„Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor!” (Matei 4, 12)
În ultimii zece ani s-a vorbit tot mai mult și mai des, în special în mediile religioase despre apocalipsă, despre sfârșitul lumii, despre venirea lui Hristos, despre răpirea la cer etc. Dar nimeni nu și-a pus problema întâlnirii cu Iisus Hristos în a Doua Sa venire. Cu ce întrebare i-ar întâmpina? Ce le-ar reproșa mai mult? Cum îi va mustra? Va ierta Iisus tot ce s-a înfăptuit? Nimeni nu știe cum se va derula evenimentul venirii lui Iisus. Nici îngerii nu știu nimic despre aceasta.
Totuși, ce răspuns ai da dacă Iisus te va întâmpina cu întrebarea: „De ce nu te-ai pocăit?” Unii vor spune că s-au gândit că nu au păcate așa de mari. Alții vor spune că pentru ei pocăința a însemnat renunțarea la unele vicii. Alții vor spune că nu au avut timp că și-au dedicat timpul serviciului și familiei. Alții vor spune că au trăit în credința că Dumnezeu îi va ierta indiferent de câte păcate vor avea, pentru că El este îndelung milostiv. Alții vor răspunde că nu au știut ce presupune pocăința.
Cum ne putem pocăi? Ce înseamnă pocăința? Pocăința nu înseamnă să-ți abandonezi credința ta ortodoxă și să mergi la un alt cult neoprotestant. Nu. Nu înseamnă niciun alt botez. Nu. Pocăința înseamnă venirea în fire asemenea „Pildei fiului risipitor”. Să recunoști că ai păcătuit, să îți pară rău, să ceri iertare, să nu mai păcătuiești, să respecți poruncile dumnezeiești, să-l iubești pe Dumnezeu și pe aproapele tău. Pocăința înseamnă trăirea în realitatea spirituală. Pocăința înseamnă ă ai un părinte duhovnic la care să te mărturisești, cât mai des și să ajunge să guști din Domnul prin sfânta împărtășanie și vei afla pacea sufletului.
Pocăința nu înseamnă nici să fugi de lume, de oameni. Să conștientizezi starea ta păcătoasă. Fiindcă „cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri”, așa cum ne descoperă Sfântul Isaac Sirul. De fapt, însăși tensiunea lăuntrică pe drumul ieșirii din dependență nu se poate menține în afara acestei conștiințe lăuntrice.
Recunoașterea stării păcătoase și căința este o treaptă importantă în actul pocăinței și strict necesară. Fără aceasta nu se poate înainta pe calea progresului duhovnicesc. Ne ducem cu gândul la parabola „Pescuirea minunată”, la momentul uimirii lui Petru de minunea înmulțirii peștilor, când acesta cade la picioarele lui Iisus, spunându-i: „Pleacă de la mine Doamne, pentru că sunt un om păcătos!”. Prin acest gest, Petru își recunoaște starea de păcătoșenie și își arată căința sinceră pentru săvârșirea păcatelor. Petru a ținut starea de întristare către Hristos toată viața, până la moarte. De ce? Pentru că întristare după Dumnezeu îl ține pe om departe de păcat, așa cum spune un părinte stareț. Pentru sinceritatea și căința lui, Hristos nu numai că îi iartă păcatele, dar îi dă o altă ascultare, o altă poruncă: „Petru, tu de astăzi, vei fi pescar de oameni!”.
„Găsirea unui bătrân adevărat este mai de preț decât citirea tuturor cărților din această lume!”. Într-adevăr, cea mai folositoare lucrare pentru planul de mântuire al sufletului omenesc este învățătura transmisă de la om la om, prin cuvânt, prin fapte, prin exemple, prin trăire. Una este să citești din cărți și alta este să stai la picioarele unui bătrân. Se spune că pe vremea Greciei antice, un mare filozof din Milet a primit la ucenicie un tânăr, cum era pe vremea aceea. Și, cum se lumina de ziuă, tânărul fugea la maestru... Dar un altul l-a întrebat de ce merge dis-de-dimineață la maestru, pentru că nu are ore atunci... „Merg la maestru dimineața pentru a vedea cum se încalță cu sandalele!”.
Așadar, cum să nu-i iubești pe toți oamenii, când sunt cu toții, de mare preț în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare om, așa cum spune Dostoievski, mărunt și neînsemnat cum e, are o soartă măreață și zguduitoare, vrednic de luat în seamă și de plâns. Că pentru toți, până la unul, S-a întrupat și S-a jertfit Hristos. Unirea cu Hristos este măsura ultimă, răsplata iubirii și darul divin pentru cei ce se pocăiesc și vor să moștenească împărăția cerurilor. A te pocăi înseamnă să mori și să înviezi în fiecare zi, dar nu oricum, ci în și cu Iisus Hristos, Domnul. Amin.
Doamne, ajută!
Ștefan Popa
Stefan Popa
-
Vistieria inimii
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.