Psihologie - întrebări

[sophia]

Pentru Anna

1. Incearca sa te adresezi lui Ioan prin mesaj privat. Pe forum nu poate da consultatii si intrebarile tale nu prea au legatura cu subiectul.

2. Incerci sa compari aici trei notiuni care de fapt nu au nici o legatura.
Poate nu stii tu semnificatia lor? Poti sa explici ce intelegi tu?

Procrastinare - taraganare, amanare a executarii unui lucru (vezi in dexonline de ex.)
Dependenta - sa nu poti renunta la ceva (fumat, alcool, droguri, internet, jocuri de noroc etc.)
Depresie - mai bine sa nu stii ce inseamna.

Eu cred ca tu de fapt esti OK, dar ai probleme in a-ti organiza viata.
Insa nu stim nimic despre tine: esti casatorita, ai copii, ai serviciu, ai frati, surori, prieteni, ai hobby-uri?

In incheiere, as recomanda alt fel de lecturi. Poate ca lui Ioan, din punct de vedere profesional i-o fi potrivit si Dostoievski si Anna Karenina si altele asemanatoare.
Imi amintesc (tot pentru Ioan) ca mai cu multi ani in urma mi-a vorbit o cunostinta despre un scriitor - Camus. Ii placea ei.
Am luat si eu o carte a lui si m-a daramat. Si asa eram intr-o stare trista atunci. Nici cunostinta aceea nu era mai bine, avea destule probleme. M-am intrebat la ce ii trebuia ei sa citeasca pe Camus, ca s-o zdrobeasca mai rau.
Si m-am intrebat si ma intreb si acum cum ajung oamenii sa scrie asa carti cumplite, triste (la fel ca si Arghezi de ex.)? De ce vad ei numai raul si uratul in lume?

Eu recomand lecturi de alt gen, cu adevarat constructive - biografii, carti despre diverse culturi, saga (romane chiar reale despre familii intregi si evolutia lor).
Sa vezi cum au luptat oamenii si au ajuns la ceva si cum si-au croit viata si nu au abandonat. Si nu e vorba numai despre mari personalitati ci exista multe carti despre oameni obisnuiti, necunoscuti, dar care au avut experiente de viata deosebite.
Unii au trait pe alte meleaguri si in alte culturi, altii au avut talente mari, altii au trecut prin intamplari de viata neobisnuite (handicap, orfelinat, emigrare, razboi, saracie, schimbari radicale de viata etc.).
Sa vezi ce inseamna sa faci ceva cu pasiune si sa lupti pentru acel vis.
Astea sunt carti constructive si educative, nu sa citesti despre jocuri de noroc si violenta si nebunie.

In fond fiecare om ar putea sa-si scrie romanul vietii si chiar si de acolo am avea de invatat ceva.

[sophia]

O intrebare pentru Ioan:

Tu ai auzit despre hipersensibilitate? Ai invatat despre asa ceva?
Exista multi oameni care sunt asa si totusi nu este inca bine studiat fenomenul. Inteleg (dar nu stiu sigur) ca nu este nici integrat ca problema (sa nu-i spun suferinta) psihica.
Si totusi s-au scris si carti despre asta. Exista forumuri unde scriu oamenii cu asa problema.

Hipersensibilitate inseamna sa reactionezi puternic la diversi stimuli si sa fii altfel decat ceilalti. Are avantaje si dezavantaje.
Este de obicei ceva genetic, dar nu numai. Si nu se refera numai la ceva fizic (zgomot, mirosuri, medicamente, conditii de mediu) ci si la sensibilitate psihica (la diverse situatii, comportamentul altora, stres, etc.)

Pentru cel hipersensibil insusi este o problema si de multe ori o suferinta. Pentru cei din jur este si un castig (caci acest om vede si simte lucruri pe care altii nu le vad si simt si pot ajuta), dar si o problema (nu il inteleg, nu stiu sa se poarte cu asa oameni, sa-i ajute).

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Pe forum nu poate da consultatii...

Nici în privat şi nici în altă situaţie. Nu mai lucrez.
Pot doar să recomand nişte chestiuni generale, de minim bun simţ.
Mesajul meu central este:
1) Lăsaţi demonizarea, că ne îmbolnăveşte pe toţi!
2) Să mergem la medic, psiholog, duhovnic. Nu neapărat în ordinea asta.
3) Ignoranţa ucide.

[ioan67]

Iată o descriere magistrală a unei "credincioase" obişnuite, vai...
Are cuvântul Maestrul D.:

...doamna, care, ascultînd tulburată, ţipa şi îşi acoperea ochii cu mâinile...
- Imaginaţi-vă, am presimţit totul!
Eu am acest dar, îmi imaginez orice, totul, aşa cum se întâmplă. Şi, Doamne, de câte ori m-am uitat la acest om îngrozitor, de fiecare dată mă gândeam: iată omul care până la urmă mă va omorî şi pe mine. Şi uite că s-a şi întâmplat.
Adică, dacă el nu m-a omorât pe mine acum, ci pe tatăl lui, e posibil că aici a fost mâna lui Dumnezeu, care m-a protejat, şi-apoi, pe deasupra, el s-a abţinut să mă omoare pentru că eu însămi, aici, în acest loc, i-am atârnat o iconiţă la gât, cu puternica Varvara, marea muceniţă...
...ştiţi, eu nu cred în minuni, însă această iconiţă şi această minune vădită care s-a întâmplat cu mine acum - aceasta mă face să mă cutremur şi încep să cred din nou în tot ce se poate crede. Aţi auzit de stareţul Zosima?...
(Fraţii Karamazov, vol. 2, "Începutul carierei funcţionarului Perhotin")

E o mică ilustrare a vieţii noastre obişnuite, "de credinţă". Balamuc, delir, prostie şi influenţă socială - toate la acelaşi pachet.
Dumnezeu să ne ajute!

[Anna]

Bun, revin. Deci inca o data, nu vreau consultatii, desi ma repet, cand am avut nevoie cu adevarat am mers si la medic si la psiholog si la preot si la familie si la cine am putut, si dupa cum am spus au existat oameni care m-au ajutat enorm, cred ca eram la balamuc fara ei. Si eu recomand oricui se afla intr-o situatie proasta sau de criza sa caute ajutor specializat. Doar ca acum nu cred ca mai am nevoie, si postez aici ceea ce eu consider lucruri minore cu care poate multa lume se confrunta, chiar si daca ar fi o banala lipsa de organizare. Gata pledoaria.
Acum la hipersensitivitate, Sophia si Ioan, puteti explica mai multe? Ce e de fapt? De exemplu a nu suporta scene violente intr-un film sau a nu suporta certuri sau a fi afectat de anumite vesti sau lucruri care se intampla in lume etc?

[sophia]

http://hsperson.com/test/highly-sensitive-test/

Acolo gasesti criteriile.

Mai erau niste forumuri pe tema asta, dar nu le mai gasesc. Se pare ca
s-au mutat pe facebook. Sincer nu inteleg de ce muta totul acolo. Dar asta este o alta discutie.

Ma preocupa mult aceasta tema. Mi se pare foarte important de luat in considerare acest aspect

Ma preocupa insa si latura opusa. S-o numesc law sensitivity persons.
Caci nu o inteleg, asa cum pe prima o inteleg foarte bine.

De ex. sa faci galagie si sa nu te deranjeze intai pe tine si nici sa nu realizezi ce rau faci altora.
Ce nervi tari trebuie sa ai!
Sa ai copii si sa-i lasi sa urle in public fara a face ceva. Nu te deranjeaza nici galagia, nici suferinta copilului (daca are motive sau nu), nici ca deranjezi pe altul.
Pe romaneste eu le-as numi supra-sensibilitate sau supra-simtire si ne-sensibilitate sau...nesimtire.
Uneori ma gandesc ce bine este sa fii in a doua categorie, sa nu te afecteze nimic. Alteori nu stiu daca este chiar asa bine.
Nici o extrema nu e buna.
Vad adeseori ca cei din categoria a doua sunt oameni mai bruti, dar si mai sanatosi cumva. Ei nu sufera.
Nu stiu care din extreme este mai rea, sau mai patologica. care sunt mai utili societatii?

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

Iată o descriere magistrală a unei "credincioase" obişnuite, vai...

Obisnuite pentru cine?

Nu de alta, dar eu ma uit in jur si nu prea vad tipologia in cauza.

Sunt in schimb multe si alte felurite caderi si rautati si la credincioase si la credinciosi, toate in egala masura vrednice de plans spre pocainta.

[ioan67]

A cunoaşte un om înseamnă, cumva, a-l şi crea, re-crea. Întrucât cunoaşterea obişnuită se face prin propriile tale mecanisme, ale subiectului cunoscător. Modelul altuia în mintea şi inima ta e o împletire a existenţei celuilalt cu însuşirile tale. Cu scopurile, cu nevoile, cu limitele şi aptitudinile tale, cu valorile şi credinţele tale etc. Cu cât personalitatea ta e mai complexă, cu atât cunoaşterea celuilalt poate fi mai creativă, mai subiectivă, mai personală. Nicidecum "obiectivă"... Mă întreb cum ne cunoaşte Dumnezeu, cum ne re-crează El... În Simplitatea Lui, însă...

La Dostoievski, cunoaşterea e mereu subordonată scopului său literar. El crează o lume şi o conduce prin faţa ochilor noştri spre deznodământul ei tainic, mereu imprevizibil. Toate se fac şi se desfac, în combinaţii mereu surprinzătoare care ţin pe cititor în alergare, în suspans. Ici-colo câte un moment de stabilitate, câte un reper solid care pare a garanta că lucrurile nu sunt chiar fără noimă, că ele au înţeles adânc şi un sens.
Un astfel de reper solid şi un respiro în efortul lecturii ar putea fi atunci când D. face un portret. Cu trăsături sigure, extrem de plastice, D. ne oferă indiciile suficiente şi vii ale câte unui personaj surprins în dinamica relaţiilor sale. Un exemplu este portretul lui Kalganov, personaj secundar, care apare în capitolul "Dreptul primului venit":
Kalganov era un tânăr de cel mult 20 de ani, îmbrăcat la patru ace, cu o faţă albă, foarte drăguţă şi cu un păr des, minunat, de un castaniu-deschis.
(Câteva trăsături fizice cu rol de ancoră, care sugerează, printre altele, gusturile unui alt personaj - Gruşenka, vor fi urmate de descrierea ochilor care, nu-i aşa, ne vorbesc deja despre sufletul personajului:)
Avea nişte ochi frumoşi, de un albastru-deschis, foarte expresivi şi inteligenţi, care dădeau uneori impresia unei înţelepciuni precoce, ba chiar a unei înţelepciuni profunde, a unei înţelepciuni prea adânci în raport cu vârsta lui; dar, cu toate acestea, când vorbea, acest tânăr avea o privire cu totul candidă şi nu se simţea deloc stingherit, conştientizînd pe deplin acest lucru.
(Portretul continuă cu însuşirile sufleteşti care dezvăluie caracterul acestui personaj, unul care pare din stirpea lui Alioşa, a rătăciţilor frumuseţii în această lume meschină şi tulbure:)
În general, era foarte original, uneori capricios dar întotdeauna blând.
Adesea, în expresia lui, apărea o nuanţă de fermitate şi concentrare; putea să te privească, să te asculte şi în acelaşi timp să rămână cu gândul la visele lui.
Uneori devenea indolent şi foarte tandru, iar alteori începea să se agite dintr-o nimica toată.
Dincolo de abilitatea scriitorului de a confecţiona un portret, să remarcăm faptul că D. nu face o descriere gratuită, de dragul doar al descrierii, ci are mereu în vedere scopul de a prezenta dilemele unei lumi tulburi, sfâşiată de contradicţiile ei pătimaşe.
Karamazovii şi toţi ceilalţi sunt oameni ai căutărilor, ai năzuinţelor neîmplinite, ai neliniştii...
Amestec de lumini şi umbre, uneori întunecaţi de-a binelea, ei tânjesc, fiecare în felul său, spre pace şi bucurie, spre lumina desăvârşită, spre Dumnezeu. Dar sunt atât de "încurcaţi" în meandrele unuor vâltori nămoloase încât îşi aduc rar aminte de Dumnezeu, iar atunci când o fac riscă mai degrabă să-L îndepărteze decât să-L apropie... Căci lumea lor e foarte pătimaşă, lipsită de inocenţă şi dragoste, de rânduială şi ascultare, de ritm şi armonie. E o lume spasmodică, purtată parcă de o voinţă străină care pe toate le încurcă şi le potriveşte spre pierzare. Lumea patimii, lumea nenorocului, lumea înfrângerii şi a morţii... Pe care, însă, cum vedem în roman mai departe, autorul ştie s-o conducă spre lumină, fie şi pentru câteva clipe.
Dostoievski pare a căuta să arate cum se infiripă iubirea prin smârcurile tenebroase ale iadului. O vitalitate uluitoare îşi face simţită prezenţa dincolo de tablourile aparente ale descompunerii şi rodeşte, ici-colo, roadele bucuriei iubirii.
Când şi când, Karamazovii respiră ca oameni adevăraţi, întâlnindu-se. Aceasta se face însă doar când se înalţă peste patimile care îi despart.

[ioan67]

În prealabil postat de ioan67

Când şi când, Karamazovii respiră ca oameni adevăraţi, întâlnindu-se. Aceasta se face însă doar când se înalţă peste patimile care îi despart.

Departe, încă, de vreo întâlnire şi de înălţare, deocamdată Dmitri Karamazov goneşte în noapte cu troica... Zboară spre "regina sufletului" său, căreia voieşte să-i aducă un ultim omagiu al "iubirii" în contul acelei unice ore de dragoste...
Psihopatologia îşi găseşte în acest capitol ("Eu vin!") şi în cel intitulat "Delirul" câteva pagini de referinţă. Sunt zugrăvite magistral exaltarea, gonflarea caricaturală a eu-lui, ieşirea din minţi a celui îndrăgostit nebuneşte, precum şi stările maniacale alimentate de dispoziţia obsesivă.
Patima îl poartă pe Mitia în goana spre sinucidere şi iad. Nu doar caii aleargă nebuneşte tăind întunericul nopţii (splendidă metaforă a simţămintelor scăpate de sub control ale lui Mitia), ci şi sufletul protagonistului care caută cu disperare încetarea chinului lăuntric. Neîmplinit în iubire, Dmitri se cufundă (teatral, totuşi, revărsînd demonstrativ magnifice dovezi de mărinimie - mezeluri de tot soiul, stridii şi melci, şampanie, vin, dans şi coruri etc....) în moarte. Întunericul nopţii înveleşte la sânul său un alt întuneric, cel am minţii pe cale de destrămare deplină a îndrăgostitului....

Sentimentele intense şi amestecate ale eroului scenelor de aici aduc, la un moment dat, în prim plan patologia maniacală şi discordanţa unui rugător alienat:
El se ruga cu detaşare de sine şi şoptea ca un apucat, doar pentru el:
- Doamne, primeşte-mă cu toate fărădelegile mele, dar nu mă judeca. Fereşte-mă de judecata Ta...
Nu mă judeca, pentru că eu însumi mi-am dat sentinţa; nu mă judeca, pentru că eu Te iubesc, Doamne!
Sunt mârşav, dar Te iubesc!
Dacă mă vei trimite în iad, Te voi iubi şi acolo, şi de-acolo voi striga că Te iubesc în vecii vecilor... Însă lasă-mă şi pe mine să iubesc până la capăt... aici, să iubesc chiar acum, când au mai rămas doar cinci ore...

Sărmanul crede că se jertfeşte pe altarul iubirii...
Adio şi să uiţi de jertfa mea, să nu-ţi mai faci nicio grijă în legătură cu mine!" îşi încheie, apoteotic, rugăciunea.

O mică demonstraţie în legătură cu înşelarea, nebunia, patima, iubirea narcisistă şi solitară, în jocul atroce al alăturării patimilor oamenilor. Fiecare, înşurubat în patima lui, pare incapabil de a mai stabili vreo legătură cu altul, cu celălalt, cu zidirea şi cu Ziditorul.
Cu sufletul său, mai întâi, care şi-a retras luminile mereu mai departe, departe...
Să mai fie, oare, vreo scăpare pentru acest nebun? Inima lui inocentă este oare cu totul pătrunsă de întunericul patimii? Mintea lui e doar o jucărie care slujeşte definitiv morţii?...
Dostoievski se îndură şi ne spune, în roman mai departe, cum poate curge misterioasa poveste a omului şi a iubirii.

[ioan67]

Deşi crescuţi de acelaşi tată, în aceeaşi casă şi în acelaşi oraş, deşi se închină amândoi Aceluiaşi Dumnezeu (măcar că ambii sunt mădulare ale Bisericii), cei doi fraţi - Mitia şi Alioşa, traversează complet diferit una şi aceeaşi noapte. Ne-am aştepta, în virtutea faptului că sunt fraţi, să aibă reacţii asemănătoare faţă de pierderile majore pe care le suferă fiecare.
Unul îşi vede pierdută "iubirea", altul îşi pierde Stareţul.
Primul trăieşte cu disperare şi exaltare pierderea fericirii pământeşti.
Celălalt se clatină, chiar se prăbuşeşte o clipă, sub lovitura dată de moartea celui care îl călăuzea spre Cer.
Alioşa, rămas acum orfan şi zdruncinat de evenimentele petrecute la moartea lui Zosima, ajunge atât de dezgustat încât caută "răul" cu dinadinsul. Se pedepseşte, primind cârnaţi şi vodkă ba, mai mult - voieşte să se cufunde cu totul în lumea răsturnată a Gruşenkăi (aşa cum o credea el atunci)... Durerea şi deruta tânărului ne fac să credem, o clipă măcar, că Alioşa e şi el pierdut. Nu doar fratele său, dar şi el voieşte să sfârşească cu viaţa... Trăind-o, însă, de acum pe cea aidoma Stareţului!
Ce izbândă, ce salt măreţ face sufletul lui Alioşa în ceasul marii ispite! Se leapădă de sine, pentru totdeauna, voind astfel să rămână în veci cu învăţătorul lui! (Deşi corpul stareţului putrezeşte rapid, spre smintirea unora deja smintiţi, Alioşa găseşte calea de a-şi "salva" iubirea: se leapădă de sine însuşi, de ultimele rezistenţe ale egofiliei şi naivităţii, făcînd astfel saltul, definitiv, în lumea Stareţului. Care nu e alta decât iubirea întregii Zidiri, îndeosebi a oamenilor.)
În Alioşa este ceva care îl face să găsească la Gruşenka nu atât "răul", pe care îl căuta cu nesaţ iluzoriu spre pedeapsa de sine, ci iarăşi dragostea - o dragoste chinuită, strivită, siluită...
Mila dumnezeiască din inima lui şi înclinaţia hotărâtoare spre frumuseţe şi rost bun, îl fac să vadă în teribila Gruşenka pe fetiţa inocentă care fusese acoperită, vai, de noroiul vremurilor lumii. Vedere care o zguduie pe tânăra femeie, o tămăduieşte, o reînvie...

Dimitri, însă, are altă înrâurire deocamdată. Nu tristeţea după cele de Sus îl copleşeşte pe el acum, ci nenorocul celor întâmplate pe pământ. Deşi curat încă la inimă, cum îi spun unii dintre cunoscuţi numindu-l "copil", el se vădeşte lipsit de acel altoi pe care fratele său mai mic îl primise, deja. El nu se arată dispus să renunţe la ale sale pentru a trăi jertfelnicia, ci alege să mimeze jalnic jertfa pentru a păstra, fie şi doar o clipă, iubirea. Iubirea trecătoare, frumuseţea pieritoare ca floarea câmpului...

În ciuda asemănărilor inevitabile dintre cei doi fraţi Karamazov, reacţiile (deciziile şi hotărârile) lor sunt radical diferite: unul se leapădă de sine pentru a rămâne în iubirea veşniciei, altul leapădă veşnicia osîndindu-se de dragul unei clipe.

Poate că aici e unul dintre cele mai bune exemple din literatură privind diferenţa dintre psihologia omului lumesc şi psihologia omului duhovnicesc la confruntarea cu durerea pierderii din planul omenesc. Pe unul, durerea îl desfigurează, îl scoate din minţi, tinde să îl omoare. Pe celălalt, durerea îl preschimbă, îl curăţeşte, îl renaşte. El se mută în Cer, vieţuind îngereşte pe pământ, printre semeni.
Durerea primului te răneşte, prin urmările ei; aduce simţăminte de jale, poate chiar de silă, de adânc refuz... Durerea celuilalt te uimeşte şi te încântă, te învaţă şi te înalţă.

Dar lucrurile nu rămân chiar atât de simple, de schematice şi definitive. Sufletul celor doi fraţi va cunoaşte şi alte prefaceri... Dostoievski pare hotărât să ne arate încă mai departe, cât de uluitoare - prin dinamica imprevizibilă datorată multor resorturi nebănuite - sunt sufletele oamenilor şi cât de tainică este, cu adevărat, viaţa omului.
Scriitorul rus ne dezvăluie astfel o psihologie de mare clasă, unde nu ne este îngăduit să venim cu formule preconcepute sau cu anticipări certe, fie ele cât de savante. Iar dacă încercăm, totuşi, să spunem câte ceva în jurul acestei lecturi, e, poate, doar din imboldul de a nu rămâne sub seducţia adeseori înşelătoare a "înţelepciunii" tăcerii... Mai bine un cuvânt prost, deocamdată, decât o tăcere care mimează pacea tâlcurilor ultime şi deliciul steril al supremei admiraţii.