Evanghelia dupa Ioan

Evanghelia dupa Ioan Mareste imaginea.

Primul veac creştin se încheie cu un diamant duhovnicesc de înaltă ţinută, adică cu Evanghelia după Ioan. Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, în Efes, după Patmos, comentează prin Evanghelia sa esenţa spiritualităţii creştine. Această Evanghelie, care are o particularitate impresionantă între cele patru Evanghelii, arată diversitatea răpitoare şi filocalică a vieţii bisericeşti. Dar nişte particularităţi, pe care intr-un fel sau altul le au şi celelalte Evanghelii, nu se pot înţelege între oameni şi lucruri fără a exista concomitent şi caracteristici comune fundamentale.

Aşa că, în raport cu caracteristicile comune ale celor patru Evanghelii, care sunt învăţătura, viaţa, activitatea, patimile şi învierea lui Hristos, într-un ambient al unei continuităţi istorice nezdruncinate a celor două Testamente, a Vechiului şi a Noului Testament, se distinge această răpitoare particularitate a Evangheliei după Ioan. De altminteri, aceste particularităţi ale celor patru Evanghelii arată la modul evident minunata libertate creatoare a comunităţilor bisericeşti, în cazul de faţă cele ale Antiohiei, Efesului şi Romei, fapt valabil pentru toate celelalte comunităţi bisericeşti din primul veac de după Hristos. Se poate înţelege uşor că în viaţa acestor comunităţi lipseşte cu desăvârşire orice urmă de creaţie stilizată, dominând din punct de vedere istoric şi dinamic expresia liberă şi spontană.

Pe de altă parte, caracteristicile comune dau o unitate vie şi limpede, care, bineînţeles, nu este numai cea a textelor, ci şi cea a însăşi vieţii produse de aceste texte. In fine, în ceea ce priveşte particularitatea Evangheliei după Ioan, înţelegem sensul în care tradiţia bisericească a caracterizat această Evanghelie drept duhovnicească, numindu-le trupeşti pe cele sinoptice. Este de la sine înţeles că aceste numiri sunt convenţionale şi s-au consacrat din ceea ce era predominant [în aceste texte], de vreme ce toate cele patru EvangheIii sunt deopotrivă duhovniceşti şi trupeşti!

Chiar de la început Ioan adaptează - în mod obligatoriu şi nu cu bucurie folosesc acest termen nesuferit - Evanghelia lui Hristos la atmosfera spirituală a contextului acelei epoci. Astfel, Fiul lui Dumnezeu sau Fiul Omului, Cel ce a coborât din cer, Mesia, despre Care a scris Moisi - am aflat pe Mesia, care tâlcuit este Hristos... căci dacă aţi fi crezut lui Moisi, aţi fi crezut Mie; căci despre Mine a scris acela - este descoperit de Ioan ca Logos-Cuvânt (In. 1, 1-5; 1, 41; 3, 13; 5, 46). Aşadar, pentru întâia oară, Mesia cel aşteptat, cu toate cele ce L-au însoţit, devine Logos. Este cunoscut parcursul diacronic admirabil al acestui termen tehnic, Logos, de la Heraclit, la stoici, la Filon şi după. Numai o tradiţie extrem de vie a vieţii bisericeşti ar fi putut să realizeze o astfel de asimilare şi transmutare a contextului spiritual. Şi acest lucru l-a reuşit Ioan, adică trupul întreg al comunităţii căreia Ioan îi era mădular!

Orice organism viu, fie biologic, fie duhovnicesc, se adaptează automat, fără prea multe discuţii. De multe ori mi se par comice discuţiile, mai ales cele de la congrese, dar şi din alte cadre, despre nevoia de a adapta învăţătura creştină sau de a o actualiza - sau de a face un aggiornamento! Oricât de neplăcut ni s-ar părea, astfel de discuţii sunt nişte pălăvrăgeli. Dacă trăim ceva, ne adaptăm la acel lucru, vrem - nu vrem. Evanghelistul Ioan n-a avut nevoie, desigur, să convoace pentru aceasta nici un congres!

Părinţii Bisericii care au venit după aceea II identifică cu aceeaşi uşurinţă pe Mesia cu Logosul, ca a doua persoană a Sfintei Treimi, Care este prezent prin teofanii, petrece netrupeşte în patriarhi, în Moisi şi în proroci. începutul porneşte de la Evanghelistul Ioan: acestea le-a spus Isaia că a văzut slava Lui si a grăit despre El (In. 12, 41. Sunt foarte circumspect în ce priveşte traducerea expresiei a văzut slava Lui prin i-a prevăzut slava! Verbul - a vedea în nici un caz nu înseamnă - a prevedea. Prin urmare, această traducere este nu numai o inepţie teologică, ci şi una filologică). De altfel, pe lângă faptul că Evanghelistul Ioan semnalează apăsat această teofanie de la prorocul Isaia, vorbeşte şi despre preînchipuirea vie a evenimentului mântuirii săvârşite prin Hristos, de vreme ce Moisi înalţă acel şarpe de aramă, pe care doar privindu-l israeliţii scăpau, câţi fuseseră muşcaţi de şerpi veninoşi în pustie: şi precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 14).

Prologul celei de-a patra Evanghelii este deci unul revelator. La început era Cuvântul, cu alte cuvinte, Mesia cel aşteptat, despre care au vorbit şi scris Moisi şi Prorocii. Prin urmare Logosul este pragma – lucru/realitate in esenţă; la început există lucrurile!realităţile! (Conform teologiei patristice, Persoanele Sfintei Treimi, ca şi zidirea sunt numite pragmata - lucruri/realităţi!). In continuare, Cuvântul Se sălăşluieşte întru noi, devine trup, pentru mântuirea omului. Se distruge orice fel de dochetism şi se împacă pământul mamă şi cerul prieten.

Concepte guvernante particulare, însă fundamentale, care străbat întreg textul, ar putea fi subliniate următoarele:

1. Expresia Impărăţia lui Dumnezeu sau împărăţia cerurilor, o menţiune îndrăgită a Evangheliştilor sinoptici, cu foarte mare greutate (In. 3, 3) apare în Evanghelia lui Ioan. In locul ei sunt pomeniţi termenii viaţă, viaţă veşnică, adevăr. Adevărul sunt lucrurile/realităţile (npaygaia). Prin urmare, una este adevărul ca lucru/realitate şi alta abordarea acestui adevăr prin intermediul minţii, cugetului sau inimii - mai mult sau mai puţin corectă sau greşită adică una este adevărul şi alta este cunoaşterea. (Unii, filosofând nefilosofic, nu fac această distincţie, ci deosebesc adevărul de lucru, deşi adevărul, adică lucrurile însele, este acea veşnică necunoscută X care apare şi se descoperă prin cunoaştere, pe cât este posibil acest lucru. Astfel, nefilosofii, după expresia Sfântului Grigorie Palama, care separă adevărul de lucruri, printr-o licenţă scolastică, îl interpretează greşit chiar pe Aristotel în acest punct). Aşadar, în Evanghelia după Ioan, Hristos Se autodefineşte ca adevăr şi totodată confirmă că mărturiseşte acest adevăr; şi depinde de noi să cunoaştem pe cât posibil sau să pierdem această mărturie: veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi (In. 8, 32).

2. In Evanghelia lui Ioan domină perechi de concepte antitetice, care, bineînţeles, se referă la relaţii reale: lumină-întuneric, Dumnezeu-lume, (= nu în înţelesul grecesc al termenului, ci ca înclinaţie contrară, păcat, stricăciune etc.), viaţă-moarte, duh-trup (= nu în înţelesul de om, ci de erodare, stricăciune, păcat etc.), adevăr-minciună şi altele. In acest caz întuneric, lume, trup, moarte, minciună înseamnă puteri nihiliste, potrivnice lui Dumnezeu, ale zidirilor. Totuşi, aceste puteri nu au nici o autonomie, nici nu auto-există; este vorba despre erodări sau desfigurări ale creaţiei, care pier şi dispar în faţa Cuvântului făcător de viaţă. Prin urmare, în Evanghelia lui Ioan nu există nici o diarhie cu caracter cosmologic sau antropologic.

3. Poate pentru întâia oară o dezvoltare sistematică de cuvântări cu conţinut înalt - cuvântări pe care Hristos, ca un dascăl înţelept, le dezvoltă - se întâlneşte şi se potriveşte organic cu întâmplările şi faptele minunate. Această întâlnire şi potrivire constituie nu numai un conţinut de viaţă, ci şi o reuşită literară. Există, de altfel, şi o altă potrivire minunată: o rară simplitate66 este armonizată cu o învăţătură înaltă şi cu o activitate deosebit de creatoare. Pentru aceasta este de ajuns să se studieze cu atenţie convorbirea lui Hristos cu Nicodim, cu samarineanca şi cu surorile lui Lazăr (In. 3,1-21; 4, 7-30; 11, 3-40). Prin urmare, cuvintele şi faptele lui Hristos nu privesc defel o aristocraţie aleasă a spiritului, o elită, ci sunt hrana unui trup al poporului!

4. Un alt melanj minunat este legătura vie a prezentului cu viitorul, a pământului cu cerul, a timpului cu veşnicia, a naturalului cu supranaturalul, a celor sensibile cu cele inteligibile, a celor ce au să vină cu cele prezente!

Vine ceasul si acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr... duh este Dumnezeu, si cei ce se închină Lui în duh şi adevăr trebuie să l se închine (In. 4, 23-24), va zice Hristos samari- nencei! Aici duh nu înseamnă însă o mărime inteligibilă şi îndepărtată, la care se ajunge cu intelectul! Nu, nu şi nu! Este vorba despre faptul venirii Cuvântului întrupat, Care deja este prezent şi îi călăuzeşte pe închinători la o întregire, în cadrele istoriei însă şi ale comunităţii unui singur trup. Astfel, judecata lumii deja se împlineşte, iar pe viitor se va împlini pe deplin! Vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor fi vii (In. 5, 25), spune Hristos iudeilor după vindecarea slăbănogului la scăldătoarea Vitezda. Este vorba despre acelaşi parcurs dinamic pe linia prezentului şi viitorului. Cine aude cuvântul lui Hristos la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă (In. 5, 24). Nu este vorba aici despre o simplă trecere prin moarte la o locuinţă necunoscută de după moarte, ci despre o experienţă istorică a venirii lui Hristos în prezentul comunităţii, cu o mişcare către întregirea viitoare, adică este vorba despre un parcurs dinamic între cele dintâi şi cele de pe urmă! Prin urmare, precede biruinţa împotriva morţii, deja din prezent, şi pe un parcurs progresiv se săvârşeşte şi se întregeşte participarea la viaţa veşnică.

5. S-a spus deja că evangheliştii îl prezintă pe Hristos învăţându -i pe oameni prin pilde şi prin minuni. în Evanghelia lui Ioan este mai pregnantă învăţătura prin minuni, tonul de parabolă fiind redus la maximum. Bineînţeles, Hristos zice: Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl Meu este lucrătorul (In. 15, 1) - de altfel, şi în alt loc le spune ucenicilor Săi că lor le-a vorbit în pilde, dar vine ceasul când va vorbi pe faţă despre Tatăl, adică curat şi limpede (In. 16, 25-28) -, dar Evanghelia lui Ioan nu este îmbogăţită cu parabole. De fapt, în ea nu este amintită nici una dintre parabolele Evangheliilor sinoptice. Acest punct arată foarte limpede gradul libertăţii creatoare, dăruite nouă de viaţa comunităţilor bisericeşti.

6. Puţine sunt şi minunile amintite în Evanghelia lui Ioan. De altfel, chiar din acest motiv reprezentanţii de seamă ai teologiei naturale a Protestantismului şi autorii de biografii ale lui Hristos, H. S. Reimarus67 şi H. Paulus68 din veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, preţuiau nespus de mult această Evanghelie! Din minunile Evangheliilor sinoptice, Ioan aminteşte înmulţirea pâinilor şi umblarea lui Hristos pe mare. Pune însă în legătură subiecte de înaltă învăţătură - totdeauna într-un mod extrem de simplu - cu cinci evenimente minunate, pe care le descrie cu deosebită emfază. Putem, în consecinţă, să spunem că Hristos învaţă şi prin minuni. Astfel, după transformarea apei în vin la nunta din Cana, urmează convorbirea lui Hristos cu Nicodim despre naşterea de sus a omului, despre judecată şi despre mântuire (In. 3, 1-21); în continuare, după ce Hristos, aflându-Se în Cana, tămăduieşte de la depărtare, numai prin cuvântul Său, pe fiul bolnav al unui demnitar roman din Capernaum şi apoi în Ierusalim, aproape de scăldătoarea Vitezda, după ce-l vindecă pe slăbănogul care zăcea acolo de treizeci şi opt de ani, le vorbeşte iudeilor despre mutarea din moarte la viaţă şi despre învierea morţilor (In. 5,19-32).

După vindecarea orbului din naştere, Hristos vorbeşte despre păstorul cel bun al oilor şi despre viaţa pe care o dăruieşte oamenilor venirea Sa în lume: furul nu vine decât să fure şi să junghie şi să piardă; Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun (In. 10,10-11). (Aici voi face o paranteză; cercetători îndeobşte străini - neîndoielnic nişte savanţi aleşi prin raţionamente labirintice şi cu argumente peste argumente, ca munţii peste munţi ai giganţilor din mitologie, în cele din urmă au rezolvat sau au încercat să rezolve problema: în ce măsură şi din ce motiv, în subiectul legat de păstorul cel bun şi oi, de pildă, Evanghelistul Ioan a depins în mare parte de textele gnostice, şi nu atât de mult de Vechiul Testament.

Când i-am citit pe aceşti cercetătorii străini, adică aceste lucruri şi multe altele, involuntar mi-a venit în minte profesorul de matematică Varopoulos de la Universitatea Aristotel din Tesalonic, pe care l-am cunoscut prin anii '50, când eram student la Teologie. Acesta a spus atunci, zâmbind complice, că teologii caută un ac într-un car cu fân, în care n-a căzut însă nici un ac! Acelaşi lucru, zicea, îl fac şi filologii, numai că în carul lor cu fân mai există câte un ac căzut. Fie ca teologi, fie ca filologi, suntem datori să înţelegem câteva lucruri. Este păcat ca ei să spună astfel de vorbe pline de prejudecăţi, iar noi, de cealaltă parte, să vânăm şi noi astfel de ace existente sau inexistente, câtă vreme aceste texte importante au creat, de fapt, o civilizaţie extraordinară şi o educaţie aleasă. Astăzi, când zilele sunt rele, nevoia ca această creaţie să fie continuată devine mai imperioasă decât orice lucru asemănător din alte epoci). In fine, prin învierea prietenului Său Lazăr în Betania, Hristos le spune surorilor celui înviat că El însuşi este învierea si viaţa, şi cine crede în El nu va muri în veac (In. 11, 25-26).

7. O caracteristică fundamentală a Evangheliei după Ioan este şi continua - neîncetata aş spune chiar - referire/raportare a lui Hristos la Tatăl. Tatăl Lui este Cel care L-a trimis, ceea ce înseamnă că Hristos descoperă în lume lucrarea şi voia Tatălui. Cu toate acestea, Tatăl şi Fiul sunt una: Eu şi Tatăl una suntem (In. 10, 30). Tatăl, aşadar, îl trimite pe Fiul, şi Fiul făgăduieşte trimiterea (nu purcederea!) Mângâietorului în lume. Istoric, dinamic şi viu, pe parcursul liniar al comunităţii bisericeşti, prinde chip figura treimică!

8. Despre trimiterea şi purcederea Sfântului Duh Evanghelia după Ioan, de-a lungul mileniilor creştine, a dat principalele pasaje biblice, că până astăzi teologii au tot turnat nenumărate spuse, ca o mană, despre aceste subiecte (In. 14, 26; 15, 26; 16, 14). Sunt atât de multe cele spuse şi scrise, încât, de-ar fi cineva care să le amintească şi să le judece, ba chiar să şi adauge ale sale, socotesc că lumea însăşi n-ar încăpea cărţile scrise (Iu. 21, 25). Aşa că, personal, la rândul meu, nu îndrăznesc să adaug ceva!

Nikolaos Matsoukas
Cartile Bibiliei, Editura Bizantina

Cumpara "Cartile Bibiliei"

Note:
67 Hermann Samuel Reimarus (1694-1868), filosof german şi autor iluminist de concepţie deistă, care promova doctrina că raţiunea omenească poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu din cercetarea naturii şi a realităţii lumii noastre, eliminând astfel necesitatea unei religii bazate pe revelaţie şi negând în felul acesta originea supranaturală, revelată, a creştinismului. El este considerat de unii şi cel care a iniţiat investigaţia de tip istoric despre Iisus cel istoric (n. tr)..
68 Heinrich Eberhard Gottlob Paulus (1761-1851), teolog german, cunoscut drept un raţionalist, care dădea explicaţii naturale pentru minunile lui Iisus (n. tr).

 

Pe aceeaşi temă

08 Mai 2017

Vizualizari: 4287

Voteaza:

Evanghelia dupa Ioan 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE