Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[tabitha]

În prealabil postat de ioan cezar

De data aceasta voi spune cateva cuvinte, revenind la topic, din postura de copil al familiei mele de provenienta. Am precizat de la inceput, de cand am intrat pe forum, ca provin din familie crestin ortodoxa.
Bunicul mamei mele a ridicat biserica si scoala din satul meu natal.
Fiica lui, bunica mea despre care voi aminti mai jos, a invatat sa citeasca, pe la 1900, pentru a citi tatalui ei din Biblie, el fiind analfabet. Bunica ii citea seara, la lumanare si duminicile, pe zi, de cand avea ea 7-8 ani.
Sotul bunicii era slab practicant insa un om cu inima mare, pomenit si azi de catre batrani pentru inclinatia lui spe milostenie. Bunica il certa ca era nesocotit, isi dadea si camasa de pe el pentru un sarman. Dar iii placea sa mai si bea, sa mai si fumeze... Altminteri om de casa, cunoscut ca mare crescator de cai si bun gospodar. A murit de inima rea, la scurt timp dupa ce i-au luat comunistii caii, pentru CAP. El si bunica au avut 11 copii dar au crescut si un copil orfan de tata, mama acestuia fiind bolnava psihic.
Mama a fost cea mai mica din toti copiii, a nascut-o bunica la peste 45 ani. Ea a ramas la casa parinteasca, a fost cea mai apropiata de biserica, in casa noastra a trait ultimii ani bunica, pana la moarte. Mama ducea copiii la biserica in fiecare saptamana, fiind invatatoare. tata era membru de partid si director de scoala dar nu o impiedica pe mama sa duca pe copii la biserica. Se facea ca nu vede, desi directivele de partid erau clare.
In familia noastra mama se ocupa de educatia noastra crestina. In primul rand era exemplul personal. A fost o femeie de o bunatate inimaginabila, mereu vesela desi a trait mari nenorociri. Spunea mereu ca atata vreme cat Il iubeste pe Dumnezeu trece peste orice necaz cu zambetul pe chip. Asa si facea.
Apoi, nu cunosc vreo seara din copilarie fara rugaciuni, noi copiii si mama, la icoana Preasfintei Nascatoare cu Pruncul. Tarziu, cand aveam eu 40 ani si nu stiam nici o rugaciune si ma luptam prin fundurile iadului, ziceam o singura rugaciune, care imi ramasese mie in suflet din miile de rugaciuni cu mama si sora mea. Acea rugaciune mica m-a salvat de la moarte, consider.
Cand bunica s-a mutat la noi (avea 90 de ani) am asistat pentru prima data la conduita unui om evlavios. Dimineata la ora 5, cine avea chef sa se scoala, o gasea pe bunica in genunchi, la pravila ei, dupa usa din bucatarie. Acolo tinea mama candela si o icoana mica. Bunica se trezea usor, sa nu deranjeze (ii era groaza ca ne sta pe cap si vroia sa plece acasa la ea ca sa nu ne faca vreun deranj cu prezenta ei), merge tiptil in bucatarie si se ruga. Aproximativ jumatate de ora. Apoi citea din Scriptura. Mereu facea asa.
Seara avea alta pravila, rugaciuni si lectura. Totdeauna insotea rugaciunile cu matanii. Matanii mari, se intelege, cu zecile, desi era foarte batrana si avea o serioasa problema cu spatele - noi ii ziceam, copii rautaciosi, "cocosata".
Cand ne certam, mai ales eu cu mama, caci o necajeam mult fiind foarte nazdravan, bunica punea capul in piept si mainile in poala, se aduna in sine. Nu stiu ce facea, dar cand ridica ochii era mereu inlacrimata. Cred ca suferea.
Pe mine ma ruga mereu sa nu mai fumez, ca il manii pe Dumnezeu. Dar cred ca in secret vorbea de fapt cu moshul ei care fusese toata viata fumator. O vreme m-am tinut sa nu fumez dar am reluat gandindu-ma ca ii rapesc placerea de a-l mai boscorodi pe tataia, prin mine.
O vreme sora mea facea rugaciuni impreuna cu bunica, seara. Citeau din Ceaslov, din Psaltire, pana la miezul noptii.
Sora mea se ruga aproape neincetat. Vacantele si le petrecea la manatiri. A fost fiica duhovniceasca a Parintelui Galeriu, are multe amintiri vii din plimbarile cu Parintele pe malul lacului (nu stiu care, dar ea mereu aminteste de un lac unde se plimba cu Parintele si punea intrebari la care primea raspunsuri pe care nu si le mai aminteste... Era copila...).
Tata, fiind foarte bolnav si pensionar de tanar, a inceput sa mearga la biserica impreuna cu mama, pe timpul bolii. Mama il ducea de mana, tata nu putea merge singur. Imi amintesc cum veneau de la biserica tinindu-se de mana, tata iradiind fericire, mama fiind usor abatuta, mereu, langa el (tata a paralizat aproape complet, cand avea 39 ani, in urma unui accident vascular cerebral si a trait mai mult prin spitale, 8 ani de chin nespus, doarece a fost cobaiul preferat al interventiilor novatoare ale neurochirurgului de renume mondial Constantin Arsene...).
La noi acasa bunica, sora mea si mama tineau toate praznicele, toate sarbatorile. Toate posturile.
Eu nu am tinut nimic niciodata, pana la varsta de 40 ani. Decat cartile in ghiozdan, pixul si carnetelul in buzunar si vreun pachet de tigari pe undeva, cand am avut.
In familie eu am fost ateul, chinuitorul, prigonitorul.
Dar, ca sa imi iau putin apararea, pentru ca totusi am fost mult indragit in familie, cand a fost necazul mare mi-am luat cumva revansa. Cu bunica in special, in ultimele saptamani de viata chinuita a (a murit de cancer la stomac), eu am stat neincetat sa o slujesc. Ceilalti cazusera, nu mai rezistau. Bunica, pe care o chinuisem toata viata cu rautatile mele de baiat nazdravan (asa zicea mama, ca nu sunt rau, sunt doar nazdravan si ca urmare ii ruga pe toti sa ma ierte...), bunica mi-a spus cel mai frumos cuvant din cate am auzit despre mine. In ultima ei zi de viata, pe patul de moarte, cu ochii ei inlacrimati mereu... Cuvantul ei pentru mine ma insoteste mereu de atunci. M-a cucerit pentru todeauna.
La noi in familie se practica milostenia. Bunicii au hranit, zice lumea, juma de sat, ei fiind tarani instariti.
Mama a fost cea mai blanda si mai darnica femeie pe care o cunosc.
Doar eu am iesit mai stramb, mai zurbagiu, mai ticnit.
Desi nu am fost catehizat acasa, desi nu am fost niciodata constrans sa ma rog sau sa citesc din Biblie sau sa merg la biserica, traind intre oameni pe care ii consider crestini adevarati din acest popor de crestini adevarati, cum a fost poporul nostru si cum nu cred ca mai este (doar firimituri au mai ramas, asa cred), eu ma consider totusi un om pe cale de a deprinde, cu ajutorul lui Dumnezeu, vietuirea crestina. Asa am fost sadit acasa, asa voi si creste, prin Mila Domnului si cu ajutorul, printre altii, al vostru aici pe forum.
Sa ma iertati pentru cuvantul lung.
Domnul sa va binecuvinteze pentru tot binele pe care il faceti!

Mi-a plăcut tot ce ai scris, foarte frumos și de folos. Să-ți dea Dumnezeu sănătate și puterea să le duci pe toate. Doamne ajută !

În prealabil postat de cristiboss56

Eu am crezut ca ti-ai dat seama , sau ca ai constientizat ca vizita pe care ti-am facut-o acasa la tine a fost in acest spirit de iubire -milostenie ! Vezi cum te-a lovit slava desarta si datorita tie am fost lovit si eu pentru a-ti reaminti niste lucruri . Ce sunt cu frustrarile astea , Ioane ?

Nu stiu frate ce o fi cu frustrarile astea, daca zici ca le vezi intr-adevar la mine, iar daca este asa si au cazut pe tine, imi pare tare rau, a fost ultimul lucru pe care l-as fi vrut tocmai fratiei tale sa il fac...
Vizita voastra de atunci o pastrez ca pe o amintire foarte luminoasa, si eu si ai mei, ehe...
Dar vezi...pesemne o fi stiut mai multe calugarul de la Antim cand a spus acele cuvinte... daca esti bun sa revezi postarea, cu putina rabdare...
Bine frate, m-oi revansa eu in vreun chip, cumva. Nu sunt deloc suparat pe fratia ta, sunt doar mahnit in unele lucruri, dar fie sa le aseze Domnul, dupa Voia Lui, iar nu noi neaparat...

P.S. Am sentimentul ca incepi sa te imbunezi un pic..:) Slava lui Dumnezeu!

În prealabil postat de ioan cezar

Mi-a spus odata un sfintit calugar de la Antim, pe seara: "Frate, de iti fac binele ce-l voiesti, de iti dau ce imi ceri, mult voi suferi... Voi patimi, frate, grea pedeapsa... Ma mangaie, totusi, gandul, ca te vei folosi de sfatul meu..."

În prealabil postat de ioan cezar

Dar vezi...pesemne o fi stiut mai multe calugarul de la Antim cand a spus acele cuvinte... daca esti bun sa revezi postarea, cu putina rabdare...

Indemnul pe care l-ai făcut lui Cristiboss sa revada postarea m-a făcut si pe mine sa o revad si la fel ca prima oara nu am înteles mesajul. Esti prea criptic Ioan...sau înțeleg eu prea greu...dar mă simt mai confortabil cu prima varianta :)...si Nicolae Velimirovici era criptic...le vorbea protestantilor din Anglia indemnandu-i sa nu faca biserici noi ci sa toarne vin dumnezeiesc in bisericile deja existente...eu am crezut ca e erezie si ca trebuia sa le spuna sa se lepede de ratacire si sa vina la Biserica una soborniceasca si apostoleasca...mi-a explicat cineva ca el ii vedea pe eterodocsi parte cazuta din Biserica si din perspectiva asta trebuie interpretat mesajul lui...le vorbea ca fiului risipitor care desi nu mai era in casa, in inima Tatalui era tot de-al casei...numai ca nu le spunea „veniti acasa” fiindca i-ar fi pierdut ci le spunea „aveti grija ce faceti astfel incat sa vi se dea haine noi si sa se junghie vitelul cel gras pentru voi”...tot aia era dar sfantul stia cum sa puna problema...acuma pe el incet incet incepem sa il intelegem deci problema principala ai ramas tu. :)

În prealabil postat de ioan cezar

Mi-a spus odata un sfintit calugar de la Antim, pe seara: "Frate, de iti fac binele ce-l voiesti, de iti dau ce imi ceri, mult voi suferi... Voi patimi, frate, grea pedeapsa... Ma mangaie, totusi, gandul, ca te vei folosi de sfatul meu..."
Iar eu l-am pedepsit imediat: a sunat telefonul si i-am spus parintelui ca trebuie sa ma intalnesc cu o fata (eram deja tatal Mariei!)..

Recunosc ca si pe mine m-a intrigat exemplul de mai sus si nu sunt sigura ca il inteleg corect. Parintele era foarte bun si iubitor si accepta sa se jertfeasca pentru tine, in ideea ca iti va fi de folos sfatul lui. Nu stiu care era sfatul, ar fi bine insa sa te fi folosit de el, macar din respect pentru acel parinte. Sau din iubire. El te-a tratat ca pe un copil mic, parerea mea (din aceia pe care ii iubesti mai mult si despre care stii ca nu pot intelege anumite lucruri).
Acum, sa le ceri si altora sa se jertfeasca precum parintele de la Antim, asa cum inteleg eu, e destul de mult. Ni se cere sa iubim pe aproapele nostru ca pe noi insine, nu mai mult decat atat. De aici se pot naste probleme mari (eu am patit-o) - daca treci peste tine pentru a indeplini dorintele celui de langa tine. Dar asta nu se numeste probabil iubire (stiu ca s-a dezbatut problema pe un topic, nu vreau sa intru in amanunte). Prin urmare, ce ni se cere prin exemplul respectiv, sau l-am inteles eu corect?

Si ca sa fiu cat de cat corecta, chiar daca "ma voi lungi" (vad ca se poarta mesajele lungi :-)), mai stiu ca in Biblie mai scrie ceva in genul "sa va iubiti unul pe altul asa cum Eu v-am iubit pe voi" - dar cine poate oare acest lucru? Sau acest indemn era adresat doar apostolilor?

În prealabil postat de ioan cezar

P.S. M-a intrebat un coleg de forum pe privat: "ce numesti prin desfranarea ta"?
Pacatele mele de toata ziua si de tot ceasul, frate, pacatele mele. Uite, de pilda acum cand, in loc sa las la Mila Domnului soarta acestei postari, eu am ales sa fortez si am mai dat o explicatie, eu omul, spre lamurirea unui termen ca sa nu iasa diverse interpretari nepotrivite. Asta eu mi-o trec ca desfranare.

Cred ca ar trebui sa folosim cuvintele cu sensurile lor consacrate, adica pe cat posibil corect (aici nu cred ca se potrivesc metaforele, epitetele si alte figuri de stil...).
Altfel riscam sa intelegem gresit niste lucruri.

Frate, cunoastem cu totii din teoriile comunicarii: cand un mesaj pare criptic, aceasta poate fi consecinta multor lucruri. Tine de natura mesajului, de particularitatile emitatorului, de cele ale receptorului, precum si de canalul de comunicare (bruiaje etc.).
Pentru cazul de fata, lucru des intalnit de mine aici pe forum: tindem frecvent sa cautam intelegeri de tip logic si ne e greu sa pornim la analogii... Tendinta spre o gandire de tip formalist, eventual modelabila computational, algoritmizabila, dihotomica. Nimic mai strain de lumea credintei si de tainitele sufletului! , dupa convingerea mea. Psihologia, muzica si poezia, arta in general, reprezinta fratii si surorile mai mici ale teologiei. Cine e stangaci cu "fratii mai mici", va face o teologie cel mult academica, rece, incompleta. Prost, cred eu, o va face inca si pe aceasta, cum deja am constatat. (Imi exprim o convingere subiectiva, personala, desigur, iar nu vreo lege imuabila.)
Cred ca deloc intamplator Biserica e bogata in muzica si pictura (icoane, fresce), iar la altii gasim chiar si sculpturi si dansuri, diverse continuturi artistice.
Nu stiu cum e in citatul evocat, n-am voit sa camuflez nimic, am redat doar cuvintele calugarului, intuind eu ceva, o parte din miezul lor, rezonind subiectiv si invitind la analogii personale, deschis, nondirectiv...
Spun asadar, atat cat am cunoscut din experienta de viata evocata in acea postare:

A face un bine cuiva inseamna a fi dispus sa accepti suferinta lui in dinamica prezenta si viitoare a sufletului tau.
Nu poti ramane la fel ca inainte dupa ce ai traversat oceanul unei experiente interpersonale.(Daca ai acces la ocean, desigur... altminteri poti calca numai peste mici baltoace sau poti naviga cu vaporul...)
Sa porti si tu suferinta impreuna cu el (nu numai bucuriile), usurindu-i astfel povara, cumva. (Pentru aceasta insa, e nevoie ca mai intai sa detii tu insuti insusirea pe care semenul tau nu o detine deocamdata. Altminteri se petrece o prabusire in doi.)
Aceasta suferinta, comuna in fondul ei, aceeasi la toti oamenii, e traita insa in mod personal, subiectiv, absolut unic. Cand pe bebelus il doare burtica, mama sufera si ea, sufera si tata, dar nu in sensul ca ii doare si pe ei burta (asta e deja sugestibilitate psihica, alta mancare de peste).
Pe calugar nu il va deranja ce m-a deranjat pe mine cand am cerut sfatul, ci se va resimti poate in alt plan, sa presupunem ca la rugaciune (e doar o ipoteza), lucru dureros foarte pentru un monah. Sacrificiu.
Lucru clar: preiei cu tine ceva din neputintele celuilalt, iar sfatul Apostolului - Galateni, 6.2 - nu imi pare ca este un indemn heirupist, ci o incurajare foarte serioasa, anume de a accepta cu tot sufletul realitatea dragostei: jertfa, impartasirea suferintei.
(Dar noi vedem impartasirea mai mult ca a da, confundind-o astfel cu marturisirea. Omitem in schimb acceptarea, purtarea lipsurilor celuilalt, in duhul propriu si in maniera personala, cu un cost uneori foarte ridicat. De asta ne ferim foarte mult, crezind ca dam de la noi si ca saracim... Suntem stapaniti de frica si ma tem ca talcuim prost, adesea, dragostea Domnului... De asta m-am convins in primul rand din experienta personala, pe seama fricilor si talcuirilor mele gresite, succesiv.)

Am folosit mai sus expresia "purtarea lipsurilor", cand de fapt textul din Galateni este "purtati-va sarcinile..."
Acesta deoarece omul care nu isi poarta sarcina, o face tocmai din pricina unor lipsuri personale. A le purta si tu, in duhul Apostolului, nu inseamna a trai aceleasi neputinte cu cel neputincios (daca unul e neinfranat la vorba, nu inseamna sa devii si tu guraliv), cat a suporta cu rabdare lipsa, neputinta lui. Si a interveni cu blandete, iar aceasta nu e intotdeauna la indemana.
Actul jertfelnic presupune prin insasi natura lui un cost. Bucuria de a jertfi este insotita de durere, acestea se impletesc. Aceasta este Dragostea din Corinteni, nicidecum alta.
La aceasta cred ca s-a referit sfintitul calugar.

Imi cer iertare daca iarasi nu am fost limpede in exprimare.

În prealabil postat de Annyta

Cred ca ar trebui sa folosim cuvintele cu sensurile lor consacrate, adica pe cat posibil corect (aici nu cred ca se potrivesc metaforele, epitetele si alte figuri de stil...).
Altfel riscam sa intelegem gresit niste lucruri.

Draga mea, cred ca te grabesti cu recomandarea de a ingusta sensul cuvintelor cand, mai potrivit pentru varsta si cunostintele tale, cred ca e cuvenit sa procedezi invers.
Te invit, cu toata dragostea, sa cercetezi singura in Scriptura, multele locuri in care se foloseste termenul de desfranare. Sunt o puzderie de sensuri consacrate, desigur, ca doar e vorba despre Sfanta Scriptura. Iti va fi de folos pentru a largi aria semantica a acestui termen. Vei intelege mai nuantat, mai bogat.
Pentru aceasta e suficient "doar" sa citesti Scriptura.
Imi cer iertare, dar fiind om limitat si deloc desavarsit in rabdare, sunt uneori iritat de mecanismul urmator: ignoranta ne-o cultivam sistematic si ne rastim la cel care ofera un continut bogat, in schimb nu voim deloc sa facem efortul nostru personal de dezvoltare, portia cuvenita a fiecaruia. Asta nu e semn bun, nu anunta crestere si dezvoltare, ci impietrire. Va rog sa luati aminte la mustrarea mea, o spun usor iritat ce e drept, insa m-as bucura sa tineti seama de indemn: puneti mana pe carte si deschideti larg baierele inimii, fara frica! Aveti doar de castigat.

P.S. Va dau un mic ajutor, totusi; nu voiesc sa par rautacios: Apostolul vorbeste in cateva randuri despre desfranare cu sensul general de pacat. Orice pacat e desfranare inaintea Domnului.
Aprofundati, totusi, tema, prin studiu personal si prin dezbateri, desigur...

Cred ca am postat prea mult in ultima vreme.
Va multumesc pentru rabdare.
Ma iertati.
La revedere, tuturor!

[anna21]

@Ioan Cezar

Cu riscul sa spui iar ca proiectez, imi pare rau ca nu ai gasit intelegere sau mangaiere aici pe forum, ca te simti acuzat si indreptat cu bata chiar de prieteni.
Nu stiu daca ei au gasit exprimarile cele mai potrivite, dar ei (Glykis, Cristi) te cunosc mai bine si dincolo de cuvinte cred ca-ti vor binele.

Ce credem noi, astia care nu te cunoastem.. pai nu conteza.
Nu te supara pe mine (si nu o lua ca pe o mustrare), dar nu inteleg de ce atatea postari care decurg ca un spectacol pentru restul.
Chiar nu are importanta pentru "restul" daca esti certat pe nedrept sau nu.
Nu stiu daca ma fac inteleasa.

Citindu-ti postarile, mai ales cele in care te refereai la familie, ma gandeam cat de important este timpul.
Poate nu ai destula rabdare cu sotia (ipotetic), poate nu te pricepi sa-i spui cuvant de mangaiere (sa presupunem), poate nu o asculti, nu o intelegi (doar exemple).. Dar poate poti sa-i oferi timp: timpul in care poate sa se roage, sa citeasca, sa alerge..
In loc de intristare pe forum.

Daca te-am suparat, imi cer iertare.
(eu ma exprim mai agresiv, acum am fost mai atenta la cuvinte. Daca nu mi-a iesit este clar vina mea.. Dar este scris cu drag)

[anna21]

Ooo, vad ca ai scris ceva similar.

Ca sa reformulez: ce cauti tu, nu vei gasi pe forum.

În prealabil postat de ioan cezar

Pe calugar nu il va deranja ce m-a deranjat pe mine cand am cerut sfatul, ci se va resimti poate in alt plan, sa presupunem ca la rugaciune (e doar o ipoteza), lucru dureros foarte pentru un monah. Sacrificiu.
Lucru clar: preiei cu tine ceva din neputintele celuilalt, iar sfatul Apostolului - Galateni, 6.2 - nu imi pare ca este un indemn heirupist, ci o incurajare foarte serioasa, anume de a accepta cu tot sufletul realitatea dragostei: jertfa, impartasirea suferintei.
(Dar noi vedem impartasirea mai mult ca a da, confundind-o astfel cu marturisirea. Omitem in schimb acceptarea, purtarea lipsurilor celuilalt, in duhul propriu si in maniera personala, cu un cost uneori foarte ridicat. De asta ne ferim foarte mult, crezind ca dam de la noi si ca saracim... Suntem stapaniti de frica si ma tem ca talcuim prost, adesea, dragostea Domnului... De asta m-am convins in primul rand din experienta personala, pe seama fricilor si talcuirilor mele gresite, succesiv.)

Am folosit mai sus expresia "purtarea lipsurilor", cand de fapt textul din Galateni este "purtati-va sarcinile..."
Acesta deoarece omul care nu isi poarta sarcina, o face tocmai din pricina unor lipsuri personale. A le purta si tu, in duhul Apostolului, nu inseamna a trai aceleasi neputinte cu cel neputincios (daca unul e neinfranat la vorba, nu inseamna sa devii si tu guraliv), cat a suporta cu rabdare lipsa, neputinta lui. Si a interveni cu blandete, iar aceasta nu e intotdeauna la indemana.
Actul jertfelnic presupune prin insasi natura lui un cost. Bucuria de a jertfi este insotita de durere, acestea se impletesc. Aceasta este Dragostea din Corinteni, nicidecum alta.
La aceasta cred ca s-a referit sfintitul calugar.

Imi cer iertare daca iarasi nu am fost limpede in exprimare.

Multumesc pentru explicatii, aici e mai clar si este de folos ceea ce ne-ai reaminit cu "purtarea sarcinilor" si "dragostea jertfelnica".
Totusi primul tau mesaj nu transmitea ideea pe care o inteleg acum, ca ne ceri sa reactionam cu blandete si rabdare la anumite atitudini care ni se par sau chiar sunt gresite...