Predica de azi

[cristiboss56]

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Sfanta si dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arata datoria de a ierta pe cei ce ne gresesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne invata ca toata Legea si proorocii, se reazema pe doua porunci, adica sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40).

Dragostea lui Dumnezeu catre noi se aseamana cu dragostea parintilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tata si o mama buna isi iubesc pe fiii lor si, ori de cate ori ar gresi ei, daca se intorc si cer iertare, ii iarta si ii mangaie, asa este si dragostea lui Dumnezeu spre noi, care suntem fiii Sai (Ioan 1, 12) si asa ni se cuvine sa fim cu dragostea si cu mila fata de cei ce ne gresesc noua. Mantuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au rastignit spunand: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac“ (Luca 23, 34).

Fiul lui Dumnezeu venind in lume, din nemarginita Sa bunatate, cu dragoste si mila pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiintat deosebirea intre vrajmasi si prieteni si ne-a dat porunca sa iubim pe vrajmasii nostri, sa binecuvantam pe cei ce ne blestema, sa ne rugam pentru binele celor ce ne vatama si ne prigonesc si sa facem bine celor ce ne urasc (Matei 5, 44). Dupa marturia acestei invataturi nu avem voie sa uram pe nimeni, ci pe toti cei ce ne gresesc sa-i iubim si sa le iertam greselile, chiar daca ne-ar face cel mai mare rau.

Sa ne aducem aminte ca Dumnezeu din a Sa nemarginita bunatate “ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti, si rasare soarele Sau peste cei buni si peste cei rai“ (Matei 5, 45). De aceea suntem si noi datori a face bine tuturor si a ierta greselile celor ce ne gresesc (Matei 6, 12;

Asadar, fratii mei, aducandu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu fata de noi, care pururea gresim inaintea Lui, sa ne silim si noi dupa a noastra putere sa iertam intotdeauna pe cei ce ne gresesc noua (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arata intre noi fara de iubirea dintre noi si fara iertarea celor ce ne gresesc noua (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiti credinciosi,
Sa ascultam acum pe Sfantul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne gresesc, de care atarna si iertarea pacatelor noastre, zice asa: " Tu iarta fratelui tau greselile lui si Eu iti iert pe ale tale! Si darul tau atunci il primesc cand te impaci cu cel ce iti vrajmaseste tie, cand nu ai vrajba asupra cuiva intru mania ta. Cand ai pace si dragoste catre toti, atunci rugaciunea ta este bine primita si prinosul tau bine placut si casa ta este blagoslovita si tu esti fericit. Daca tu cu fratele tau nu te impaci, cum ceri iertare de la Mine?

Cuvintele Mele le calci si ceri iertare de la Mine? Eu, Stapanul tau iti poruncesc si tu nu iei aminte? Apoi cum indraznesti sa aduci catre Mine rugaciune si jertfa? Caci precum tu iti intorci fata de catre fratele tau, asa si Eu despre rugaciunea ta si de la darul tau voi intoarce ochii Mei" (Cuvant pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamt, 1823).

Asadar, frati crestini, sa luam aminte cu toata frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinti parinti, care se reazema pe cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis in Sfanta Sa Evanghelie: “De veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc, iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru Cel ceresc nu va ierta voua greselile voastre“ (Matei 6, 14-15).

Fratii mei, daca credem ca acestea sunt cuvintele si poruncile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, si ca niciodata gura Lui nu poate sa spuna neadevar, El fiind fiinta adevarului, apoi sa ne dam seama ca niciodata nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atata vreme cat vom fi invrajbiti cu oamenii si "nu vom ierta din toata inima pacatele si greselile fratilor nostri" (Marcu 11, 25). Nimeni sa nu creada ca, cu darurile sale sau cu slujbele ce le da la sfanta biserica, se va putea impaca cu Dumnezeu si va lua iertare de pacatele sale, mai inainte de a se impaca si a se ierta cu cei ce au fost invrajbiti.

Acest adevar ni-l arata Insusi Hristos Domnul cand zice in Sfanta Evanghelie: “De-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si du-te de te impaca cu fratele tau, apoi vina si adu darul tau“ (Matei 5, 23-24).

Cand stati de va rugati, iertati tot ce aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua greselile voastre“ (Marcu 11, 25). Iertarea sta la temelia pacii din inima si a cunostintei fiecaruia dintre noi. Iertarea salveaza familia de divort si distrugere, salveaza rudele de cearta si judecati, salveaza lumea de razboaie, de ura si de moarte.

Insa nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decat sa iertam pe cei ce ne-au jignit, ne-au defaimat sau ne-au pagubit. De aceea nu putini mor certati intre ei, spre vesnica lor osanda. Ca dupa moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui.



Iubiti credinciosi,
Cea mai mare virtute crestina este iubirea. Ea este viata noastra si avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfantul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, impacarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea strainilor si altele asemenea sunt fiicele cele mai mari ale iubirii crestine.

Iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai mari din Sfanta Evanghelie care stau la temelia mantuirii noastre.

Daca aproapele nu vrea sa ne ierte, sa urmam sfatul duhovnicului, sa cerem iertare de trei ori si asa, daca nu ne mustra constiinta, ne putem impartasi cu Sfintele Taine. Iar daca inca suntem tulburati si ne chinuie gandurile de razbunare, sa amanam Sfanta Impartasanie, ca sa nu ne fie spre osanda. Smerenia si rugaciunea curata ne ajuta cel mai mult la impacare. Cine urmeaza calea aceasta, acela nu este departe de mantuire!

Sa rugam pe Dumnezeul dragostei si pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a rastignit pe cruce din dragoste pentru noi, sa ne impace pe toti in numele Sau, stiind ca dragostea nu moare niciodata! Amin.

Parintele Cleopa Ilie

[cristiboss56]

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Dreptmăritori creştini,

Sfânta Evanghelie citită astăzi ne aminteşte de acea preînchipuire a Crucii şi a Jertfei Mântuitorului: Şarpele de aramă, înălţat de Moise pe un stâlp, în pustie, care izbăvea de moarte pe cei muşcaţi de şerpi veninoşi (Num. 21, 8-9).

Minunea aceasta se repetă sub ochii noştri, a celor care, în pustia amară a acestei vieţi, suntem mereu muşcaţi de ispitele şi asupririle diavolului.

Sfânta Biserică ridică în mijlocul poporului dreptcredincios, Crucea lui Hristos, pentru ca tot omul care priveşte cu credinţă acest semn minunat să se vindece şi să trăiască (In. 3, 14-15). Într-adevăr, dacă privim cu evlavie la Sfânta Cruce şi o cinstim după cuviinţă, vom fi izbăviţi de otrava patimilor şi de rănile păcatelor, împodobindu-ne cu virtuţile creştine ale credinţei, nădejdii şi dragostei, prin care putem obţine biruinţa mântuirii.

Iubiţi credincioşi,

Prin Jertfa de pe cruce, vina păcatului a fost ştearsă, iar prin Înviere, moartea a fost nimicită, deschizându-ni-se, astfel, porţile vieţii veşnice. Împreună cu Hristos, omul cel vechi din noi s-a răstignit şi s-a îngropat şi tot prin El a înviat în noi omul cel nou, eliberat din lanţurile păcatului şi de tirania morţii.

Prin răscumpărarea făcută de Hristos, noi am devenit fii ai lui Dumnezeu, având dreptul şi putinţa ca, sub umbrirea harului divin, prin faptele noastre izvorâte din credinţă, să dobândim Împărăţia cerurilor.

Meditând la durerile răstignirii şi la moartea pe cruce a Mântuitorului nostru, ne vom umple sufletele de credinţă, nădejde şi dragoste şi prin aceasta ne vom dăltui fiinţa noastră după chipul prea frumos şi prea iubitor al lui Hristos.

Fericitul Augustin era inspirat de Duhul Sfânt atunci când vorbea despre folosul mare al amintirii Patimilor Domnului pentru viaţa creştină. Nici un fapt, nici una din predicile Mântuitorului n-au darul să cuprindă atâta bogăţie duhovnicească precum îl are graiul Crucii.

Priveliştea Patimilor Domnului ne întăreşte, în primul rând, credinţa. Acum ştim în Cine credem, cunoaştem pe Cel Ce-L adorăm. Este Domnul şi Stăpânul lumii, Fiul cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul dumnezeiesc. Este Biruitorul iadului şi al morţii, Care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a răstignit, în vremea lui Ponţiu Pilat şi a murit şi S-a îngropat, dar Care, cu puterea ce sălăşluia în fiinţa Sa, Şi-a reluat viaţa şi S-a înălţat întru slavă, de unde va veni iarăşi să judece toate seminţiile pământului.

Nu e de mirare că Mormântul gol din Ierusalim este locul cel mai sfânt din lume pentru pelerinaj şi închinare. Nu e de mirare că în fiecare an, de sărbătoarea Paştilor, coboară lumina din cer asupra Sfântului Mormânt spre a ne încredinţa că suntem fiii Învierii. Dacă pe celelalte morminte de pe toată faţa globului pământesc stă scris: „Aici zace cutare”, pe lespedea Mormântului de la poalele Golgotei poate fi săpată în granit inscripţia: „Aici zace moartea!”.

Prin Cruce, păcatul, ca o îngroşare a trupului, ca închidere a lui în groapa fără orizont a vieţii trecătoare, este slăbit, subţiat, oprit. Prin Cruce, trupul şi viaţa pământească se fac transparente pentru Dumnezeu. Prin Cruce, se dă lovitura de moarte morţii, egoismului. Prin Cruce, se arată victoria generozităţii, a iubirii, a vieţii superioare. Prin Cruce, omul adevărat din noi învie întru viaţa fără de moarte, în Dumnezeu.

Gândul la durerea Domnului ne întăreşte, în al doilea rând, nădejdea că Dumnezeu nu îi părăseşte pe cei ce suferă pentru Evanghelie. După întunericul încercării, răsare soarele bucuriei şi al dreptăţii. A răsărit pentru Omul durerii, Iisus; se va arăta la fel pentru toţi cei ce primesc necazurile cu încrederea că ele vin cu ştiinţa Tatălui ceresc şi le poartă până la sfârşit cu răbdare şi cu bărbăţie.

Izvor de mare încredere şi de îmbărbătare este pentru noi Jertfa de pe cruce şi Învierea lui Hristos. Aceste daruri ale lui Dumnezeu ne dau puteri şi curaj pentru a lupta contra păcatului şi pentru înfăptuirea binelui.

Forţă înnoitoare se naşte în sufletele noastre, ştiind că virtutea lucrată cu credinţă şi în duhul dragostei creştine duce la o viaţă binecuvântată pe pământ şi ne ajută să dobândim viaţa veşnică.

Deci, Golgota este o mare şcoală de înţelepciune şi izvor viu de virtute. Ascultaţi ce zice Fericitul Augustin: „Nu-ţi pierde nădejdea! Nu te teme! Căci de aceea a băut Însuşi Doctorul din el, ca să nu te mai temi. Iisus a luat tot paharul suferinţei”.

Iar în cartea „Urmarea lui Hristos”, citim: „Hristos a primit să pătimească. Cum cutezi tu să te plângi de ceva? El a avut duşmani şi bârfitori, iar tu vrei ca toţi oamenii să te iubească? Cum putea-vei fi încununat, când nimic supărător nu ţi s-a întâmplat? Deci rabdă cu Hristos, dacă vrei să împărăţeşti cu El”.

În sfârşit, priveliştea suferinţei şi a morţii Mântuitorului nostru are darul de a spori în inimile noastre dragostea noastră pentru El. Dacă am lua aminte mai bine la pricina care L-a pus pe Împăratul lumii pe lemnul crucii, vom cunoaşte că adevăraţii vinovaţi n-au fost nici fariseii invidioşi, nici Iuda vânzătorul de sânge nevinovat, nici laşitatea guvernatorului roman care, de frică, L-a dat pe Iisus mai-marilor sinagogii să fie răstignit, ci am fost noi, păcătoşii, cu răutăţile noastre (cf. Is. 53, 2-5).

În Hristos, păcatul se mistuie în flacăra, în oceanul iubirii Sale dumnezeieşti. „Acolo unde este jertfă, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare şi bucurie”, învaţă părintele nostru Ioan Gură de Aur.

Iar după Sfântul Chiril al Alexandriei, „la Tatăl nu se poate intra decât în stare de sacrificiu”. Starea de sacrificiu e şi calea noastră, unii către alţii. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi; şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi” (I In. 3, 16).

Patimile sunt o chemare la înnoirea vieţii noastre creştineşti prin pocăinţă şi prin fapte bune, prin vieţuire în comuniune cu Hristos, în Biserica Sa. Crucea Mântuitorului a arătat lumii marea alternativă: crucea morţii, căreia îi urmează viaţa, sau egoismul, căruia îi urmează moartea sufletească.

Credinţa în Cruce se verifică prin fapte de iubire faţă de semenii noştri aflaţi în necazuri, lipsuri şi strâmtorări

Iubiţii mei,

La Naşterea lui Hristos, îngerii cântau că El va aduce pe pământ pace şi între oameni bunăvoire (Lc. 2, 14). Pe cei ce au luat cunoştinţă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu făcut Om şi înviat, ca pârgă a învierii noastre, nimic nu-i mai tulbură.

Mărturisind credinţa în Hristos, vom rămâne tari şi liniştiţi în necazurile ce ni le va produce lumea, biruindu-le, iar siguranţa că le vom birui ne-o dă pilda şi puterea Lui: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea!” (In. 16, 33).

Eroul de pe Golgota, Hristos Domnul, a biruit lumea, nu înlăturând necazurile din ea sau făcând să nu apară ispite, ci arătându-Se mai tare decât ele, întrucât nu a fost doborât de ele. Iisus a lăsat firea Lui să sufere toate cele ce le suferă omul, pentru ca să o întărească chiar prin folosirea maximă a puterii ei de a nu se lăsa biruită de răutăţile lumii. Această putere izvorăşte din Crucea Sa pentru noi toţi, precum arată Sfântul Efrem Sirul când spune: „Crucea este speranţa celor disperaţi, Crucea este limanul celor înviforaţi, Crucea este mângâierea celor întristaţi”.

În Ortodoxie, Crucea este scăldată în raze şi de sărbătorile ei, ea este împodobită cu flori. Astfel, suntem încurajaţi să privim spre Cruce şi dincolo de Cruce, spre a vedea slava strălucitoare a Învierii şi frumuseţea înmiresmată a vieţii veşnice.

De aceea, plini de recunoştinţă, dimpreună cu imnograful bisericesc, se cade să strigăm: „Bucură-te, Cruce, purtătoare de viaţă, semnul cel nebiruit al creştinătăţii, prin care a încetat blestemul, s-a înghiţit puterea morţii şi ne-am înălţat de pe pământ la cele cereşti”. Amin.
Irineu Pop Bistriteanul

[cristiboss56]

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !
Evanghelia de astăzi vorbeşte despre cel mai înalt fel de milă: iubirea faţă de vrăjmaşi. Hristos a dat porunca — nu sfatul, ci porunca — de a ne iubi vrăjmaşii. Iar porunca aceasta nu e de împlinit ici şi colo, în oarecare clipe rare de iluminare a legii, aşa cum era, mai mult sfat decât poruncă, înainte de venirea Lui. Porunca iubirii faţă de vrăjmaşi este culmea Evangheliei lui Hristos.
Domnul a spus: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” Cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii vrăjmaşilor. La urma urmelor, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie duşmani, să nu le fim nici noi lor. Dacă e adevărat faptul că oricine pe lumea asta are duşmani, atunci de bună seamă că şi noi suntem duşmanul cuiva! Dar cum să-ţi fie omul prieten dacă tu îi eşti duşman? Smulge aşadar rădăcina duşmăniei din inima ta, şi abia după aceea numără-ţi duşmanii. Cu cât mai desăvârşit ai să-ţi smulgi din inimă rădăcina cea rea şi toate vlăstarele care puiesc dintrînsa, cu atât mai puţini duşmani au să-ţi iasă la socoteală. Dacă vrei, deci, ca oamenii să-ţi fie prieteni, încetează mai întâi tu a le fi lor duşman, fă-te tu mai întâi prietenul lor. De îndată ce le vei fi semenilor tăi prieten, numărul duşmanilor tăi va scădea şi chiar va dispărea cu totul.
Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim să ne facă şi ei nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare şi e o ruşine că ea nu este obişnuinţă de zi cu zi între oameni. Nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău; să nu facă deci nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine; să facă şi el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greşeşte; să ierte şi el pe alţii! Fiecare vrea să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii; să se întristeze şi el de durerile altora, să se bucure şi el de bucuriile altora! Omul vrea ca alţii să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l cerceteze dacă e bolnav şi să-l apere dacă e prigonit; să facă şi el altora toate acestea.
Lucrul acesta e valabil pentru persoane şi pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, naţiuni şi ţări. Dacă toţi ar face din aceasta o lege, toată răutatea şi lupta între stări, între neamuri şi ţări ar înceta, ar înceta şi luptele, şi războaiele. Iată leacul tuturor bolilor, şi altul nu este.
Şi mai departe spune Domnul: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.” Adică: să aşteptaţi ca alţii să vă facă vouă bine, ca să le puteţi întoarce binele făcut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să merite soarele de pe cer, ca să poruncească soarelui să strălucească? Nu lucrează Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucrătoare. Dumnezeu a arătat acest lucru de la întemeierea lumii.
De când e lumea, zi de zi, Domnul a revărsat, cu milostiva-I mână, daruri bogate peste toate făpturile Sale. Să fi aşteptat să primească mai întâi ceva de la ele, ca să le dea? Dacă ar fi fost aşa, nimic din câte sunt n-ar fi. Dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât nişte neguţători care-şi vând marfa. Dacă facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decât nişte datornici care-şi plătesc datoriile. Mila nu e o virtute care acoperă datoriile, ci una care dă de la sine mereu. Şi dragostea e o virtute care dă fără să aştepte să primească înapoi. Dacă dăm cui ne va da înapoi, ce-i cu asta? Mutăm doar banii dintr-o pungă în alta, pentru că ceea ce împrumutăm socotim că este încă al nostru, tot atât de al nostru ca şi când s-ar afla în mâinile noastre.
《urmează 》

[cristiboss56]

Ar fi o nebunie să credem că, prin cuvântul de mai sus, Dumnezeu ne învaţă să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne fereşte! Vrea numai să spună că aceea e o treaptă foarte de jos a virtuţii, care le e la îndemână şi păcătoşilor. E cea din urmă măsură a binelui, care de fapt sărăceşte lumea, îi constrânge pe oameni şi-i împuţinează la suflet. Dumnezeu vrea să-i înalţe pe oameni pe înălţimile virtuţii, acolo de unde se pot vedea toate bogăţiile lui Dumnezeu şi ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită şi fricoasă a sclavului se deschide, se eliberează şi se face inimă de fiu şi moştenitor. Dragostea faţă de cei ce ne iubesc este numai prima literă din împărăţia fără hotar a iubirii; facerea de bine către binefăcători este prima zi de şcoală în lungul şir al învăţării faptelor bune; iar a împrumuta celor de la care ştim că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să aştepte să primească înapoi.
Pe cine are în vedere Dumnezeu aici când zice: păcătoşii? Mai întâi pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei adevărului şi iubirii lui Dumnezeu. Aceştia simt păcătoşi pentru că s-au întors de la adevărul şi iubirea lui Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu şi-au luat drept legiuitor lumea, de la care au învăţat să iubească numai pe cei care îi iubesc şi ei, şi să facă bine numai celor ce le fac şi lor bine. Taina cea mare a adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mântuitorul Iisus Hristos, şi s-a descoperit mai strălucitoare ca la începuturile creaţiei. Întâi s-a arătat prin poporul israelit; prin ei, deşi nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pământului.
Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Acestea sunt înălţimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învăţătura nemaiauzită înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omeneşti, la care nici n-au visat înţelepţii lumii! Şi iată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care topeşte inima într-o revărsare de lacrimi!
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Nu zice: „Să nu întoarceţi rău pentru rău", pentru că este prea puţin; înseamnă doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiţi pe cine vă iubeşte", pentru că aceasta este iubire pasivă; ci zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri; nu doar să-i răbdaţi, ci să-i iubiţi. Iubirea este o virtute lucrătoare.
„Iubirea pentru vrăjmaşi”, zic alţi obiectatori, „e atât de rară încât trebuie să o numim nefirească”. Atunci, şi o perlă e nefirească, şi diamantul, şi aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune că sunt nefireşti? După cum sunt plante care cresc numai într-un singur ţinut, tot astfel şi planta cea rară, iubirea cea rară, creşte şi înfloreşte numai în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze, nu are decât să citească Vieţile apostolilor lui Hristos, ale părinţilor şi mărturisitorilor credinţei creştine, ale mucenicilor întru adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.
Făcând aceasta, mare va fi răsplata ta. Cine te va răsplăti? Poate şi oamenii, într-o măsură, dar mai presus de toţi, Dumnezeu. Şi ce fel de răsplată vei primi? „Veţi fi fii ai Celui Preaînalt”; îl vei putea numi pe Dumnezeu: „Tată; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Dacă nu azi, atunci mâine; şi dacă nu mâine, atunci la sfârşitul a toate, înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor. Este răsplată mai mare la care putem nădăjdui, decât să ne chemăm fii ai Celui Preaînalt, şi să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru? Cel Unul Fiu, şi Singurul, al Celui Preaînalt este Iisus Domnul, şi numai El până acum L-a chemat pe Dumnezeu Tată al Său.
Acum ni se promite şi nouă aceeaşi cinste, aşa rătăciţi şi păcătoşi cum suntem. Ce este cinstea aceasta? Înseamnă că vom fi în veşnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), în slava în care este El, în bucuria fără sfârşit. Înseamnă că dragostea lui Dumnezeu ne însoţeşte mereu, în toate necazurile şi durerile acestei vieţi, înseamnă că totul e întors şi îndreptat spre binele nostru din urmă. Nu vom rămânea în mormânt, vom învia. Vom învia aşa cum a înviat Hristos. Pentru puţină vreme suntem aici pe pământ, în insula morţii. În casa Cerescului nostru Tată ne aşteaptă slavă şi cinste. Cum e când un biet orfan e înfiat de un rege? Trebuie oare să mai pomeneşti ce bunuri îl aşteaptă? „Orfanul acesta a fost înfiat de rege"; atât să spui, şi toată lumea ştie ce înseamnă. Noi însă nu suntem înfiaţi de oameni, ci de Dumnezeu, pentru că vom fi fii ai Celui Preaînalt, al Căruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fără de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne înfiază pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Născut Fiul Lui, cum spune apostolul: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primeşte ca fraţi ai Săi, de aceea şi Dumnezeu Tatăl ne primeşte ca fii.
Cu adevărat nu este nici un chip de a ne câştiga prin vreun merit numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de râs a crede că am putea, prin vreo faptă, fie ea şi cea mai arzătoare iubire faţă de vrăjmaşi, să merităm şi să plătim ceea ce Hristos a făgăduit celor ce-L urmează pe El cu credinţă. De-am da tot ce avem la săraci, de-am posti în fiecare zi, de-am sta noapte de noapte în rugăciune ca o candelă până la sfârşitul veacurilor, de ne-am despărţi de trup în duhul nostru ca de o piatră rece iar cu sufletul de-am ajunge cu totul nepătimitori şi nesimţitori faţă de lume, de ne-am da să fim călcaţi în picioare de lumea întreagă şi mâncaţi de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi decât o prea neînsemnată câtime a preţului pentru toate bunătăţile, slava şi bucuria pe care le aduce cu sine înfierea noastră de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pământ şi nici o milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu şi locuitor al Cereştii împărăţii. Iar dragostea lui Hristos săvârşeşte ceea ce omului îi este cu neputinţă. Nimeni să nu se laude că s-a mântuit prin multa lui iubire, că şi-a deschis singur porţile raiului!
În Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi acelaşi lucru pe care l-a cerut de la Adam şi de la Eva în rai: credinţă şi ascultare. Credinţa că fiecare poruncă a Sa este spre mântuire, şi ascultare desăvârşită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat toate poruncile, în care se cuprinde şi porunca iubirii vrăjmaşilor, ca să avem încredere în cuvântul Lui şi să-l ascultăm. De n-ar fi fost vreo poruncă a Sa bună şi mântuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a ştiut dacă porunca a fost firească sau nefirească, posibilă sau imposibilă; pentru noi contează că ne-a dat această poruncă şi trebuie să o împlinim, dacă vrem să ne fie bine. Aşa cum bolnavul primeşte din mâna doctorului leacul — fie el amar sau dulce - cu credinţă şi ascultare, aşa şi noi, cei slăbiţi de păcat şi întunecaţi la minte, suntem îndatoraţi a împlini cu credinţă şi ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor şi Mântuitorul vieţii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Sfânta Evanghelie de astăzi ne istoriseşte că, pe când Iisus intra în cetatea galileeană Nain, a întâlnit un convoi mortuar care ducea la mormânt pe un tânăr, unicul fiu al unei văduve. Apropiindu-se de ea, i-a spus cu duioşie să nu mai plângă, după care, întorcându-se spre fiul ei, a grăit: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!” (Lc. 7, 14). Şi acesta a înviat.

Din această istorisire se vede clar că Hristos, „Începătorul vieţii” (Fapte 3, 15), Care are „cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68), poate da viaţă celor morţi. Domnul nostru, Care a înviat din mormânt, ne va învia şi pe noi la sfârşitul veacurilor.

De aceea, cântăm în noaptea de Paşti: „Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne- a trecut pe noi”.

Iubiţi credincioşi,
Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, noi, oamenii, tânjim după o fericire mai înaltă decât satisfacţiile pe care ni le pot oferi stomacul sătul sau punga cu bani. Noi nu suntem animale, nici fire de iarbă, nici maşini vii, ci suntem copii ai Tatălui ceresc, zidiţi pentru mărire şi pentru întâlnirea de sus.

Cu astfel de convingeri zicem: „Aştept învierea morţilor”. Noi, care credem în Hristos şi suntem mădulare ale Trupului Său tainic, mărturisim că, deşi omul a murit, va reveni la viaţă şi va exista dincolo de barierele mormântului.

Chipul de trecere din moarte la viaţă este învierea trupurilor, care va avea loc „în ziua de apoi” (In. 6, 54), la sfârşitul lumii.

Pentru cei ce nu cred că morţii vor învia, relatez experienţa lui Isaac Newton (†1727), marele fizician şi astronom englez. Deşi era un om foarte învăţat, Newton, descoperitorul legii gravitaţiei, era şi un bun credincios. Odată, un grup de studenţi l-au întrebat cum el, un om aşa distins, poate crede că morţii vor învia. Lor li se părea cu totul imposibil.

Atunci, Newton a luat un pumn de nisip, l-a pus pe masa laboratorului său, a adus nişte pilitură de fier, a amestecat-o cu nisipul; apoi, i-a întrebat dacă mai pot alege pilitura de fier din nisip şi toţi au fost de părere că aşa ceva e imposibil. Dar el a luat un magnet, l-a purtat pe deasupra nisipului şi ceea ce lor li se părea imposibil, el a realizat, a extras pilitura de fier din nisip. Apoi, le-a spus că, dacă el a putut face asta, trebuie să credem că şi Dumnezeu poate avea un magnet cu care să poată aduna toate particulele corpului nostru şi să-l facă să învieze.

Cel Ce a adus omul din nimic la fiinţă, Cel Ce învie în fiecare primăvară bobul de grâu semănat în glie, bob care a murit, ne va ridica şi pe noi, în primăvara învierii de obşte, la starea în care am fost (cf. I Tes. 4, 14).

Minune a fost creaţia universului, minune va fi reunirea trupurilor cu duhurile fiilor lui Adam, la a doua venire a lui Hristos. Atunci, la sunetul trâmbiţelor îngereşti, toţi vor ieşi din morminte, din crăpăturile pietrelor, din mare şi din toate locurile unde au putrezit miriade, toţi cei ce au trăit cândva pe suprafaţa acestui glob. „Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui; şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea judecăţii” (In. 5, 28-29).

Noi credem în înviere, pentru că „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii” (Mc. 12, 27) şi fiindcă Hristos Cel mort şi îngropat a părăsit mormântul Său, a înviat, făcându-Se „începătură a învierii celor adormiţi” (I Cor. 15, 20).

Domnul spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac!” (In. 11, 25-26).

De ce trebuie să fie învierea morţilor? Fiindcă Dumnezeu a rânduit o zi de judecată, când binele va fi răsplătit, iar răul va fi pedepsit. Atât binele, cât şi răul au fost săvârşite în trup. Deci, şi sufletul şi trupul trebuie să primească răsplata sau pedeapsa. „Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).

Vedem că aici, pe pământ, nu este o potrivire între faptă şi răsplată, că ordinea dreptăţii nu e respectată.

Nelegiuitul Nero petrece la jocurile de circ, pe când ucenicii lui Hristos sunt sfâşiaţi de fiarele arenelor. De aceea, ideea dreptăţii absolute, pe mulţi gânditori ai lumii i-a adus la credinţa în nemurirea fiinţelor omeneşti, în învierea morţilor.

Trupurile înviate ale drepţilor se vor asemăna trupului înviat şi preamărit al lui Hristos (Filip. 3, 21), vor străluci ca soarele (Mt. 13, 43), vor fi nestricăcioase, fără nici un defect, şi nemuritoare, vor avea şi forma şi substanţa din viaţa aceasta (I Cor. 15, 42-52). „Trupurile transfigurate constau numai din manifestări luminoase, sonore, calorice, care nu se exclud una pe alta, nu se disting în mod egoist, ci sunt capabile de o reciprocă penetraţie” (Vladimir Lossky).

Trupurile înviate ale păcătoşilor vor fi nestricăcioase, dar capabile să simtă chinurile. Vor avea o neputrezire în sens rău, ca o carne veşnic vie, trăind cu demonii într-o lume de umbre şi halucinaţii.

Iubiţii mei,

Astazi gandul meu se indreapta catre toti romanii din intreaga lume,catre tinerii care i.am vazut stand la coada de la mii de kilometrii pentru a vota...! Ne rugam pentru ei ,ii purtam in sufletul nostru si asteptam ziua cand Dumnezeu ii va intoarce acasa !!
Domnul Hristos le-a spus apostolilor: „Voi sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii”. Matcei 5:13-14 Asta trebuie să fim. Tinerii credincioşi trebuie să fie exemplu pentru ceilalţi, cum spunea Domnul Hristos: “Aşa să lumineze lu*mina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din Ceruri.” Matei 5:16

Trebuie să fim exemplu, trebuie să fim model pentru ceilalţi, nu si fim nişte izolaţi, nişte complexaţi şi nişte neînţeleşi în socie*tate. Nu aşa. Trebuie să fim modele vii pen*tru cei din jur, încât ei, văzându-ne, să-şi do*rească şi ei si fie aşa. Trebuie să ajungem să fim creştini cu adevărat.

Să fim convinşi că dincolo de groapă nu vor merge cu noi decât faptele noastre. Rudele şi prietenii, după câteva lacrimi, elogii sau critici se vor gândi mai repede la ce-i aşteaptă pe ei, decât la ce se întâmplă cu cel dispărut.

În faţa morţii, toate sunt zadarnice afară de Hristos, Care ne rămâne credincios şi vine să ne întindă mâna Sa, dacă şi noi am avut mâna noastră întinsă spre El, în cursul acestei vieţi.

Aşadar, să ne pregătim cu seriozitate pentru întâlnirea cu Domnul, ca să fim vrednici a rosti cuvintele pline de speranţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Amin.
Dupa predica IPS Irineu Pop

[cristiboss56]

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

In Evanghelia de astăzi, Îl vedem pe Semănătorul dumnezeiesc semănând sămânţa cuvântului Său în ogorul inimilor omeneşti. Din nefericire, unii creştini sunt nepăsători faţă de învăţătura sfântă, alţii au inimi de piatră, încât sămânţa se usucă, iar alţii sunt copleşiţi de bălăriile grijilor lumeşti care înăbuşă cuvântul.

Numai unele inimi evlavioase sunt pământul bun care păstrează cuvântul şi-l fac să rodească.

Din această pildă evanghelică, se vede cât de necesar este ca inimile noastre să fie curate pentru ca în ele să Se sălăşluiască Hristos, Cuvântul Tatălui ceresc. El singur are învăţătura desăvârşită şi puterea deplină prin care poate mântui „pe tot omul, care vine în lume” (In. 1, 9). Inima care nu-L primeşte rămâne un ogor pustiu, pârjolit şi fără rod.

Iubiţi credincioşi,

Cea mai mare răsplată pentru cei neprihăniţi este vederea lui Dumnezeu. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8), spune Domnul. Pentru ca să câştigăm Împărăţia cerurilor ne trebuie o hotărâre sfântă să ne călcăm pe inimă, să uităm răul şi să facem pace cu aproapele, să răspândim în jurul nostru puritate şi iubire.

Trebuie să părăsim orice ambiţie, toată răutatea şi întinarea, ca să nu rămânem departe de inima lui Dumnezeu şi să ne pierdem sufletul. Şi aşa, prin pocăinţă, trebuie să devenim o făptură nouă, care păzeşte Legea Domnului cu sfinţenie.

Asta înseamnă că suntem pământul cel bun din Evanghelie, că ne onorăm numele de creştin şi astfel, Îl preamărim pe Mântuitorul Hristos, Care ne-a dat acest nume.

Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă: „Iată cele ce sunt bune pentru mântuirea noastră: curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blândă, vorbă cumpănită şi cu bună rânduială, cumpătare la hrană şi băutură. Înaintea celor mai mari să aveţi tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare aminte, supunere celor bătrâni, dragoste nefăţarnică pentru cei de-o măsură şi pentru cei mici. De cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi, cu ruşinea să vă împodobiţi, căutând cu privirea în jos şi cu sufletul în sus. Iar cinstea acestei lumi drept nimic să o socotiţi şi, binele de-l faceţi, plata s-o aşteptaţi de la Iisus Hristos, Domnul nostru”.

Răsplata constă în aceea că, fiind pământul cel bun, Cuvântul lui Dumnezeu vieţuieşte şi rodeşte în noi.

La începutul secolului trecut au fost descoperite razele X, care pot să privească prin trupurile noastre. Ele spun medicului ce este în interiorul nostru. Dacă cineva înghite o monedă, aceste raze arată doctorilor exact unde este, aşa încât ei să o poată scoate afară.

S-au întâmplat lucruri amuzante cu razele X. De pildă, un bogat din Siria s-a îmbrăcat sărăcăcios când a plecat la doctor, aşa încât să nu i se ceară prea mare taxă. Razele X au arătat că buzunarele sale erau pline de monezi de aur. Acestea puteau să spună medicului exact câţi bani avea pacientul. În zadar se ascundea, căci razele X au demascat viclenia bolnavului şi au scos la iveală adevărul.

Însă Dumnezeu poate vedea mult mai departe decât razele X. Ochii Lui atotvăzători pătrund chiar gândurile noastre şi El ştie păcatele noastre ascunse. Dumnezeu cunoaşte ce este în om (cf. In. 2, 25), cunoaşte inimile fiilor oamenilor (cf. Pilde 15, 11). Dumnezeu este Cel Care „ştie ascunzişurile inimii” (Ps. 43, 23), Cel Care „cercetează inimile şi rărunchii” (Ps. 7, 9; Ier. 11, 20; Apoc. 2, 23).

Când fiii lui Israel au avut trebuinţă de un rege nou spre a-l înlocui pe Saul, Dumnezeu a trimis pe profetul Samuel la Betleem să-l ungă pe unul din fiii lui Iesei. Samuel a privit la fiul cel mare al lui Iesei şi a crezut că acest tânăr înalt şi frumos trebuie să fie, în mod sigur, viitorul rege.

Dar Dumnezeu a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul Se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Dumnezeu l-a ales pe David să fie rege, deşi acesta era un cioban tânăr care păştea oile. Lui Dumnezeu Îi plăcea inima curată a acestui israelit.

Într-adevăr, chiar în spatele unor aparenţe urâte, se pot descoperi importante calităţi interioare şi, tocmai ceea ce este în interior, aceea contează înaintea lui Dumnezeu, precum ne arată Mântuitorul nostru când spune: „Din inimă ies: gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om” (Mt. 15, 19-20).

Domnul a avut cuvinte aspre pentru farisei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului ca să fie curată şi cea din afară” (Mt. 23, 25-26).

De multe ori, în noi se dă o luptă. Din lupta aceasta care se dă ca pe un câmp de bătălie înăuntrul meu, între Dumnezeu şi diavol şi persoana mea, încep a mă cunoaşte.

În primul rând, constat că sunt o fiinţă tainică, greu de pătruns. Observ o continuă alternanţă între Dumnezeu şi diavol în mine. Constat o înclinare spre comoditate şi spre păcat şi, în acelaşi timp, o nestatornicie în lupta cu păcatul. Îmi dau perfect de bine seama că se cer în această luptă eforturi pline de eroism şi perseverenţă; de aceea, nu mă pot încrede numai în puterile mele omeneşti. Constat că, din toată această luptă, umilinţa este rodul miresmatic al mântuirii. Însă, eu pot să mă sensibilizez cu Sfântul Apostol Pavel în această baie binefăcătoare a umilinţei şi să simt că „Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15).

Hristos singur este Cel Ce ne poate da o inimă nouă, Cel Ce poate face din pietre fii ai lui Avraam şi din păgâni mucenici.

Dacă ne-am pierdut frumuseţea lăuntrică, să o redobândim prin căinţă şi mărturisirea păcatelor, fără de care nu există iertare, nici înnoirea inimii.

Iisus n-a venit pentru păcătoşi, pentru ca să le aprobe păcatul. El a venit pentru păcătoşi, pentru ca ei să se îndrepte. Şi numai aceia s-au bucurat de atenţia Lui, care s-au îndreptat. Fără mărturisirea greşelilor nu este nici dezlegare eliberatoare şi nici mântuire veşnică, căci Dumnezeu

Se uită la inimă. În clipa în care aceasta devine curată, ea rodeşte alese virtuţi morale care dinamizează viaţa creştină şi o conduc spre ţinta ei supremă, spre sfinţenie sau desăvârşire.

Sfinţenia constă în a fi locuiţi de Hristos. Suntem sfinţi în măsura în care viaţa Sa ia locul vieţii noastre. Aceasta se întâmplă când inima noastră e vindecată de păcat şi îmbrăcată în mantia purităţii îngereşti.

Iubiţii mei,

Noi, adeseori, îi judecăm pe oameni după aparenţa exterioară, dar nu ca Dumnezeu, ai Cărui ochi privesc în inimă. Şi când El priveşte în sufletul nostru vrea să-l vadă curat, pentru ca să-Şi facă locaş întru el şi să ne dăruiască fericirea cerească.

Bine spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde este Hristos, acolo este paradisul”. Dacă păcatele fac interiorul paharului nostru murdar, să le mărturisim lui Hristos, Care poate să ne curăţească de toată întinarea şi să împărăţească pe altarul inimii noastre înnoite, ca să cineze cu noi şi noi cu El (cf. Apoc. 3, 20).

Este bine şi minunat să oferim Domnului jertfa lui Abel, jertfa unei cărni tinere şi frumoase, jertfa unei inimi care nu-L iubeşte decât pe Dumnezeul Cel viu, jertfa unei inteligenţe care se înclină în faţa Înţelepciunii divine, jertfa unui suflet de copil, care nu are alt gând decât acela de a plăcea Mântuitorului.

Acest lucru este posibil dacă ne îngrijim ca inima noastră să nu fie pământ bătătorit, nici pământ împietrit sau înecat de mărăcini, ci să fie asemenea pământului afânat, în care cuvântul şi harul lui Dumnezeu să aducă roadele faptelor bune.

Suntem datori să ne străduim, în toată vremea, a avea o inimă bună şi curată şi să împlinim cu perseverenţă şi cu iubire voia Stăpânului ceresc, oricât ne-ar costa acest efort duhovnicesc.

În acest fel, vom trăi în comuniune intimă cu Hristos Domnul, precum El Însuşi ne promite: „Dacă Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el” (In. 14, 23). Amin.

Înaltpreasfinţitul Irineu Pop-Bistriţeanul

[Mihnea Dragomir]

In predica de astazi (cu prilejul Duminicii Tomei) parintele a vorbit despre deosebirea dintre a crede si a sti. Sunt doua moduri deosebite de a cunoaste si, intre ele, se face adeseori confuzie. Stim ceea ce constatam noi insine. Sf Ap Toma, vrand sa vada si sa pipaie stigmatele Domnului, vrea sa stie. Noi spunem adesea ca stim, cand ar trebui sa spunem mai degraba ca noi credem. Astfel, cand spun "stiu ca la Polul Nord sunt ghetari", corect ar fi sa spun ca eu cred acest lucru. Fiindca eu nu am fost acolo, nici nu am vazut ghetari cu ochii mei, nici nu i-am atins cu mana mea. Eu, de fapt, cred ca la Polul Nord sunt ghetari. Ceea ce eu stiu este ca doi si cu doi fac patru. Fiindca am adunat doi cartofi cu doi cartofi si mi-au iesit la numaratoare patru cartofi. Asadar, eu stiu, si nu cred, ca doi si cu doi fac patru. Pe cand, despre ghetarii de la Polul Nord, eu nu stiu, ci cred. Cu o credinta pur umana, naturala, fiindca asa am auzit de la oameni si am citit marturii ale lor, ale celor care au fost, au vazut, deci stiu.


Dar, mai exista un fel de credinta. Credinta supranaturala. Credinta supranaturala nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. De altfel, tot de la El vine si stiinta. Eu nu cred, ci stiu ca Dumnezeu exista. Fiindca am citit si am studiat cele cinci argumente ale Sf Toma din Aquino. Vad obiectul, prin urmare creatorul obiectului exista. Vad lumea, prin urmare lumea are un creator si asa mai departe. Multi, insa, nu au studiat cele cinci argumente ale Sf Toma din Aquino, asadar acestia pot spune ca ei cred ca Dumnezeu exista. Dar Trinitatea, ori mai bine zis Triunitatea lui Dumneazu ? Asta nu o mai stiu, ci o cred. Fiindca asta depaseste capacitatea mea de experiere. Nu am experiat-o si nici nu o pot face. O cred cu ce fel de credinta ? Cu aceeasi cu care cred ca sunt ghetari la Polul Nord ? Nu, ci cu o credinta supranaturala. Fiindca asta nu mi s-a transmis de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Dar Sf Toma Apostolul ? Vrea el Sa stie, ori vrea sa creada ? Sf Toma este un experimentator. Vrea sa stie. Sa vada, sa constate el insusi. Si, totusi, Domnul Isus ii spune altceva. Ii spune ca acum crede. "Ai crezut fiindca ai vazut". De ce ? Fiindca ceea ce a experiat Sf Toma, ceea ce a vazut ori a pipait, nu este altceva decat prezenta reala a unui om viu. Rani, semnul cuielor, sange. Apostolul nu a vazut altceva decat umanitatea lui Isus. Dar, acum nu doar stie. Ci si crede. Ce stie si in ce crede ? Stie ca Isus este viu dupa ce murise si crede ca El este, in acelasi timp, nu doar om, ci si Dumnezeu. De aceea el spune: "Domnul (stapanul, omul) meu si Dumnezeul meu". Intre acestea doua, este o legatura. Cel ce inviaza din morti este Dumnezeu. Asta ii spune Isus: "Ai crezut (ca Eu sunt Dumnezeu) fiindca ai vazut (ai stiut ca am inviat din morti)!".

Dar noi ? Iubiti, credinciosi, sa credem in Cel care a inviat! Si El ne-a promis ca fericiti vom fi.