Lasatul Secului de Paste

Miscandu-si data an de an in zona calendaristica a sezonului agrar, Lasatul Secului a asimilat numeroase practici specifice renovarii sau schimbarii timpului, reusind sa alcatuiasca un ciclu de sarbatori format din doua saptamani: Saptamana Nebunilor si Saptamana Caii lui Santoader. La mijlocul ciclului se situeaza noaptea Lasatului de Sec celebrata ca un adevarat revelion. Ritualul de innoire a timpului cuprinde, asemanator ciclului sarbatorilor de iarna, o perioada de imbatranire si degradare a timpului, evidentiata prin practici in care apar mascati si elemente orgiastice (Saptamana Nebunilor), si o perioada cu practici de purificare a spatiului, de recastigare a armoniei si echilibrului (Saptamana Caii lui Santoader).

Saptamana Nebunilor

Saptamana Nebunilor se suprapune peste Saptamana Alba (Saptamana Branzei) cand "numai nebunii pornesc a se insura, numai prostii si uratii satelor abia acum dau zor ca sa se casatoreasca, pe cand toti cei cuminti, cati au avut de gand sa se insoare in decursul carnilegilor, s-au insurat deja cu mult mai inainte". Obiceiul consta in mascarea barbatilor cu haine femeiesti pentru a merge prin sezatori unde faceau "diferite nebunii si glume". Ei luau fetele si nevestele la joc, improvizand diferite dansuri spre buna dispozitie a celor prezenti, cutreierau a doua zi satul pentru a face alte "nerozii, nebunii si glume".

O descriere detaliata a obiceiului a fost facuta de Ion Chelcea in anul 1939 pe care o redam pe scurt. Autorul spune ca tinerii se mascau in personajele unei nunti: mireasa, mire, popa, dascal, nasi, "cumnat de mana", nuntasi de rand. Dupa ce se faceau "maimusi" (se mascau), porneau doi cate doi pe ulitele satului cu "govia" (mireasa) si mirele in frunte. Pe drum, mascatii din alaiul nuptial se repezeau dupa copii, iar fetele si nevestele tinere erau "tucate". Copiii, care urmareau de la distanta aceasta nunta improvizata, dadeau in vileag, prin intermediul strigaturilor, despre a cui casatorie era vorba: a oamenilor carora le-a trecut vremea de insurat si maritat. Cununia avea loc, sub forma de parodie, la un pom in care se anina un clopot. De la pomul cununiei cortegiul se indrepta spre rau, unde "tinerii casatoriti" se spalau pe maini cu apa turnata dintr-o vadra. Dupa acest moment ritual "maimusii" mergeau pe la casele oamenilor, unde erau cinstiti cu rachiu, ca la ospetele adevarate. Rezistand peste secole piedicilor ridicate de biserica, gratie laturii sale distractive si glumete, obiceiul a pastrat elemente valoroase pentru reconstituirea scenariului de renovare a anului care incepea primavara. Functia matrimoniala a obiceiului pare a fi de data mai recenta, daca luam in considerare informatiile din alte zone ale tarii, unde mascatii vizitau sezatorile pentru a face tot felul de "glume si narozii", fara a fi invocata casatoria. Sa fie aceasta o urma a vestitelor cortegii dedicate lui Dionysos?

Desi lipsesc informatiile etnografice care sa ateste revenirea mortilor printre cei vii, element important in scenariul de renovare a timpului (anul nou oficial si Anul Nou ritual), abunda practicile de pomenire a mosilor si stramosilor, a mortilor in general: Sambata Parintilor dinaintea Lasatului de Sec, cand se pomeneau mortii care si-au aflat sfarsitul in imprejurari naprasnice si cei care n-au avut parte de luminare; Mosii de Iarna, numiti si Mosii de Carnelegi in Moldova si Bucovina, Mosii de Piftii in Oltenia si Muntenia, Sacrilegi si Sacrilegiu Mic in Banat care erau tinuti tot in sambata (ajunul) Lasatului de Sec, cand se dadeau de pomana alimente, bauturi, vase de baut apa, piftii, diferite copturi ("pupi"), fruct alb (branza, lapte), placinte. Spre deosebire de alte zile dedicate mortilor, Mosii de Iarna si Mosii de Toamna, care cad sambata inainte de Samedru, erau numiti de popor si Mosii cei Mari. O alta zi dedicata mortilor era Sambata Santoaderului, cand se impartea de obicei coliva.

Nu sunt probe etnografice ca la Lasatul Secului si in cele doua saptamani care il incadreaza s-ar fi facut sacrificii rituale. In schimb, abunda alimentele rituale preparate in ajunul Lasatului de Sec (oua fierte, piftii, lapte, branza) si in Sambata Santoaderului (colacei numiti "cuci", "braduleti" si mai ales coliva). Traditia crestina, conform careia coliva a fost inventata de sfantul Toader este infirmata de izvoarele antice, care atesta termenul "coliva", cu sensul ce-l poarta si astazi, inca din timpul formarii civilizatiei cretane. Cultul crestin ortodox a preluat coliva din ritualul anterior precrestin, dandu-i semnificatii legate in special de pomenirea mortilor. Coliva - grau fiert la care s-a adaugat mai tarziu miere sau zahar, miez de nuca - a fost, probabil, forma arhaica de sacrificiu a unei zeitati agrare. Modul de preparare extrem de simplu si importanta ce i se acorda in obiceiurile familiale si calendaristice sporesc rolul ritual al colivei chiar si in raport cu turtele si colacii.

Intre strigatul peste sat din Transilvania la Anul Nou si la Paste (Joimari sau Sambata Paste lui) si strigatul peste sat in Tara Romaneasca practicat la Lasatul Secului nu exista deosebiri de esenta. Scopul este acelasi: comunicarea faptelor rele petrecute de-a lungul anului, intr-un cadru nocturn si la o data calendaristica precizata de traditie, pentru ca cei vizati sa intre in noul an purificati si cu sanse egale de impliniri ca si ceilalti membri ai obstei. Formula cu care se incheie strigatul peste sat in Maramures: "Cele bune sa se adune, cele rele sa se spele" este valabila pentru multe zone romanesti unde a fost, atestat obiceiul.

Noaptea Revelion a Lasatului de Sec

Elemente orgiastice pot fi socotite atat gesturile si cuvintele licentioase ale mascatilor, cat si jocul si consumul excesiv de mancare si bautura. Tot ce se face la Lasatul Secului este din belsug: se joaca mult ca sa creasca canepa, se mananca si se bea din abundenta pentru a suplini astfel severitatea postului si altele. Foarte interesanta ni se pare informatia bucovineana conform careia veselia si petrecerea se incheia cu consumul oualor de gaina fierte sau coapte.

In Tara Romaneasca petrecerea nocturna avea loc duminica seara, in ziua Lasatului de Sec. Petrecerea era familiala: cei mici veneau la cei mari, copiii la parinti, finii la nasi. Cei care veneau sa faca Lasatui Secului aduceau cate un plocon, sarutau mana si cereau iertare si impacare gazdei care era o ruda mai mare sau un nas. In Transilvania si Banat, petrecerea nocturna purta, in functie de zona, nume diferite: Alimori (roata de foc), La Zapostit (Lasatul Secului), Priveghi (termen care desemneaza orice petrecere nocturna a timpului), Opait (nume primit de la un stravechi instrument de iluminat), Hodaite (nuia cu doua crengi intre care se indeasa pai si tulei de porumb, carora li se da foc).

In forma sa arhaica, petrecerea era organizata sub cerul liber, la lumina focului, de obicei pe un deal sau o ridicatura, si prezenta mici variatii calendaristice (sambata seara inainte de Lasatul Secului de carne, sambata seara inainte de Lasatul Secului de branza, duminica seara inainte de inceperea Saptamanii Albe, duminica seara inainte de inceperea Lasatului de Sec. Privegheatul la Lasatul Secului nu era mai prejos ca Revelionul contemporan: "La Zapostitul de Paste sau la Lasatul de Branza se face in unul sau mai multe locuri foc, fiecare partas aducand partea sa de lemne, paie etc. Acest foc se numeste "priveghi"". Acolo canta, striga, joaca si ureaza sau chiuie poporul adunat din tineri si batrani. Priveghiul, numit si Priveghiul cel Mare (in cursul anului sunt mai multe priveghiuri, adica sarbatori nocturne), i se dadea valoare de An nou. Daca cineva lipsea de la Priveghi, era intrebat de participanti a doua zi "din ce cauza n-a fost aseara la priveghi, ca Dumnezeu stie mai trai-vom pana la alt an".

Fiind situat intre solstitiul de iarna si echinoctiul de primavara, Lasatul Secului era un prilej de sarbatoare a victoriei luminii asupra intunericului. Explozia de bucurie se exprima in primul rand prin luminatii si aprinderea focurilor. Pentru a reliefa mai bine atmosfera care domnea la Priveghiul cel Mare, reproducem cateva informatii de teren: "tinerii iau din focul priveghiului taciuni aprinsi in maini si-i intorc pe langa sau in jurul corpului, formandu-se din taciune sau paiele legate si aprinse pe taciune un cerc de foc. La intoarcerea cercului se striga: Alimori! Alimori!"; "in alte locuri fac din nuiele o roata, sau chiar iau o roata de car ori de plug, o invaluie cu paie legate, paiele le aprind, si asa lasa roata de pe un deal pe coasta la vale, strigand si Alimori!"; "Hodaitele ... se aprind in deal, purtandu-le in mana si facand cu ele tot felul de figuri, incat din sat apar ca focuri artificiale"; "in ziua de Lasatul Secului de Postul Pastelui, dupa ce a inserat bine, flacaii incep sa faca iluminatii prin sat, leaga de cumpana putului cate o dihonita de pacura, ii dau foc si apoi lasa galeata in put, ca astfel diho-nita aprinsa sa ramana suspendata in aer, unde se consuma". Practica confectionarii unui om din paie si incendierea lui pe camp liber este foarte veche; ea aminteste vremurile cand innoirea timpului cerea sacrificii umane supuse apoi incinerarii.

Asemanator noptii de Anul Nou, la Priveghiul Lasatului de Sec se efectuau diferite vraji si farmece, mai ales pentru aflarea ursitei si grabirea casatoriei. Un interesant obicei era in Muntenia si la macedoromani incercarea norocului copiilor in noul an prin baterea alvitei.

Saptamana Caii lui Santoader

Partea a doua a ciclului, Saptamana Caii lui Santoader, cuprindea in special practici de purificare, de potolire a entuziasmului excesiv din perioada Caslegilor, mai ales din Saptamana Nebunilor si noaptea Lasatului de Sec. Fiind vorba de sfarsitul iernii si inceputul primaverii, cand pe oameni ii asteptau activitati economice ce nu puteau fi amanate, viata trebuia sa intre cat mai repede in normal. Ordinea era adusa cu ajutorul unui temut personaj mitic romanesc, Santoaderul. Prin practicile ce ii erau dedicate, domina saptamana ce-i poarta de altfel numele. Prima si a doua zi a saptamanii, Lunea Curata si Martea Vaselor, erau dedicate practicilor menite sa preintampine incalcarea interdictiilor alimentare ale postului: consumarea anumitor alimente de post (in special borsul crud, negatit), inacrirea lui dupa un anumit ritual care va intra in alimentatia cotidiana, pana la iesirea din Paresimi, spalarea vaselor cu lesie, schimbarea vaselor de dulce cu cele de post.

Alungarea spiritului iernii

Curios este obiceiul consemnat numai in sudul tarii, numit jujeul, goana cainilor, datul cainilor in tarbaca. In satele unde se practica obiceiul, prima zi dupa Lasatul Secului era dedicata in intregime chinuirii sl alungarii cainilor prin mijloace violente: "Se fac cete de 10-20 de oameni, intra prin ograzi, scot cainii la drum sau ii infunda prin stramtori, unde cu o indemnare de admirat pun mana pe ei, ii apuca si le inclesteaza falcile, asa ca sa nu mai poata musca. [...] Deci cainele prins se pune in franghie si se invarteste cat permite franghia. Dupa aceea trag doi insi de lemne si franghia desucindu-se azvarle cainele ametit"; "Ziua aceasta este destinata mai mult pentru goana cainilor, in asa chip ca, daca iesi la marginea satului, sunt tot cete de caini si, cum vad vreun om, incep a urla; ei au o presimtire pentru aceasta zi, si mai cu seama cainii cei mai batrani, si din cauza aceasta in zorile acestei zile ies neprigoniti de nimeni la tarcavis, adica se retrag la camp sau se ascund prin locuri anevoie de gasit". Ipoteza conform careia obiceiul ar reprezenta pedeapsa cainilor pentru neglijenta lor de a nu fi anuntat invadatorii gali cand s-au apropiat de Capitoliul roman, semnalul fiind dat de gastele sacre, este o poveste ca multe altele, ale curentului latinist. Explicatia data de batranii satului are in vedere nu istoria lumii antice, ci practica curenta: "ca sa se faca mult malai sau mei la vara".

Pe baza unor argumente etnografice deducem ca tarbacul cainilor era un obicei specific renovarii timpului. Lupul, ruda salbatica a cainelui, dupa ce a domnit peste anotimpul friguros, timp in care romanii ii atribuia zeci de zile pentru implinirea unor practici, era alungat simbolic in luna februarie, dupa incheierea imperecherii. Frigul si intunericul, aflate sub zodia lupului, trebuiau inlocuite, prin ceremonii si ritualuri complexe (alungarea cainilor este numai un exemplu), cu caldura si lumina, aflate sub zodia calului. In credintele si legendele romanesti, spre deosebire de lup, care aparea ca un animal devorator al astrilor (eclipsele solare si lunare, noptile cand Luna nu apare pe cer), calul transporta carul solar si randuia drumul Soarelui intre solstitiul de iarna si cel de vara. Sfintii anotimpului calduros implicati in scurgerea timpului erau, in interpretarea populara, calari pe cai: Santoaderul, Sf. Gheorghe, St. Dumitru. Faptul ca dupa ziua alungarii cainilor, simbol domestic al lupilor, incepea imediat Saptamana Caii lui Santoader, este inca un argument in favoarea ipotezei noastre.

Cucii

Ceremonialul "cucilor" este inca o datina de primavara cu valente purificatoare atestata numai in sudul tarii. Flacaii si barbatii tineri acordau o importanta deosebita mascarii in cuci. Dificultatile cele mai mari le ridica confectionarea glugii, "lucrata cu multa iscusinta si facuta dintr-o bucata de sarica cusuta in forma si marimea unei traiste de cal, fiind acoperita pe deasupra cu hartie alba sau colorata, peste care se fac ceva brodaturi cu diferite feluri de lanuri. In dreptul nasului se pune un gat de tigva gaurita ici si colea, iar in dreptul gurii si al ochilor se lasa cate o mica rasuflatoare. De ambele parti din dreptul urechilor se fixeaza in sus doua coarne cam de un metru, peste care se pun alte 3-4 orizontal, formand astfel un fel de scara. Toate acestea iau numirea de "coarnele glugii" si sunt acoperite peste tot cu fulgi si pene, iar in varf se pun 3-4 fulgi de cocos sau varf de trestie". Imbracati in fuste, cu gluga pe cap, cu un bat in mana si cu un clopot mare in spate, cucii alergau in prima dimineata dupa Lasatul Secului, uneori in ziua Lasatului de Sec, dupa copii, fete, femei, oameni pe care ii atingeau si adesea ii tranteau. Spre mijlocul zilei, luau in mana cate o nuia de care legau o opinca si urmau alte alergaturi si alte lovituri la spatele curiosilor. Seara, cucii se adunau si mergeau din casa in casa pentru a face cate o hora in curte. Asa se desfasura acest obicei pe la sfarsitul secolului al XIX-lea; fara prea mari schimbari poate fi intalnit si astazi in satele Independenta, Branesti jud. Calarasi. Scenariul de desfasurare a obiceiului este insotit de numeroase credinte: "Cel ce se face cuc trebuie sa se faca de trei ori sau de noua ori in noua ani, caci altfel se crede ca murind se va face diavol". "Fulgii luati de la gluga cucului ii intrebuinteaza femeile ca sa afume pe cei ce sufera de frica"; "Daca omul sau oricine nu primesc vreo lovitura de la cuci in aceasta zi, se zice ca acela nu va fi sanatos peste an". Cucul, straveche pasare prevestitoare, atestata si la greci, era dublata de functia purificatoare. Prin intermediul mastii, cucul alunga cu zgomotul clopotului spiritele rele, iar prin atingerea cu opinca sau prin arderea fulgilor din gluga gonea boala. Masca ar reprezenta, in totalitatea ei, scurgerea timpului sezonal (cucul) si a timpului diurn (cocosul).

Scalda rituala

Vinerea Santoaderului era dedicata culegerii radacinilor de iarba mare sau oman pentru a fi pus in scalda fetelor. Scoaterea radacinilor se efectua dupa un intreg ritual care, uneori, se asemana cu ritualul culegerii matragunei; terenul trebuia sa fie curat, nescormonit de gaini, iar in locul radacinii scoase se puneau sare, boabe de grau, faina. In noaptea dinspre vineri spre sambata in Muntenia si alte parti ale tarii tot poporul, mic si mare, se spala pe cap si trup cu apa in care se tocau radacini de iarba mare. Unul din sensurile spalarii rituale a parului in noaptea sau in dimineata zilei de Santoader era cel de purificare: "in muntii Apuseni fetele de la 14 ani in sus se spala in seara de Santoader pe cap cu lesie din propivnic sau parlangina (iarba cu miros placut pe care o poarta nevestele si fetele in san si care miroase numai primavara, pana incepe cucul a canta) si iedera; iar dupa ce s-au spalat isi desfac chica dinainte, care era trasa peste frunte, si, impreunand-o cu chica dindarat, se piaptana cu carare. In semn ca de aici inainte este fata mare de maritat". Nu este vorba deci de o spalare obisnuita a parului, ci de una rituala, cu valente purificatoare pentru intreg anul care incepea si se sfarsea la echinoctiul de primavara. Aceleasi semnificatii rituale trebuie sa le fi avut tunsoarea barbatilor si taierea unei suvite de par de la fete. Parul, mai ales prin ondulatia sa, simboliza fuga timpului, iar albirea si caderea lui temporalitatea si succesiunea varstelor. Modificarea pieptanaturii la fete, ca de altfel si taierea parului, exprima schimbarea, saltul peste pragul anului, dar si peste pragul varstelor. Schimbarea pieptanaturii marca la fata din Apuseni implinirea varstei de 14 ani si introducerea ei in alta categorie de varsta, a fetelor mari, cu alt statut in comunitatile satesti traditionale.

In unele zone ale tarii omanul era inlocuit cu o alta planta indragita de popor, popelnicul. "Vineri dimineata mergeau fetele la padure dupa frunza de popelnic; plecau nespalate si nemancate. Trebuia mers de noapte, sa n-o vada gainile, ca nu-i creste parul sa-l faca chica. Se ducea fiecare unde stia ca e popelnic in padure; il cauta sub zapada. Sambata dimineata o fierbea si se spala cu apa aia pe par; se spalau toate femeile din casa, fete ori batrane. Cand o culege din padure se zice:

"Popelnice, Popelnice,

Eu li dau pita si oua,

Tu sa-mi dai cosita noua".

Ducea o tara de pita si un ou, si le lasa acolo de unde lua mana aia de popelinc. Numai cinci-sase fire daca gasea, uneori si cu trei fire venea, cateodata nu gasea ca era zapada mare"; "Cand mergeam in padure dupa popelnic, duceam o bucatura de pita cu sare si le lasam sub tufa unde gaseam frunza. Niciodata nu m-am pieptanat in saptamana lui Santoader fara sa-mi spal parul cu frunze de popelnic. Cand luam frunza spuneam:

"Popelnice, popelnice,

Eu iti dau pita cu sare,

Tu sa-mi dai cosita mare!"

Painea si sarea sunt plata frunzei. Cum sa tot iei si sa nu dai? Nu se mai face daca nu dai!". Frunza de popelnic, asemanator rizomului de oman, avea valoare magica, cu calitati neobisnuite. Culegerea frunzelor se efectua, in conditii speciale: fata pleca de acasa fara sa se spele si sa manance, inainte de ivirea zorilor, pronunta o formula prin care se propunea un schimb simbolic intre lumea vegetala si lumea umana, intre popelnic si tanara care-si dorea "cosita mare", se facea plata locului pe care a crescut planta cu produse alimentare prezente in numeroase practici rituale (oul, sarea, painea), urma apoi intoarcerea spre casa si spalatul ritual. In alte zone etnografice, de pilda in Muscel, fetele care scormoneau pamantul pentru a gasi rizomi si radacini' de oman invocau nu puterea plantei, ci a Santoaderului:

"Toadere, Santoadere,

Da cosita fetelor,

Cat e coada iepelor!"

Insuratitul si infartatitul

La data cand era sarbatorit Santoaderul se separau nu numai varstele, ci, de cele mai multe ori, si sexele. Printr-un ritual complex, numit "prinsul Suratelor" in Muscel, Arges, Dambovita, "infratitul si insuratitul" in unele zone ale Olteniei, "insotirea" in Tara Hategului, "prinsul verilor si varutelor" in sudul Transilvaniei, se realiza despartirea copilariei de tinerete.

Insuratitul si infartatitul este un legamant juvenil legat pana la moarte de puberi (sapte-paisprezece ani), pe alte criterii decat cele de rudenie (prietenie, sex, afinitate sufleteasca), la Santoader dar si la alte sarbatori, precum Mosii de Vara, Matcalau, Rapotinul Testelor. Ceremonia, care are o bogata sinonimie zonala (prinsul Verilor si Varutelor, Datul de-a Verisoarele, insotirea, Matcutatul fetelor, Matcalau si altele), se desfasoara cu sau fara martori, in camp, la fantana, in cimitir, in casa, in jurul unui brad impodobit, in gradina, in jurul unui pom care infloreste si rodeste, pe grupe mici, de doi copii (doua fetite sau doi baieti), sau pe grupe mari, de 10-20 de copii, fete si baieti laolalta. Legamantul cuprinde mai multe momente rituale si ceremoniale: pronuntarea cu voce tare a juramantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolica, de obicei o oala sau o strachina din lut, imbratisarea frateasca, ospatul care consta in mancarea alimentelor rituale (colaci, grau fiert), joaca sau zbenguiala copiilor. Ceremonia se repeta, in unele zone etnografice, anual, la aceeasi data, pana la intrarea in joc a fetelor si baietilor. Persoanele legate veri, varute, surate, frati de cruce etc. se intalneau anual, dupa casatorie, de obicei la sarbatoarea cand s-au insuratit sau infartatit. Dupa incheierea solemna a legamantului copii si apoi oamenii, tineri si batrani, isi spun, pana la moarte, surata, vere, fartate, soala (verisoara) si se comporta unul fata de altul ca adevarati frati si surori: se sfatuiesc in cele mai intime si grele probleme ivite in viata, isi impartasesc tainele, nu se casatoresc cu sora sau fratele suratei sau fartatelui, se ajuta si se apara reciproc pana la sacrificiul suprem etc. La moartea suratei sau fartatelui, sora sau fratele de legamant purta doliu si, local, implinea un ritual de dezlegare, asemanator oamenilor lunatici.

Incuratul cailor

In unele sate din sudul tarii avea loc obiceiul alergarii sau incurarii cailor cu dublu rol: ritual si practic. Indiferent daca se organizau intreceri intre calaretii flacai sau caii erau lasati singuri "sa se incure" in vatra sau mosia satului, gonirea cailor avea drept scop alungarea, in ultima zi a ciclului de innoire a timpului calendaristic, a spiritelor rele cuibarite in timpul iernii. Obiceiul avea insa si un caracter practic: cu acest prilej obstea putea sa aprecieze vrednicia feciorilor dupa modul cum au scos caii din iarna, in societatea arhaica romaneasca erau zile de examen atat pentru harnicia fetelor, cat si a baietilor.

Dupa perioada carnavalului, dar mai ales dupa Saptamana Nebunilor, cand erau admise libertati neintalnite in cursul anului, de pilda sarutatul fetelor si nevestelor pe ulite de catre "maimusi", se impunea cu necesitate aducerea linistii si orientarea tuturor energiilor spre activitati cu caracter practic. Cine altul putea sa faca adevarata ordine decat Santoaderul cu caii sai? Acestia instituiau un control sever asupra tineretului, mai ales asupra fetelor, carora le interziceau tinerea sezatorilor. Lasatul serii trebuia sa prinda toate fetele acasa, iar intalnirile cu baietii erau excluse. O frica de nedescris semanau aceste intruchipari cabaline serbate de popor cu mai mare sfintenie decat eroul calare, recunoscut de biserica, Sf. Gheorghe. Pedepsele erau foarte aspre: " ... daca vreo fata mare necinsteste prin vreun lucru femeiesc nepotrivit ziua aceasta, atunci Santoader trimite pe caii sai, care, prefacuti in cei mai voinici si mai frumosi feciori, o pandesc si, sub pretext ca vor s-o petreaca la joc, o rapesc ... Din cauza aceasta apoi nici o fata mare nu paraseste bucuroasa casa in ziua Santoader"; ; "in decursul Santoaderilor nu numai ca nu e bine de a coase si de a toarce, dar nici macar a-si petrece ori a merge in sezatoare nu este iertat, caci vin caii lui Santoader si taie capul tuturor ce s-ar afla in sezatoare ori la alta petrecere".

Ca sarbatoare echinoctiala, moment-cheie in calculul timpului calendaristic si al sarbatorilor, Santoaderul randuieste nu numai Soarele, ci si distanta si locul sarbatorilor de primavara: "de la Baba Dochia, cea mai strasnica dintre babe, sunt noua zile pana la Santoader, si de la Santoader sunt noua zile pana la Alexa si de la Alexa noua zile pana la Bunavestire"; "Santoaderul vine intotdeauna infocat si calduros ca un Fat-Frumos, iar Baba Dochia plouata si morocanoasa ca o baba". in Tara Almajului se credea ca Rusaliile, erau rupte din Santoaderi. Atat saptamana Rusaliilor cat si saptamana Santoaderilor tineau opt zile, iar personajele mitologice (feminine in primul caz masculine in al doilea) pedepseau oamenii intr-un mod asemanator: "luatul din Santoader sau "lovitul din Santoader" sadeau aceeasi teama ca "luatul din Rusalii". Sunt unele indicii ca jocul Calusarilor a fost transferat de la Santoader, care era sarbatorit la echinoctiul de primavara, la Rusalii.

Santoaderul si Sangiorzul, desi se afla la oarecare distanta calendaristica, prezinta unele asemanari: apar intotdeauna calari pe cai; Santoaderul omoara, uneori, un sarpe naprasnic, scena obisnuita pusa in iconografia crestina pe seama Sfantului Gheorghe; sunt cei mai venerati sfinti ai primaverii. Atatea merite i se puneau in spatele lui Santoader incat i s-a facut loc si in bisericile crestine, unde apare, uneori, pictat calare pe cal si omorand balaurul in locul Sf. Gheorghe. Elena Niculita-Voronca scria ca insusi preotul manastirii Sucevita i-a spus ca in pridvor, in partea dreapta, este zugravit Santoaderul calare pe cal omorand balaurul si scapand fata imparatului.

Ion Ghinoiu

• Icoana Invierii Domnului sau despre Crucea Pastelui
  Publicat in : Invierea Domnului