Recunostinta

Modul in care intelegem si practicam recunostinta atarna de cativa factori...
De pilda, de ce crede fiecare ca inseamna bine sau bun, pentru el mai intai.
Dincolo de a fi o teorie sau o idee, recunostinta e un raspuns trait/sau nu de fiecare om in functie de asteptarile si valorile sale.

Luata insa ca Porunca Dumnezeiasca, recunostinta capata alte valente. Poate fi chiar o nevoie intensa si foarte semnificativa. Cred ca sunt oameni care, atunci cand nu mai pot trai recunostinta, resimt aceasta lipsa ca pe o stare de suferinta. Un fel de doliu...

[florin.oltean75]

Sentimentul de profunda recunostinta izvoraste atunci cand contemplam bunatatea Lui Dumnezeu si bunatatea semenilor.

Cautand la frumusetea tainica a bunatatii, recunostinta tasneste spontan.

Recunostinta este rodul acestei contemplatii. Alipirea vederii de frumusetea bunatatii.

Recunostinta ne leaga strans, suflet-la-suflet, de Dumnezeu si de toata faptura, pavand drumul dragostei celei mari.

Traind in recunostinta, traim in dragoste.


(In budism, se contempla frumusetea bunatatii fiecarei fapturi - care este vazuta/inteleasa ca o mama iubitoare - care si-a manifestat afectiunea materna fata de noi in nenumarate vieti anterioare, care ne-a iubit dezinteresat cu tot sufletul. Dupa ce inima se umple de recunostinta fata de fiecare faptura, tot efortul spiritual subsecvent cauta sa rasplateasca dragostea tuturor mamelor, prin unirea cu Dumnezeu si binecuvantarea fiecarei fapturi - acest foc interior, acest dor fierbinte se numeste "bodhicitta aspirationala").

Cred ca sunt si unele intamplari care, parca, au darul de a misca pe om catre/in recunostinta.
Desi aceasta imi pare ca, fiind o virtute constitutiva a unor suflete care intampina orice intamplare ca venind din Mana lui Dumnezeu, nu ar avea nevoie de imbolduri specifice. Dimpotriva, ea insasi este un imbold, launtric, catre alte trairi si fapte virtuoase. Sau un filtru al mintii prin care omul recunoscator le vede pe toate...

Totusi, pentru cei mai firavi (cum sunt eu) chiar si o intamplare ca acestea poate misca inima catre recunostinta:
https://www.youtube.com/watch?v=XgbdqXGr1DQ
https://www.youtube.com/watch?v=HXRD...jQ_yaz&index=6

P.S. Frumusetea si bunatatea imi par solul prielnic in care incoltesc mereu semintele recunostintei.
P.P.S. Iar pentru a ajunge si la flori, e nevoie de barbatie!....:)

[CristianR]

Ca orice faptă bună, recunoștința nu este întotdeauna spontană. Biserica o cultivă. Ne învață să ne obișnuim să mulțumim. De altfel, ce este Euharistia, dacă nu mulțumire pentru jertfa lui Hristos? Ne-am obișnuit, însă, să limităm jertfa Lui doar la ceea ce se petrece pe sfântul altar. Sau doar la jertfa pe Cruce, spre mântuirea tuturor.

Însă la Cartea Apocalipsei zice sf. evanghelist Ioan de „Mielul junghiat de la întemeierea lumii”. Deci însăși creația are la bază jertfa lui Hristos. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi, manifestată în fiecare clipă a viețuirii noastre, prin tot ce a creat și prin pronia Lui, este o iubire jertfelnică. Lumea nu este o simplă emanare a Dumnezeirii, ci este o ieșire din Sine printr-o jertfă de Sine.

Deci avem a mulțumi pentru toate: pentru că Dumnezeu a creat lumea ca dar pentru noi, că ne-a adus și pe noi ca să fim, că poartă de grijă atât de viața noastră vremelnică, cât și – mai ales – de cea veșnică.

A mulțumi pentru asta, a fi recunoscători, poate că este și asta o mică jertfă. Rupi din tine nemulțumirea în care te complaci, plângerea de mila proprie în care nu vezi darurile pe care le-ai primit, ieși din egoism și din egocentrismul.
A deveni recunoscător și mulțumitor e a trece de la o stare întunecată a sufletului la una luminoasă, de la întristare la bucurie.

Darurile lui Dumnezeu sunt imense și inepuizabile ca și iubirea Lui; însă, din păcate (la propriu), nu le observăm.

[cristiboss56]

“Recunoştinţa este o floare rară!” Dar n-ar trebui să fie aşa. Recunoştinţa şi mulţumirea pentru binefacerile primite ar trebui să împodobească sufletul adevăratului creştin. Cel ce în sufletul său este pătruns adânc de credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, de iubire faţă de aproapele nu poate rămâne străin la binefacerile primite şi să nu-şi arate recunoştinţele faţă de binefăcători.
Din învăţătura sfintei şi dreptmăritoarei noastre Biserici, ştim că toate câte le avem sunt de la Dumnezeu, care în atotbunătatea Sa, şi-a revărsat darurile Sale cele bogate peste noi. De aceea, pentru orice creştin, este o datorie sfântă recunoştinţa faţă de Tatăl ceresc, ca astfel să sporim şi mai mult legătura dintre noi şi El şi să ne facem vrednici de daruri tot mai multe şi mai bogate. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte acest adevăr prin cuvintele: “Dumnezeu cere recunoştinţa noastră nu fiindcă are trebuinţă de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulţumeşte, acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă”.

Iata si un moment de recunostinta ...vesela!...:) Inca o dovada materializata ca Duhul nu este si nu poate fi morocanos.

https://www.youtube.com/watch?v=1mio...vmwBCPdRb8jjyw

[RedRose]

Mi-am adus aminte de o experienta personala, pe care as vrea sa v-o impartasesc si voua...A propos de recunostinta, cand apare ea si cum...
Cu multi ani in urma,cazand pe gheata mi-am fracturat humerusul. Bineinteles ca am ajuns la spital si din cauza ca era fractura deschisa,iar osul rasucit din pozitia normala, nu mi-au putut pune bratul in ghips ci am intrat in operatie.O bucata buna din muschi mi-a fost taiata si mi-a fost implantata o tija de metal cu suruburile aferente ca sa faca priza pe os...Deci sunt IronGirl, intr-un cuvant..:) Si acuma, dupa atata timp, am o cicatrice imensa pe umar...
Ajunsa acasa, a trebuit sa astept vreo 6 saptamani pana cand sa-mi pot folosi iarasi bratul...Tot timpul asta a fost o perioada extrem de neagra..mi se parea normal sa ma bucur de sanatatea corpului meu, sa-mi pot misca bratele, etc....in momentul cand am fost privata de ceva ce mie mi se parea firesc,am intrat intr-o stare vecina cu depresia, cu atat mai mult cu cat a trebuit sa renunt si la alaptat.Colac peste pupaza:grijile, stresul, hormonii aferenti ablactarii, faptul ca bebe incepuse sa fac primii pasi prin casa si eu nu puteam sa-l tin cum trebuie de manute sa poata merge(aveam inca bratul legat si interdictie de a-l misca pana nu se suda iarasi osul), faptul ca eram "consemnata" mai mult in casa ...si-au pus amprenta asupra psihicului meu...6 saptamani care au trecut mi s-au parut 6 ani...
Si in final, cand am avut voie sa-mi folosesc iarasi bratul , mi- s-a parut Raiul pe pamant...:) Muschii mei erau practic inexistenti si a trebuit sa mi-i formez iar..ca un nou inceput, o noua viata ...
In fine, unde doream sa ajung...Recunostinta si bucuria mea au fost imense pentru ca pierdusem ceva..iar in momentul cand l-am recuperat, nu poti decat sa te bucuri cu toata fiinta ta..sa-i aduci slava lui Dumnezeu pentru fericirea ta...Majoritatea oamenilor considera sanatatea o normalitate si o chestie banala...Iti dai seama de adevarata ei valoare in momentul cand o pierzi...
imi inchipui ce au simtit oamenii vindecati de Iisus, oameni cu boli grele care isi pierdusera orice speranta de a mai merge, de a mai vedea, de a scapa de lepra sau demoni, etc...Cred ca recunostinta este putin spus ce au simtit ei...:)
Intr-adevar este usor sa fii recunoscator pentru un bine care ti s-a facut, sau ceva ce ai pierdut si ai recuperat, dar uite ca Biblia ne invata sa fim recunoscatori si pentru raul din viata noastra(de ex Iov), sau pentru o palma data peste un obraz...Cati mai intorc si celalalt obraz in zilele noastre?

În prealabil postat de CristianR

A deveni recunoscător și mulțumitor e a trece de la o stare întunecată a sufletului la una luminoasă, de la întristare la bucurie.

O pregustare a Invierii?...:)