Psihologie - întrebări

[ioan67]

Deşi crescuţi de acelaşi tată, în aceeaşi casă şi în acelaşi oraş, deşi se închină amândoi Aceluiaşi Dumnezeu (măcar că ambii sunt mădulare ale Bisericii), cei doi fraţi - Mitia şi Alioşa, traversează complet diferit una şi aceeaşi noapte. Ne-am aştepta, în virtutea faptului că sunt fraţi, să aibă reacţii asemănătoare faţă de pierderile majore pe care le suferă fiecare.
Unul îşi vede pierdută "iubirea", altul îşi pierde Stareţul.
Primul trăieşte cu disperare şi exaltare pierderea fericirii pământeşti.
Celălalt se clatină, chiar se prăbuşeşte o clipă, sub lovitura dată de moartea celui care îl călăuzea spre Cer.
Alioşa, rămas acum orfan şi zdruncinat de evenimentele petrecute la moartea lui Zosima, ajunge atât de dezgustat încât caută "răul" cu dinadinsul. Se pedepseşte, primind cârnaţi şi vodkă ba, mai mult - voieşte să se cufunde cu totul în lumea răsturnată a Gruşenkăi (aşa cum o credea el atunci)... Durerea şi deruta tânărului ne fac să credem, o clipă măcar, că Alioşa e şi el pierdut. Nu doar fratele său, dar şi el voieşte să sfârşească cu viaţa... Trăind-o, însă, de acum pe cea aidoma Stareţului!
Ce izbândă, ce salt măreţ face sufletul lui Alioşa în ceasul marii ispite! Se leapădă de sine, pentru totdeauna, voind astfel să rămână în veci cu învăţătorul lui! (Deşi corpul stareţului putrezeşte rapid, spre smintirea unora deja smintiţi, Alioşa găseşte calea de a-şi "salva" iubirea: se leapădă de sine însuşi, de ultimele rezistenţe ale egofiliei şi naivităţii, făcînd astfel saltul, definitiv, în lumea Stareţului. Care nu e alta decât iubirea întregii Zidiri, îndeosebi a oamenilor.)
În Alioşa este ceva care îl face să găsească la Gruşenka nu atât "răul", pe care îl căuta cu nesaţ iluzoriu spre pedeapsa de sine, ci iarăşi dragostea - o dragoste chinuită, strivită, siluită...
Mila dumnezeiască din inima lui şi înclinaţia hotărâtoare spre frumuseţe şi rost bun, îl fac să vadă în teribila Gruşenka pe fetiţa inocentă care fusese acoperită, vai, de noroiul vremurilor lumii. Vedere care o zguduie pe tânăra femeie, o tămăduieşte, o reînvie...

Dimitri, însă, are altă înrâurire deocamdată. Nu tristeţea după cele de Sus îl copleşeşte pe el acum, ci nenorocul celor întâmplate pe pământ. Deşi curat încă la inimă, cum îi spun unii dintre cunoscuţi numindu-l "copil", el se vădeşte lipsit de acel altoi pe care fratele său mai mic îl primise, deja. El nu se arată dispus să renunţe la ale sale pentru a trăi jertfelnicia, ci alege să mimeze jalnic jertfa pentru a păstra, fie şi doar o clipă, iubirea. Iubirea trecătoare, frumuseţea pieritoare ca floarea câmpului...

În ciuda asemănărilor inevitabile dintre cei doi fraţi Karamazov, reacţiile (deciziile şi hotărârile) lor sunt radical diferite: unul se leapădă de sine pentru a rămâne în iubirea veşniciei, altul leapădă veşnicia osîndindu-se de dragul unei clipe.

Poate că aici e unul dintre cele mai bune exemple din literatură privind diferenţa dintre psihologia omului lumesc şi psihologia omului duhovnicesc la confruntarea cu durerea pierderii din planul omenesc. Pe unul, durerea îl desfigurează, îl scoate din minţi, tinde să îl omoare. Pe celălalt, durerea îl preschimbă, îl curăţeşte, îl renaşte. El se mută în Cer, vieţuind îngereşte pe pământ, printre semeni.
Durerea primului te răneşte, prin urmările ei; aduce simţăminte de jale, poate chiar de silă, de adânc refuz... Durerea celuilalt te uimeşte şi te încântă, te învaţă şi te înalţă.

Dar lucrurile nu rămân chiar atât de simple, de schematice şi definitive. Sufletul celor doi fraţi va cunoaşte şi alte prefaceri... Dostoievski pare hotărât să ne arate încă mai departe, cât de uluitoare - prin dinamica imprevizibilă datorată multor resorturi nebănuite - sunt sufletele oamenilor şi cât de tainică este, cu adevărat, viaţa omului.
Scriitorul rus ne dezvăluie astfel o psihologie de mare clasă, unde nu ne este îngăduit să venim cu formule preconcepute sau cu anticipări certe, fie ele cât de savante. Iar dacă încercăm, totuşi, să spunem câte ceva în jurul acestei lecturi, e, poate, doar din imboldul de a nu rămâne sub seducţia adeseori înşelătoare a "înţelepciunii" tăcerii... Mai bine un cuvânt prost, deocamdată, decât o tăcere care mimează pacea tâlcurilor ultime şi deliciul steril al supremei admiraţii.

[ioan67]

Aceste scurte şi, probabil, naive/superficiale trimiteri la cartea lui Dostoievski au fost făcute pentru a evidenţia, atât cât îmi stă acum în putinţă, că scriitorul rus se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al sufletului omenesc (desigur, nu sub accepţiunea obiectualistă a acestuia, ci în maniera cunoaşterii tainice, participative). Deşi nu se considera pe sine psiholog şi chiar preciza că este "doar realist", în sensul de a sonda cât mai adânc sufletul omenesc, el dovedeşte capacităţi excepţionale în a sugera, de fapt, insondabilul omului. Nefăcînd, deci, altceva decât face orice psiholog autentic, de la un nivel al "cunoaşterii" mai departe.
Cu infinit mai multă profunzime şi rafinament decât am reuşit eu să schiţez prin câteva note şi consideraţii foarte anemice, Dostoievski reîmprospătează problema omului şi nu lasă nici un personaj "epuizat" în taina lui de necuprins.
Prin subtilele sale investigaţii sufleteşti (întemeiate, desigur, pe o putere de observaţie şi imaginaţie ieşite din comun - imaginaţie în cadrul căreia includem şi o excepţională empatie -, precum şi pe propria experienţă de viaţă plină de durere şi contradicţii - anii de temniţă, condamnarea la moarte şi graţierea, crizele de epilepsie, viaţa dezordonată, orgoliile, pasiunea patologică pentru jocurile de noroc etc.), D. avea să deschidă drum larg noului roman, existenţialismului şi ... psihanalizei.
Ambivalenţa sentimentelor (extrem de dureroasă şi cu urmări imprevizibile), dorinţa de putere bine disimulată sub diverse măşti, conflictele care mocnesc în inconştientul personajelor sale precum şi în inconştientul colectiv - toate aceste teme abordate de el, şi încă altele fac din D. un precursor al psihanalizei de mai târziu şi al artei romanului modern.
Personajele lui îşi pun problema filosofică centrală a sensului vieţii şi o caută ardent, uneori cu totul exaltat, febril. Lumea romanelor lui D. nu pare una a păcii, a urcuşului spre îndumnezeire, ci a unui travaliu mai degrabă cantonat statornic în subteran şi săgetat, în răstimpuri, cu fulgi de luminoasă speranţă...

De aceea, cu atât mai mult ne putem mira că el ar putea fi comparat cu un autor care înfăţişează viaţa sufletului omenesc din cu totul altă perspectivă, una infinit mai "luminoasă" - este vorba despre Sfântul Isaac Sirul.
Şi totuşi, eu cred că pot fi comparaţi foarte bine şi că se pot găsi chiar o serie de legături între operele lor, ceea ce ridică noi întrebări privind relaţia dintre psihologie, la maniera în care a practicat-o Dostoievski, şi opera de sorginte şi expresie duhovnicească aşa cum apare la Sfântul Isaac Sirul.

Pentru început, din nevoia de a sesiza mai întâi specificul "Cuvintelor despre sfintele nevoinţe" (la noi Filocalia X), voi reaminti că sfântul şi-a centrat opera pe 4 teme principale (nevoinţa, smerenia, "simţirea" şi liniştea).
După un rezumat pe care voi îndrăzni (să fiu iertat) să îl fac la "Cuvinte...", cu scopul de a reaminti specificul central al lucrării, voi încerca să desprind unele posibile legături între abordările celor doi autori.
Sper să îmi fie îngăduită şi această neverosimilă îndrăzneală. În fond, nu e decât o ipoteză subsumată ideii centrale că psihologia nu este ceea ce pare ea azi, că nu poate fi considerată o tendinţă demonică în cunoaştere şi vieţuire concretă şi că nu avem motive reale să o înjosim mai mult decât a ales, din luciditate smerită, să se minimalizeze singură - prin sublinierea, de fapt, a tainei omului şi prin cultivarea neîncetată, în spiritul Evangheliei, a dorinţei de a contribui, cu "instrumentele" ei specifice şi între limite indiscutabile, la ceea ce ne lipseşte cel mai mult: pacea dinlăuntrul sufletelor noastre şi dintre noi.

[ioan67]

Mi-am asumat, Dumnezeu va fi ştiind de ce, o sarcină ingrată: aceea de a face un rezumat al scrierilor Sfântului Isaac Sirul, pentru ca apoi să continui desfăşurarea ipotezei mele că psihologia are o vastă respiraţie, atingînd deopotrivă pământul şi Cerul...
Căci omul, zidirea din urmă a Domnului, e hărăzit deopotrivă pentru pământ şi Cer. Sufletul lui le îmbrăţişează pe toate, uneori extrem de dureros... Când psihologia se ţine în zona acestei taine de necuprins, ea se arată cât se poate de folositoare. De tinde, cumva, mai departe - devine jalnică.
Legat de asta, m-am simţit ispitit să comentez şi eu (alăturîndu-mă miilor de opinii care vor fi curs între timp) moartea Stareţului şi putrezirea corpului său... Evenimentul care avea să îl năucească pe Alioşa, pentru a-l azvârli mai apoi, ca o trambulină, în asumarea deplină a iubirii.
Nu ştiu ce a gândit Alioşa, până la capăt. Nu-mi e îngăduit nici să îmi imaginez ce a simţit - o experienţă ca a lui nu am avut, încă. Iar Dostoievski se limitează, fireşte, să sugereze că a avut loc o prefacere decisivă în sufletul tânărului, fără însă a o epuiza în descrieri ori explicaţii ciopârţitoare.
Eu presupun că Zosima a iubit cu putere Zidirea. Putrezirea corpului său o văd ca pe ultima jertfă adusă iubirii de oameni. Îmi place să îmi închipui că Domnul i-a ascultat ruga şi că l-a lăsat pe Zosima să se contopească, deplin, cu lumea pe care, cândva, o trădase dar pe care, mai apoi, printr-un lung exerciţiu al iubirii o recuperase.
Zosima voieşte să rămână aici. Se voieşte cu abandonare deplină parte din ţesătura lumii, neîndurînd să plece din ea decât odată cu sfârşitul definitiv al acesteia. Pentru că a recuperat iubirea pentru Creaţie şi pentru că voieşte să participe în sens invers păcatului său din tinereţe, Stareţul se smereşte întratât încât alege să rămână definitiv (în limitele vieţii lumii) în afara Cerului. Până la venirea Cerului Nou!...
Atât de mult a iubit Dumnezeu Zidirea Lui, atât de mult a iubit omul, încât a ales să Se întrupeze şi să moară pe Cruce.
Atât de mult a recuperat Zosima iubirea, încât a ales să se contopească cu toată Zidirea.
Gestul lui se asociază, la o scară mai mică, cu Taina Euharistiei.
El îşi urmează, în felul său, Învăţătorul. Permiţînd, printre altele, ucenicului său să îl urmeze mai departe. În pământ cu trupul, în Cer cu sufletul, Zosima urmează şi se lasă urmat.
Un învăţător exemplar, un semn al dragostei desăvârşite pe faţa îmbujorată, mereu, a lumii. O lacrimă vie, fertilă, a pocăinţei asumate definitiv.

[ioan67]

Prefaţa şi comentariile Pr. Prof. Dumitru Stăniloae la Filocalia X sunt un ajutor indispensabil pentru cel care se apropie de cartea Sfântului Isaac Sirul. Le voi folosi şi eu, în mare măsură, pentru a nu rătăci prea mult în oceanul deschis de textul ascetului siriac.

În prefaţă, la pag. 11, Părintele Stăniloae scrie:
Dar o rezumare satisfăcătoare a operei sfântului Isaac este greu de înfăptuit.
Aproape fiecare rând din ea este un fulger
care pune în lumină adâncimi bogate de gânduri şi viaţă
care se cer pe larg expuse şi comentate.
Aşa stînd lucrurile, în mod fatal suntem siliţi să ne limităm la câteva consideraţii foarte schematice avînd rolul nu atât de a expune miezul lucrării (aşa ceva se face doar lucrînd temeinic ogorul cărţii, de către fiecare în parte) cât de a aminti unele conţinuturi care pot contura ipoteza noastră - că avem de-a face cu o psihologie foarte specială, a omului duhovnicesc. Psihologie, iar nu altceva! Totuşi, una altoită şi astfel, transfigurată, cu Harul lui Hristos.

Sfântul scrie, aşadar, despre linişte, smerenie, rugăciune, simţire, despre iubirea celui dăruit/abandonat prin propria voinţă lui Hristos.
Liniştea omoară simţirile din afară şi trezeşte pe cele dinlăuntru. (Cuvântul LXXXV)
În lucrarea liniştii participă în modul cel mai intens simţirile interioare.
Un travaliu care solicită psihismul omului la maxim? O concentrare fără egal, pe care o pot aproxima oarecum doar stările patologice extreme sau actele din activitatea creativă de excepţie? Despre aşa ceva să fie vorba, oare?

Cred că ar fi o greşeală să credem că nebunia sau creaţia sunt aceeaşi condiţie a sufletului ca liniştirea! Părintele Stăniloae şi Sfântul Isaac ne sar imediat în ajutor pentru a opera distincţia dintre aceste tipuri radical deosebite ale intensităţii şi ordinii vieţii psihice: "...prin Duhul, mai bine zis aşa de mult prin Duhul, că omul nu mai simte nici o grijă, nu mai face nici un efort pentru menţinerea acestei stări." - scrie Părintele D.S. Şi imediat adaugă: "Aceste simţiri, sau mai bine zis, Duhul Sfânt prin ele, sesizează la culme adâncurile lui Dumnezeu."... (pag. 8, op. cit.)

Cum se ajunge la linişte, la această condiţie cu totul excepţională a vieţii omeneşti? Ne-o spun toate cărţile asceţilor... Găsim şi aici descrisă aceeaşi cale: pe de o parte prin curăţirea de patimi, pe de altă parte prin rugăciune neîncetată, acestea fiind la rândul lor indisolubil legate. Căci mai ales prin rugăciune se îndepărtează omul de patimi sau uită de ele. (pag. 9, ibid.)
Deci la limanul liniştii se ajunge călătorind cu bărbăţie pe marea aspră a nevoinţelor sau practicînd o căţărare extrem de tenace spre piscuri tot mai înalte ori o scufundare în adâncuri...
Nu este aşadar o încremenire, o stagnare într-un gol neutru, ci "o mişcare" a sufletului sau, poate, mai exact o călătorie aventuroasă prin mişcări cu o dinamică extrem de specială, care aduce nenumărate schimbări ale sufletului după asemănarea luminoasă cu Soarele dumnezeiesc.

[sophia]

Eu sunt ingrozita.
Vreau sa inteleg pentru ce stai tu si studiezi asa carti si la ce-ti folosesc tie sau altora concret.
Filocalia este foarte grea. Astea sunt studii teologice pentru oameni care au talent deosebit sau chemare deosebita si care isi fac din asta o profesie.
E ca si cum unul care nu stie nici cum se joaca sah, reguli de baza, sta si studiaza partida lui nu stiu care campion mondial in speranta ca isi poate gasi o partenera de viata.

Pe de alta parte ma uit in jur, aici pe forum de ex. ce probleme de viata exista la tineri si nimeni nu-i invata.
Vad doua extreme la fel de rele - tineri care se arunca in relatii si sex de la 9-10 ani si se preocupa atunci cand nu-si gasesc pereche si fac copii aiurea in tramvai si tineri de varste mai mari care nu au habar sa abordeze o fata/un baiat, altii care nu stiu ce sa faca din viata lor pe linie profesionala.
Parintii nu stiu unde sunt si ce fac (si alte rude), scoala nu stiu ce face, preotii nu se pricep.

Ce este de facut? Nu este suficient sa-i aduci in credinta si sa-i legi de biserica. Trebuie sa-i inveti viata pas cu pas. Sa umble cu o fata/un baiat, sa stie ce inseamna prietenie, casatorie, familie, sa-si gaseasca profesia potrivita, sa stie ce vor de la viata.
Cine trebuie sa se ocupe de tineri si sa-i invete?

Ioane, lumea are nevoie de psihologi. Tinerii sunt in deruta si in disperare. Ce Sf. Isaac Sirul?! Uite-te pe firul de la aceasta sectiune, un pic mai jos de al tau. Un tanar care nu stie sa se apropie de o fata. Pe un alt fir o tanara care nu stie sa procedeze cu un baiat. Tot aici ai vazut si scris fetei care a termainat o facultate si nu stie ce sa faca. Crezi ca pe ei ii ajuta Dostoievski sau Filocalia?

Nu de teorii si studii abstracte avem nevoie, ci trebuie sa invatam sa ne descurcam in viata asta de zi cu zi, tot mai grea si mai spinoasa.
Sigur, fiecare cu priceperile, talentele si pasiunile lui, dar ce facem cu viata noastra?
Tot vad si citesc despre atatea personalitati, genii in diverse domenii, dar care la capitolul viata personala, familie, sunt un dezastru. De ce oare?

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Ioane, lumea are nevoie de psihologi. Tinerii sunt in deruta si in disperare. Ce Sf. Isaac Sirul?! Uite-te pe firul de la aceasta sectiune, un pic mai jos de al tau. Un tanar care nu stie sa se apropie de o fata. Pe un alt fir o tanara care nu stie sa procedeze cu un baiat. Tot aici ai vazut si scris fetei care a termainat o facultate si nu stie ce sa faca. Crezi ca pe ei ii ajuta Dostoievski sau Filocalia?

Dragă Sophia, o practică bună se sprijină pe o teorie încă şi mai bună. Sau pe mai multe...
Şi psihologii şi dascălii şi preoţii şi medicii şi orice alţi oameni care vor să facă ceva bun trebuie să studieze temeinic, mai întâi. Şi nu orice, ci lucruri "grele". Miezul lucrurilor, legile, regulile, principiile, nenumărate cazuri aparte, istoria... Mai ales istoria! Că nu-i nimic nou sub soare, nici măcar erorile. Sau mai ales ele.
Filocalia şi marii scriitori sunt, poate, tot ce avem mai bun, mai frumos şi folositor în istoria fixată prin cuvânt. Omul e o fiinţă culturală, nu poate trăi în afara culturii şi contează mult ce fel de cultură îşi însuşeşte. Cultura Duhului, Filocalia, este cea mai folositoare pentru oameni. Altminteri, toată practica noastră e smintită, strâmbă şi căzută. Scăpat din "hăţurile" culturii bune şi frumoase, omul face lucruri rele şi urâte. De unde să ştie şi să poată face altfel?...
Tinerii sunt în derută şi disperare pentru că au cultura prostului şmecher şi a ignoranţei crase şi obraznice. Dacă şi-ar fi însuşi marile lecţii, măcar în forma lor teoretică deocamdată, ştiau acum ce au de făcut - ştiau să trăiască şi să se bucure de viaţă.

Sfântul Isaac Sirul arată cum se pot dobândi cele mai mari bunuri ale vieţii omeneşti: smerenia, liniştea, rugăciunea - iată comorile omului!
Dostoievski, iarăşi, învie în noi marile dileme ale sufletului omenesc, luptele noastre cu întunericul, cu nebunia patimilor. Speranţa, nădejdea, dragostea sunt şi ele prinse în jocul cărţilor acestora monumentale.

A fi om se învaţă! Însă, de la oameni care nu dau atenţie istorie şi culturii, psihologiei şi Teologiei - nu ai mare lucru de învăţat. Afară, poate, de unele rutine oarbe ale unor îndeletniciri, sterile atunci când sunt lipsite de noimă, de tâlc, de mister...
Problema nu cred că e atunci când nu ştii să te porţi cu o fată... În definitiv, cine ştie?...:)
Nici cu profesia nu e mare scofală. S-o găsi ceva pe lumea asta, pentru oricine.
Problema e ce fel de oameni suntem. Că şi viaţa de aici şi Viaţa din Ceruri atârnă de ce fel de oameni suntem. Oare nu-i aşa?

P.S. Eu continui să mă ocup de Filocalia şi Dostoievski, de Freud şi James, de Ey şi de alţii, deoarece mai întâi ei înşişi au făcut-o. Îmi sunt învăţători, îmi sunt modele şi nu pot trăi altfel decât în duhul lor. Îmi cer iertare dacă asta îţi pare nepotrivit. Psihologii de tip "fă asta!" sunt pe toate drumurile. Eu am alt scop, nu să hrănesc vanitatea efemerului unor mişcări "practice" care nu sunt, cel mai adesea, decât nodurile prefabricate ale următoarelor chinuri.
În final, o rugăminte: pune întrebări "practice", dacă voieşti, eventual oferă şi soluţii acolo unde crezi că poţi s-o faci - nu te reţine nimeni! Iar pe mine, dacă nu ai răbdare să mă urmăreşti, ocoleşte-mă te rog. Pe topicul ăsta eu fac ce pot să fac şi ce am stabilit de la bun început. E bine să faci şi tu ceva, aşa cum doreşti, că doar psihologia e foarte generoasă şi ne cuprinde pe toţi fără să ne înghesuim prea tare..:)

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Tot vad si citesc despre atatea personalitati, genii in diverse domenii, dar care la capitolul viata personala, familie, sunt un dezastru. De ce oare?

Poate că unul dintre motive stă pitit în tâlcul unor întâmplări ca aceasta:

O blondă se iubeşte cu Einstein. Vor să se căsătorească. Blonda îl întreabă pe E.:
- Iubi, îţi dai seama ce băiat vom avea?!! Frumos ca mine şi deştept ca tine! Iuuppi!!
- Dar dacă va fi invers? - întrebă, dus pe gânduri, bărbatul...


Un alt motiv ar putea fi că personalităţile imature, dependente, pun mari probleme în viaţa de familie.
Mai sunt şi alte explicaţii, desigur...
Una e sugerată chiar în semnătura mea.

[ioan67]

Păstorul şi bufniţa - poveste africană

Pe malul unui lac trăia un păstor mărunţel care dorea să crească mare şi voinic.
Când s-a plictisit de atâta aşteptare, s-a dus la cal:
- Calule sfătuieşte-mă, ca să fiu tot atât de mare ca şi tine! - îl rugă păstorul.
- Mănâncă ovăz şi aleargă toată ziua! Ai să creşti repede - zise calul.
Păstorul făcu ce îi spuse calul. Mâncă ovăz şi alergă de dimineaţa până seara, săracul... Dar nu crescu deloc.
Atunci merse să se sfătuiască cu taurul:
- Cumetre taur, sfătuieşte-mă! Ce am de făcut ca să fiu tot atât de puternic ca tine?
- Paşte iarbă şi rumegă neîncetat. Ai să vezi ce puternic vei fi!
Păstorul se duse acasă şi o lună întreagă păscu iarbă şi rumegă de cu seară până dimineaţa. Dar nu crescu şi nici mai puternic nu deveni.
Atunci se duse după sfat la înţeleapta bufniţă:
- Cumătră bufniţă, tu eşti mare înţeleaptă! Spune-mi, ce să fac ca să nu mai fiu atât de mic şi de slab?
- De ce vrei să fii mai mare şi mai puternic?
- Ca să văd mai departe, răspunse păstorul.
Atunci bufniţa clipi din ochi şi spuse:
- Dacă vrei să vezi mai departe, urcă-te în copac!

.....:)