dumnezeu preschimba lumea obisnuita reflectata in ochiul muritorului in Imparatie.

Pamantul se preface in chip minunat in Cer.

Raul, ordinarul, obisnuitul de zi cu zi lipsit de Dumnezeu se evapora in fiecare aspect al realitatii.

Un astfel de om traieste pe Pamant ca si cum ar fi in Cer.

Pana si suferintele proprii ii apar ca aspecte extatice, daruri ale Lui Dumnezeu.

Apa botezului preinchipuie aceasta slobozenie, o curatie pe care lumea nu o mai poate afecta, caci orice atingere a ei este sublimata in Adevar.
---

(Nu ca as fi ajuns la acest nivel. O traducere aproximativa din "unirea prin care realitatea este experimentata ca nectar" )

[AlinB]

În prealabil postat de florin.oltean75

In afara de budism, presupun ca nicio alta religie nu ofera o explicatie psihologica a inocentei / puritatii.

Ba crestinismul o explica foarte bine, problema ta este ca nu poti sa o pricepi/accepti si de asta recurgi spre pseudo-psiho-filosofii alternative care ti se par mai accesibile insa sunt strict la nivel de jonglerie mentala si parere de sine.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de AlinB

Ba crestinismul o explica foarte bine, problema ta este ca nu poti sa o pricepi/accepti si de asta recurgi spre pseudo-psiho-filosofii alternative care ti se par mai accesibile insa sunt strict la nivel de jonglerie mentala si parere de sine.

Am precizat...presupun. Deci pot gresi in acest sens.

Politicos este sa furnizezi mai intai un raspuns, asa cum intelegi tu insuti (fara stereotipii si generalizari).

Ca sa aperi argumentativ (nu declarativ) "Ortho" de "Pseudo".

[AlinB]

Presupun ca totusi cunosti invatatura despre pacatul originar, cauza, urmari, mantuire, etc.?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Puritatea copilului rezida in lipsa unor pareri preformatate, preconcepute.

Mintea copilului este larg deschisa spre orice forma de experienta.

Nu este influentata de preferinte sau procese de rationament adiacente.

Este transparenta, are o curatie aparte, pentru ca eul nu ascunde si nu se ascunde.

Aceasta puritate este insa de scurta durata, caci pe fondul instinctului nascut de apucare, preferintele si rationamentele in legatura cu fenomenele se dezvolta volens-nolens.

"Apucarea innascuta" este ingredientul intern care osifica puritatea copilului, o fragmenteaza si o face opaca cu timpul.

Din solul "apucarii innascute", cu timpul, cresc "apucarile grosiere" cu suport conceptual.

"Apucarea innascuta" este un pacat foarte fin. Dar aceasta miscare pacatoasa subtire sta la baza, este radacina din care se dezvolta arborele puternic al apucarilor conceptuale de tot soiul. Acestea nu doar ca leaga mintea de cele lumesti cu lanturi grele dar genereaza inclinatii puternice spre pacate din ce in ce mai mari.

"Iesirea din lume" este de fapt o dezbarare graduala de puternicele instincte de apucare.

Nu este o separare fizica de cei apropiati.

Este doar o dezpatimire de apucari, de la cele mai viscoase la cele mai fine, pana cand omul devine fara apucare.

Perfect curat, transparent fara nicio miscare launtrica pacatoasa, intr-o lume in care apucarea este un uragan care bate din toate directiile.

Aceasta stare de curatie nu este ceva utopic, ci este o stare realizabila.

Altfel, Dumnezeu nu ne-ar fi indemnat sa "biruim lumea - o lume a apucarilor".

Florin, am subliniat câteva afirmaţii din postarea ta cu scopul de a face referire mai uşor la ele. Nu ştiu cum să selectez altfel o parte dintr-o postare, ca să dau un răspuns separat; din acest motiv am subliniat cu bold, sper că nu te deranjează aceasta.
Aş voi să îţi spun din capul locului că, după opinia mea, ai folosit în mod inexact (sau amatorist, să mă ierţi de francheţe) o serie de cunoştinţe din psihologie. Mă supără întrucâtva acest lucru din două motive:
a) denaturezi, fie şi involuntar, sensul unor cunoştinţe clasice, uneori fundamentale, din psihologie; prin aceasta, cred că faci rău şi psihologiei şi tuturor celor care ar putea să se folosească de ea - inclusiv ţie, eventual chiar mie, de ce nu?;
b) foloseşti aceste cunoştinţe deviate ca sens, răstălmăcite, diluate, pentru a crea un cadru cu impact asupra lumii credinţei; or, învăţătura creştină nu doar că se articulează deja cu oarece dificultate în dialogul cu psihologia, dar poate fi deviată lesne dacă folosim lentilele psihologiei, cu atât mai mult cu cât aceste lentile pe care le propui cred că sunt speculaţii neprobate, cu totul incerte şi fără orizont. Dar mai bine să comentez pe text, în ordinea sublinierilor.

1) Nici o şcoală de psihologie acceptată ca serioasă (în sensul cel mai simplu al acestui termen) nu ştiu (nu am auzit, nu am citit) să fi acceptat ipoteza că un copil are o minte preformată prin care să filtreze şi să interpreteze experienţa. Dimpotrivă, este azi un adevăr incontestabil pentru orice curs, fie şi elementar, de psihologie - că mintea copilului se formează tocmai prin experienţă. Mintea omenească este un produs al experienţelor copilului în relaţia sa cu mediul de viaţă. Experienţe fizice, emoţionale, intelectuale etc. Tocmai din acest motiv, atât pedagogii laici cât şi pedagogii creştini (bănuiesc că la fel stau lucrurile şi cu pedagogii budişti şi orientali în general) au acordat întotdeauna o mare atenţie mediului educativ al unui copil, calităţii relaţiilor copilului cu lumea din care face parte. În orice cultură a lumii, din orice timp, ştim că educaţia timpurie a copiilor a fost o activitate foarte importantă, tocmai pentru că miza era dezvoltarea unei anume minţi, iar nu a alteia... Bătălia pentru tipul de minte pe care năzuim să îl aibă viitorul om, viitoarea persoană/personalitate a fost şi cred că va rămâne mereu o prioritate în viaţa oamenilor, a familiei, a comunităţii. Ce să mai spun despre bătălia pe care creştinii o duc pentru înnoirea minţii (metanoia; pocăinţă) lor şi a urmaşilor lor!...
Aşadar, nu putem afirma că "mintea copilului este larg deschisă spre orice fel de experienţă", deoarece pur şi simplu mintea nu există înainte de experienţă. Există doar predispoziţii sau potenţial de formare a unei minţi, tocmai prin mijlocirea experienţei.
P.S. Dacă sporim un pic precizia exprimării, mintea înseamnă intelect. Asta înţelegeau romanii, de pildă, prin mens (de unde moştenim noi termenul minte) - intelectul. Adică limbaj, gândire, imaginaţie şi varii forme ale memoriei. Or, în mod evident, aceste achiziţii psihice se formează abia după ani de dezvoltare psihică, urmînd legile şi nivelurile pe care psihologii le cunosc cel mai bine din descoperirile unor oameni ca Piaget, ca să dau un singur exemplu.

2) Scrii despre un aşa zis "instinct de apucare". Ei bine, corect este spus "reflex de apucare", iar nu instinct. Între instinct şi reflex (fie şi necondiţionat, adică înnăscut) este o diferenţă semnificativă, precum şi strânsă legătură. Distincţia e pregnantă, uşor de sesizat:
- instinctul are o natură pulsională, e o energie care împinge spre acţiune, făcînd parte din sfera motivaţiei bazale a omului;
- reflexul e un act, o mişcare (fizică sau interiorizată subiectiv, fără componente motorii), avînd ca suport fiziologic un lanţ neuronal care conţine receptori, căi senzitive, centri nervoşi, căi motorii şi efectori somatici.
Instinctul face parte din bagajul genetic, reflexul se petrece în cadrul relaţiei dintre bagajul genetic şi mediul de viaţă (încă din perioada prenatală, intrauterină).
Vezi aşadar că nu putem vorbi de un instinct al apucării, ci doar de reflexul apucării. Acesta se şi testează, de fapt, în cadrul celebrei probe a lui Babinski (http://dictionar.romedic.ro/reflexul-babinski). Funcţionarea neuromotorie a nou-născutului o testăm, iar nu instinctul său! Fiind posibil ca, în ciuda instinctului presupus a exista latent în organismul copilului, reflexul să nu se manifeste, din varii motive (de obicei de dezvoltare neurologică problematică).

3) Apucarea înnăscută e un păcat foarte fin... generează apucările conceptuale ... poartă pe om spre păcate tot mai mari.
Of... O sărbătoare a speculaţiilor grozave. Ce să spun, mi-e şi greu să comentez în vreun fel... Totuşi, încerc aşa:
a) În ce bază afirmi că apucarea înnăscută (acolo unde ea se manifestă!) este un păcat? Să înţelegem de aici, printre altele, că un copil bolnav neuromotor (la care acest reflex, aşadar, nu se manifestă) este în afara păcatului? Ce te face să afirmi că un act reflex considerat sănătos, normal pentru orice copil - este păcat, şi încă foarte fin? Cum ai selectat, dintre multele acte reflexe ale micuţului, tocmai pe acesta şi l-ai considerat păcătos? De ce nu e păcătos clipitul? Dar sughiţul? Suptul? Râgâitul? Pârţâitul etc.
Şi în ce constă păcatul?
b) Cum demonstrezi că actul reflex al apucării unui obiect generează apucări conceptuale? În ce constă modelul genetic al acestei dezvoltări? De ce consideri, apoi, că o conceptualizare este un soi de apucare? Care sunt argumentele, cadrul teoretic valid etc.
c) Poţi descrie calea genetică prin care, dintr-un copil care apucă un deget al medicului care îi testează sănătatea reflexelor necondiţionate, se dezvoltă un mare păcătos?

4) Afirmi că Dumnezeu ne-a îndemnat să biruim lumea, o lume a apucărilor. Cu asta sunt, într-un sens, de acord: Domnul ne porunceşte să fugim de lumea care încearcă să ne apuce mereu cu/în mrejele sale. Şi ne arată şi cum să facem noi asta: apucînd bine şi ţinînd foarte strâns de Poala Hainei Lui.

Doamne ajută!

[florin.oltean75]

Buna Cezar,

Nu sunt psiholog de meserie, ci formatia mea de baza este electronica.

Din punctul meu de vedere, precizia definitiilor, coerenta conceptuala este cea care ne ajuta sa intelegem mai bine fenomenele mai complexe, mai subtile.

Doar o terminologie asanata de ambiguitati poate fi cu adevarat folositoare in elucidarea unor cauzalitati mai profunde.

Altfel ne putem trezi adeseori ca rationamentele noastre se invart in cerc, tocmai datorita termenilor neclari, difuzi.

Tautologic, lipsa de claritate genereaza neclaritate.

1.“Puritatea copilului rezida in lipsa unor pareri preformatate, preconcepute.”

In aceasta propozitie am afirmat - lipsa unor preconceptii - nu faptul ca un copil ar avea o minte preformata.



"mintea copilului este larg deschisă spre orice fel de experienţă"

Ce este mintea?

Mintea este esentialmente un proces– un proces de cunoastere. Mintea este cognitie.

Unde este minte este si o anumita forma de cunoastere, de constientizare.

Definitia mintii = actul de a cunoaste, actul de a constientiza fenomene (non-conceptual/direct prin simturi si conceptual prin tipare substitutive fenomenelor).


Mintea, conform acestei definitii are doua parti: mintea non-conceptuala si mintea conceptuala.

Partea non-conceptuala alimenteaza partea conceptuala.

Mintea conceptuala permite experimentarea realitatii prin substitute - simbol, permite abstractizarea fenomenelor, a realitatii in ansamblul ei.

Deci copilul nu este fara-de-minte in baza acestei definitii, ci are o minte non-conceptuala activa pe baza careia cunoaste direct prin simturi ambientul imediat: temperatura, lumina etc.

Mintea non-conceptuala cunoaste fara elaborare, fara sa denumeasca experienta, fara sa o asocieze cu un alt proces cognitiv.

Mintea conceptuala stabileste relatii, conexiunii intre impresiile cognitive ale mintii non-conceptuale.

Un bebelus “cunoaste” frigul sau caldura chiar daca nu le asociaza cu anumite “chei”. Adultul spune “mi-e frig” – acest proces de exprimare verbala este unul conceptual desfasurat concomitent cu un proces cognitiv non-conceptual, simitire efectiva a frigului – amandoua sunt acte de cunoastere – amandoua sunt aspecte ale mintii.


Deci din acest punct de vedere mintea nu se rezuma doar la intelect, ci la intregul complex cognitiv – integrat - in fiecare moment existential (inclusiv constientizarea senzoriala).


Daca mintea este considerata doar intelect, atunci ne lipseste un termen pentru actul cognitiei in ansamblul sau la un moment dat.

Este mai convenabil sa denumim generic procesul cognitiei in ansamblul sau “minte” iar subprocesele cognitive diferite tipuri de minti (constientizari).

Mintea conceptuala a copilului incepe sa se dezvolte incipient, mai intai prin asocieri (reflexe Pavloviene), ulterior prin limbaj – care permite nivele profunde de abstractizare.

Dintre care, cel mai important, dpdv spiritual –“sinele”, “eu”.


2. Daca doresti, mai multa precizie: “instinct-de-apucare” exprimat invariabil prin “reflex-de-apucare” in cadrul oricarei forme de cognitie.

Orice minte este colorata de apucare.

Pentru ca, dupa cum am precizat ne nastem cu tendinta de “a apuca”.

Este o compulsiune cu fundament fiziologic.

“Apucarea” nu inseamna ca am trage spre noi ceva, ci inseamna ca mintea concepe ceea ce este cunoscut ca “existand-in-sine”, este “apucata” o existenta intrinseca a obiectului cognitiei.


Pentru ca fenomenul nu este cunoscut corect, vorbim de o cunoastere “poluata”, inca din pantecele mamei.

Poate ca doar Iisus s-a nascut “fara-de-apucare”. S-a nascut perfect limpede, perfect cunoscator.

Trupul stricacios este un efect al apucarii. De aceea, nasterea Lui Dumnezeu intr-un trup uman este minunat-paradoxala.

Este o nastere fara cauza ei imediata, proxima– “apucarea”.



3. Dupa cum am precizat, “apucarea cognitiva” este atotprezenta in fiecare moment al cunoasterii omului.

Deci pacatuim in fiecare clipa.

Suntem complet cufundati in pacat.

Pacatul este prezent acolo unde este orice forma de constientizare.

Daca suntem constienti ca am clipit, atunci am si pacatuit.
Daca nu, nu se pune.

Pentru ca percepem clipirea ca un proces “in sine”, intrinsec. Nu-i vedem “goliciunea”, transparenta.


4. Apucarea Lui Dumnezeu trebuie facuta fara apucare. Aceasta este frumusetea si profunzimea cunoasterii apofatice (zen).


Doamne ajuta Cezar! pe toata lumea.

[cristiboss56]

Exista si un alt aspect dezbatut pe multe threaduri ,pierdut , uitat , nu stiu !
Pentru Ioan Cezar dau un link spre citire , si-l rog sa-mi spuna daca si psihologia merge pe aceasi linie cu Biserica noastra Ortodoxa , prin scrierile Sfintilor Parinti :http://www.crestinortodox.ro/editori...or-118907.html

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/...lile-copiilor/

Doamne ajuta !