Despre natură divină a evreului răstignit.

[CristianR]

Apropo de nestorianism, respectiv de cum poate fi înțeleasă întrepătrunderea divinității cu umanitatea în Iisus Hristos, poate meditația de mai jos ar putea fi de oarece folos:

Dacă vorbim despre o persoană a Dumnezeirii, despre care știm că e de necuprins, nelimitată, inepuizabilă, este limpede că, în relația cu o ființă limitată ca omul, acesta va fi cel cuprins, iar nu cel care cuprinde – nici cu mintea și nici cu inima – pe Cel dintâi. Dar chiar și în relația de iubire dintre doi oameni, persoane după chipul lui Dumnezeu, cunoașterea nu are sfârșit, pentru că nu doar persoana, ci însăși iubirea este inepuizabilă, motiv pentru care o considerăm de natură divină, dacă nu chiar Dumnezeu însuși, după cum spune evanghelistul Ioan (Ioan 4, 16).

Cunoașterea prin intermediul iubirii este diferită de cea rațională pentru că ea se face prin implicarea întregii ființe, a întregii vieți. Trăiești viața celuilalt, iar celălalt o trăiește pe a ta; prin împărtășire. Dacă vorbim de doi oameni, fiecare este atent la nevoile, durerile și dorurile celuilalt, îl ascultă și se transpune în viața lui.

Vorbind, el își deschide inima către cel care devine părtaș la viața lui, trăind împreună aceleași bucurii ori dureri. La rândul său, el însuși își va dezvălui tainițele inimii sale, iar pe măsură ce vor înainta în comunicare, ambii vor descoperi noi adâncimi. Și nu doar fiecare în celălalt, ci și fiecare în sine însuși va afla lucruri neștiute, neconștientizate ori care pur și simplu nu se născuseră încă. Iar procesul ăsta durează atâta vreme cât durează comunicarea dintre ei.

În ce privește relația de iubire cu Dumnezeu, a trăi viața Lui înseamnă mai întâi a asculta de Iisus, a încerca să cunoști și să împlinești cât mai bine poruncile și învățăturile Lui, după cum El însuși a spus: „Cine mă iubește păzește poruncile mele” (Ioan 14, 21).

Procedând în acest fel, treptat, treptat, dacă ajungem ca în toate să facem voia Lui, voia noastră personală I se va subordona, iar noi vom ajunge să trăim Viața Lui, să putem spune ca Sf. Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 20, 20). În felul acesta trecem de la chip la asemănare, de la pecetea chipului lui Hristos la a trăi efectiv viața Lui.

Trăind ceea ce ne-a poruncit, ajungem, de fapt, să trăim ceea ce El este, să experimentăm în propria noastră ființă viața Lui; să fim, adică, vii prin El, singurul înviat și singurul viu prin Sine însuși.

Pe de altă parte, El însuși și-a asumat înaintea noastră, din imensa Sa iubire dumnezeiască, viața noastră, a bietului om corupt prin păcat, și-a asumat păcatele noastre, condiția noastră decăzută, trăind viața noastră, în felul ăsta devenind om deplin, nu doar prin naștere, ci prin participare și asumare totală a condiției umane. Dumnezeu fiind, se înțelege că S-a smerit imens prin primirea nașterii ca om, dar, așa cum se întâmplă în orice relație de iubire, nu a încetat să fie ceea ce ontologic era deja, adică Persoană a Sfintei Treimi.