Cuviosul Părintele nostru Paisie, care a fost peste patruzeci de ani duhovnicul obştii Mănăstirii Sihăstria şi a mii de credincioşi din toată ţara, era părinte duhovnicesc şi al părinţilor şi fraţilor mei din satul natal. Vasile, fratele meu cel mai mare, care a plecat primul din familia noastră la mănăstire, i-a fost ucenic cinci ani înainte de a pleca în armată. Acestui minunat părinte Paisie i-am fost şi eu ucenic încă din anul 1923, când eram cu oile lângă schitul Cozancea din comuna Suliţa - Botoşani. El ne-a povăţuit pe calea cea bună şi ne-a sfătuit să plecăm la mănăstire, atât pe noi, cei patru fraţi, cât şi pe sora noastră, care a plecat la Mănăstirea Agafton de la vârsta de 11 ani.
Părintele Paisie a intrat în Sfânta Mănăstire Cozancea încă din anul 1920, când a venit din război. De loc era dintr-o comună din judeţul Botoşani, cu numele Stroieşti. De mic copil l-am cunoscut a fi un om blând, câutându-şi liniştea şi pacea cu toţi. In Mănăstirea Cozancea era viaţă de sine şi fiecare avea grijă de chilia lui. Când se îmbolnăvea cineva, numai părintele Paisie, ca o mamă bună, îngrijea pe toţi cei bolnavi şi neputincioşi.
Părintele Paisie era şi foarte milostiv. Când primea ceva de la biserică, stătea în pridvor şi împărţea totul la săraci, la străini şi la văduve. Când se termina slujba la sfânta biserică, cei săraci şi necăjiţi îi ieşeau înainte, ştiind că le dă tot ce avea o casă nouă cu paraclis. Aici avea de ucenic pe un unchi al meu, părintele Ghenadie, un om al lui Dumnezeu, care toată viaţa a fost cioban la oi şi nu s-a căsătorit, iar la bătrâneţe s-a retras la Sfânta Mănăstire Cozancea. Părintele Paisie, când a văzut că termin concediul şi trebuia să mă întorc la regiment, m-a luat de-o parte şi mi-a zis: „Spune-mi, frate Constantine, dacă te eliberezi din armată nu vii aici, la mine?”, la care eu i-am răspuns: „Preacuvioase Părinte, nu vreau să te mint. Eu sunt legat sufleteşte de Mănăstirea Sihăstria, unde m-am dus întâi şi unde fraţii mei au adormit în Domnul.
Aici, la Cozancea, este prea aproape de satul meu şi aş vrea să fiu mai străin şi necunoscut de cei din satul meu şi de rudeniile mele. Astfel că, după eliberarea mea, mă voi întoarce tot la Sihăstria”. El, auzind, a lăcrimat şi a zis: „Eu am nădăjduit că voi avea un ucenic din familia voastră, dar dacă nu ai de gând să vii aici după armată, atunci şi eu, nu după multă vreme, voi merge la Mănăstirea Sihăstria”. Apoi a zis: „Dacă pleci acum, merg şi eu să te conduc până la marginea pădurii”. Luându-şi un toiag în mână, am mers împreună până la marginea pădurii, de unde se vedeau câmpiile şi dealurile spre satul meu. Atunci el a zis cu lacrimi în ochi: „Hai să facem un jurământ. Să facem mai întâi trei metanii”. După ce am făcut trei metanii amândoi, el a zis: „Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor Tăi, rânduieşte ca, de va muri fratele Constantin înaintea mea, să fiu eu la capul lui, iar de voi muri eu mai înainte, să fie el la capul meu!” După aceea, cu multe lacrimi, ne-am luat rămas bun unul de la altul. Această despărţire a noastră s-a întâmplat în vara anului 1935. '
Prin anul 1948, eu fiind stareţ în Mănăstirea Sihăstria, mi-a scris o scrisoare prin care m-a rugat să mijlocesc la sfântş mitropolie pentru a aproba să vină, împreună cu părintele Chirii, un ucenic al lui, la Mănăstirea Sihăstria. M-am dus cu bucurie la Mitropolie, la Preasfinţitul Valerie Moglan, care le-a aprobat la amândoi să vină la Mănăstirea Sihăstria. Astfel, în toamna anului 1948 au venit amândoi în obştea noastră.
Peste un an de zile eu am fost chemat la Sfântul Sinod la spus să iau în grabă 30 de călugări şi să mă duc la Mănăstirea Slatina, care rămăsese atunci numai cu câţiva călugări, iar statul avea intenţia de a o transforma în spital. Intorcându-mă de la Bucureşti, am spus părinţilor şi fraţilor ordinul Sfintei Patriarhii. La aceste cuvinte, părintele Paisie şi părintele Chirii au zis: „Mergem şi noi la Sfânta Mănăstire Slatina”. Părintele Paisie, duhovnicul nostru, mergând cu noi la Mănăstirea Slatina, ne-a fost de mare folos, deoarece acolo veneau zilnic zeci de credincioşi. Sfinţia sa, Dumnezeu sa-l ierte, spovedea zi şi noapte, iar poporul, aflându-l aşa blând, cu mare dragoste îl asculta.
Patriarhul Justinian ne-a dat în grijă şase mănăstiri de călugări şi două de maici: Mănăstirea Râşca şi Vatra Moldoviţei. A dat ordin scris, ca în toate să punem rânduiala canonică şi tipiconală a Sfintei Mănăstiri Sihăstria. Apoi am scos mâncarea de carne, am pus Utrenia la miezul nopţii, am pus duhovnici de la noi să spovedească săptămânal, după rânduialâ. Toţi părinţii şi fraţii ţineau la viaţa de obşte cu mare dragoste, deoarece erau învăţaţi de la Sihăstria. Părintele Paisie era duhovnic şi bun sfătuitor multora din soborul mănăstirii, învăţând pe alţii mai mult cu smerenia şi pilda vieţii lui. Niciodată nu l-am văzut să poarte potcap sau culion, ci, totdeauna, de când l-am cunoscut, purta numai fes de lână cu camilafca pe el. Mânca foarte puţin şi în toată viaţa sa nu a pus sare în mâncare. Toată viaţa a iubit liniştea şi căuta cele mai singuratice chilii pentru a sta în ele. Dormea foarte puţin şi se ruga cu lacrimi, ferindu-se ca nu cumva să-i cunoască cineva nevoinţa.
După un timp de vieţuire în Mănăstirea Slatina, părintele nostru Paisie s-a retras la Schitul Sihla, unde nu şi-a încetat activitatea de povăţuitor â celor ce aveau nevoie şi erau în necazuri. Chilia lui era sub stâncile din apropierea schitului, lângă bisericuţa dintr-un brad. Când venea cineva la mărturisire plângându-şi păcatele, plângea împreună cu el. Citea la oameni rugăciuni din Molitfelnic, iar la urmă zicea: „Dumnezeu să vă blagoslovească familia voastră, căsuţa voastră, măsuţa voastră şi să vă dea un colţişor de Rai”.
In toamna anului 1986, părintele Paisie a căzut şi şi-a rupt piciorul drept din şold şi a rămas la pat până la moarte. Peste un an s-a îmbolnăvit de cataractă la ambii ochi. Nu mai vedea aproape deloc şi auzea foarte greu. Dar timp de aproape cinci ani a răbdat cu bărbăţie boala, fără de cârtire şi dădea slavă lui Dumnezeu pentru toate ca dreptul Iov. Ba încă veneau mulţi ucenici şi bolnavi pe care îi spovedea din pat, îi sfătuia cu cuvinte de mângâiere, le facea rugăciuni din memorie, îi binecuvânta şi îi slobozea cu pace.
A binevoit Preabunul Dumnezeu ca, la moartea lui, să fiu la capul lui, aşa cum făcusem legământ. Am văzut cum se pregătea să-şi dea sufletul şi, fiindcă mai erau acolo şi alţi părinţi, m-am dus puţin într-o cameră alăturată, fiind foarte obosit. In acele clipe părintele Paisie şi-a dat duhul. Lângă el se afla ucenicul său de chilie, monahul Gherasim.
La înmormântarea lui au luat parte numeroşi fii duhovniceşti, preoţi, călugări şi credincioşi din toată ţara, iar Slujba înmormântării a fost săvârşită de înaltpreasfinţitul nostru Mitropolit Daniel şi Preasfinţitul Ioachim Vasluianul, înconjuraţi de un sobor de peste douăzeci de preoţi.
După înmormântarea părintelui Paisie, mulţi preoţi şi arhierei, chiar şi Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, au făcut rugăciuni şi dezlegări la mormântul său. De toţi anii lui a trăit aproape 94, având 74 de ani în mănăstire.
Mila Domnului să odihnească sufletul părintelui nostru Paisie în cetele celor drepţi care se desfâtează în lumina cea veşnică a Preasfintei Treimi.
Aşa a trăit şi aşa s-a mutat la cele cereşti iubitul nostru părinte Paisie, care ne-a crescut pe toţi.
Parintele Ilie Cleopa
Urcus spre Inviere, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Urcus spre Inviere"
-
Parintele Paisie Olaru de la Manastirea Sihla
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Duhovnicul cel bun - Parintele Paisie Olaru
Publicat in : Parinti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.