Condacul este un imn în care se arată felul sau însemnătatea sărbătorii pe scurt. Icosul este tot un imn în care se arată mai pe larg felul sau însemnătatea sărbătorii.
La praznicul Naşterii Domnului Hristos, a venit împăratul la Biserica Sfânta Sofia. Şi era întru toată strălucirea lui, între curteni şi ostaşi, şi clerici mulţi slujeau, şi daruri multe erau aduse. Iar Roman, după cum îi era rânduită slujba, umbla aşezând lumânările. Şi unii dintre cei care-l urau au ieşit deodată de după pilaştri şi l-au apucat şi-au prins a-l trage către amvon, şi ziceau: „La parte eşti învrednicit asemenea cu noi, deci suie-te în amvon şi cântă dacă poţi, ca şi noi, sfântă cântare de laudă!
Cuviosul Roman, la aceste cuvinte, a plecat cu umilinţă fruntea, ca un neştiutor de carte ce era, iar clericii îl trăgeau, şi-l înfruntau râzând, şi-l defăimau cu otrăvit suflet înaintea împăratului şi a poporului clin Biserică. Şi lovit fiind astfel, a simţit aclâncă ruşine si umilire, şi plângea cu amar.
Iar după se s-au sfârşit cântările şi au ieşit toţi din Biserică, s-a ridicat şi Roman din colţul unde se ascunsese, a venit înaintea Fecioarei şi îngenunchind cu umilinţă, vărsând lacrimi pentru neştiinţa lui şi pentru întunericul în care se afla. Şi în tăcerea Bisericii vorbea către Sfânta Fecioară şi o ruga să se îndure de el, să depărteze răutatea şi batjocura din jurul lui.
Şi simţindu-se alinat de privirea cea blândă a Maicii Domnului, s-a sculat şi s-a dus la chilioara lui. Şi fiind încă moleşit de mâhnire şi plâns, n-a pus în gură nici un pic de hrană, ci sta singur cugetând cu înfrângere şi umilinţă la pururea Fecioara, de la care ceruse sprijin. Şi într-o târzie vreme a nopţii a adormit. Şi iată, i s-a arătat cuviosului Roman frumos vis. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, mângâierea mâhniţilor, venea către el întru strălucire, zâmbindu-i. In mâna Ei albă ţinea o hârtiuţă. Şi i-a vorbit cu dulce grai,.. „Ştiu de ce eşti mâhnit, umilitule Roman, căci ai plâns şi Mi-ai spus durerea ta... Iată, am venit să te mângâi. Deschide gura“. Plin de uimire şi fericire, a deschis Roman gura“. Iar Maica Domnului i-a pus în gură hârtia şi i-a spus iar: „Mănânc-o“. Iar Roman, cu inima bătând, a mestecat între fălci hârtia şi a înghiţit-o. Şi a simţit în el ca un vârtej. Şi Maica lui Dumnezeu s-a înălţat în nor de lumină. Şi s-a deşteptat umilitul Roman. Şi-şi simţea sufletul plin de mângâiere şi negrăită dulceaţă, şi înaintea ochilor îi plutea încă acea vedenie fericită. Şi fără să-şi dea seama cum, deodată a văzut curat în mintea sa că i-a venit înţelegerea slovei şi a cărţii. Şi a fost asta ca într-o fulgerare, şi umplându-se de cutremur, pîângând a îngenunchiat, ridicând fierbinte rugă în inima lui către Sfânta Fecioară.
Şi dezlegându-i-se porţile deplinei înţelegeri, desfăcea cărţile şi Ie citea şi simţea în el într-un ceas atâta învăţătură, cât nu pot dobândi alţii în ani îndelungaţi. Şi s-a rugat Cuviosul Roman toată ziua următoare, postind, iar când a venit vremea cântării celei de noaptea, s-a dus la Biserica Sfintei Sofii şi-şi făcea slujba; şi-i era inima ca o primăvară înflorită. Şi se afla iarăşi popor mult, si împăratul în toată slava curţii lui. Şi sosind ceasul cântării condacului, îl împingeau iarăşi clericii cu batjocurile lor. Atunci el s-a suit în amvon (că era obiceiul ca de pe amvon să cânte un cleric condacul) şi a cântat cu dulce glas cântare de laudă, în mintea sa alcătuit, astfel zicând: „fecioara astăzi pe Cel mai presus ele fiinţă naşte şi pământul peşteră, Celui neapropiat aduce...
Şi deodată s-a făcut o tăcere mare în cuprinsul Bisericii; şi numai glasul lui Roman suna şi-l asculta toată lumea adunată, cu negrăită uimire, şi sufletele le erau pătrunse de Dumnezeiesc fior. Şi când s-a coborât din amvon, îl împresurau toţi şi se minunau de schimbarea lui. Şi l-a întrebat Patriarhul Eftimie: „Cine te-a învăţat, o, Roman, asemenea cântare? Iar el cu umilinţă şi bucurie, a mărturisit Patriarhului visul său. Şi toţi îl ascultau umili; iar clericii, care obişnuiau a-l necăji şi a-l ruşina, au simţit adâncă zdrobire şi pocăindu-se pentru răutatea lor, au căzut la picioarele lui Roman, cerându-i iertare. Şi chiar atunci, pe loc, Patriarhul l-a făcut Diacon. Şi cânta cu frumuseţe noi laude Domnului său şi Preasfintei Fecioare, şi cei care îl înfruntaseră şi se socoteau mai înţelepţi decât el, acuma veneau şi-i cereau cu umilinţă învăţătură. Şi a făcut mulţime de condace, peste o mie, la praznice împărăteşti şi la cele ale Maicii Domnului. Şi s-a smerit în cinstită şi blândă viaţă, până ce i-a venit vremea să se mute la veşnicele locaşuri.
Sfântul Simeon Tesaloniceanul vorbind despre condac şi icos, zice astfel: „După a şasea cântare a canoanelor, Preotul... zicând vosglăşenia, se zice condacul ca o lăudare a sărbătorii alcătuită clin tropar şi cel ce se cheamă icos, adică: casă, ca unul ce cuprinde întru sine toate cuvintele sărbătorii sau viaţa fiecăruia din sfinţi, care se sfârşeşte ca şi condacul în puţintică cântare (S. Tes. c. 312.).
Protos. Nicodim Măndiţă
Explicarea celor şapte Laude, Editura Agapis
Cumpara cartea "Explicarea celor şapte Laude"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.