Teama...de implicare?

[AlinB]

În prealabil postat de AGabriela

Pe scurt, pana in urma cu ceva vreme (vreo cativa ani) imi doream sa fiu parte a unei familii, sa fiu fericirea unui viitor sot (a se intelege ca al meu, nu al alteia), sa fiu mama. Dorintele nu au disparut, insa mi-e extrem de greu sa mai fac vreun pas inainte. V-ati confruntat cu asa ceva vreodata? Exista cineva care intelege la ce ma refer? Stiu ca nu-i o formula dar care a fost solutia sa iesiti din impas pentru a reusi sa va redeschideti sufletul? Nici rugaciunea nu mai merge cum mergea odata.
P.S: nu vreau formule, ci doar pareri. Si, din experientele altor topicuri, nu incercati sa imi spuneti sa fac nu stiu ce acatist de nu stiu cate ori, sau nu stiu cate metanii. Am incercat si astfel de formule, cu binecuvantarea duhovnicului bineinteles si nu au functionat in ceea ce ma priveste. Dumnezeu sa ma ierte, poate gresesc, dar uneori un gand a facut de o mie de ori mai mult decat nu stiu cate acatiste citite pe banda.
Multumesc

Mi se pare mie sau totusi e un progres?

Tin minte ca alta data erau frustrari majore din cauza sentimentului de neimplinire in planul relatiilor interumane, al casatoriei in special.
Faptul ca ai devenit mai impacata in directia asta poate fi un progres.

Duhovniceste, lucrurile scartaiau cam la fel deci nici un regres aici.

Cu Dumnezeu lucrurile sunt relativ simple: Il iubesti sau nu.

Cam asta e si ceea ce cere el (vezi porunca nr. 1) nu doar o loialitate seaca, de principiu.
Daca exista nr. 1, atunci implinirea poruncii nr. 2 vine aproape de la sine.
Si toate frustrarile personale, in special vizavi de relatiile cu altii, dispar.

Cum ajungem sa iubim pe Dumnezeu, asta e problema.