Etimologic, cuvântul jihad derivă din verbul jahaba care înseamnă „el s-a străduit" iar prin extensie, „efort îndreptat spre un scop determinat" sau „efort îndreptat asupra propriei persoane în scopul perfecţionării morale şi religioase".Unii autori fac diferenţă între jihadul sufletelor sau jihadul major şi jihadul corpurilor sau cel minor. Prima formă de jihad se mai numeşte şi Jihadul limbii sau al peniţei", iar cel de-al doilea Jihadul săbiei". In mod curent cuvântul jihad este a doua formă de efort.

Din punct de vedere juridic, potrivit doctrinei clasice şi în tradiţia istorică, termenul jihad înseamnă o acţiune armată în scopul expansiunii islamului şi eventual în apărarea sa.

El îşi are punctul de plecare în principiul universalismului islamului. Această religie trebuie să se întindă asupra întregului Univers, la nevoie chiar prin forţă. Acest principiu trebuie să se combine însă cu un altul, care tolerează existenţa în sânul comunităţii islamice a adepţilor „religiilor cărţilor sfinte": creştini, evrei. Pentru aceştia, jihadul se opreşte la acceptarea supunerii faţă de autoritatea politică a islamului şi la plata tributului de capitulaţie (djizya) şi a impozitului funciar (kharădj). Insă aici a existat o controversă, de cele mai multe ori rezolvată în sens negativ, dacă creştinii şi evreii din peninsula Arabică au dreptul la un astfel de tratament. După părerea majorităţii, convertirea lor la islam era obligatorie sub pedeapsa cu moartea sau sclavia.

In principiu, jihadul este singura formă de război posibilă în islam; teoretic, islamul trebuie să constituie o singură comunitate organizată sub o autoritate unică, iar toate luptele între musulmani sunt interzise. Dar prin ruptura unităţii islamice şi prin apariţia, începând cu secolul II/VIII, a statelor independente şi-au pus problema calificării războaielor dintre ele. Ele nu puteau fi integrate în noţiunea strictă de jihad, nici măcar în cazul conflictelor dintre state de confesiuni diferite, decât printr-un abuz al limbii. Cei care au păstrat terminologia exactă l-au calificat drept kital, mukătala (luptă, război). Aceştia au refuzat să aplice noţiunea de jihad chiar şi contra comunităţilor de renegaţi musulmani.

Chiar dacă nu face parte dintre cei şase stâlpi ai islamului, jihadul a fost considerat, în mod general, o obligaţie echivalentă practic cu unul dintre aceştia (khăridjiţii îl consideră ca făcând parte din îndatoririle fundamentale).

In surele meccane ale Coranului se vorbeşte despre răbdarea în faţa atacurilor, o altă atitudine fiind exclusă. Dar la Medina, apare dreptul de a răspunde la atac şi, gradat, devine o datorie prescrisă de a lupta şi de a supune pe meccanii ostili. Cu toate că nu vorbeşte decât despre războiul împotriva celor din Mecca, o viziune universală asupra războiului sfânt era prezentă în mintea Profetului. Această viziune s-a dezvoltat imediat după moartea sa, când armatele musulmane au avansat în afara Arabiei. Acum el este o datorie a tuturor bărbaţilor liberi, adulţi, sănătoşi mental şi trupeşte şi având destule mijloace să se alăture armatei musulmane. Cu toate acestea nu era o datorie individuală, fiind necesară participarea unui număr suficient dintre membrii unei comunităţi, condiţie care impunea în final obligaţia comunităţii de a participa la războiu sfânt. Dacă numărul participanţilor este insuficient, păcatul cade asupra întregii comunităţi.

Scopul ultim al jihadului este supunerea necredincioşilor şi eliminarea necredinţei. Acesta este înţeles însă ca o întindere a dominaţiei islamului peste tot restul lumii. Văzut din acest punct de vedere, jihadul nu poate să se încheie decât atunci când întreaga lume va fi sub dominaţia islamului.

După perioada de cuceriri, juriştii au stipulat datoria conducătorului musulmanilor de a organiza o expediţie în teritoriul duşmanului măcar o dată pe an sau măcar să facă pregătiri anuale pentru una, în dorinţa de a ţine trează ideea de jihad. De acum înainte el capătă un caracter mai mult defensiv decât ofensiv. Populaţia împotriva căreia este îndreptat jihadul, trebuie mai întâi invitată să se convertească la islam. Dacă refuză, ei mai au încă o şansă, se pot supune conducerii musulmane, devenind dhimmis, cetăţeni de rang inferior, şi plătind un impozit sau să lupte. In primul caz, vieţile lor, familiile şi proprietatea le sunt asigurate, dar au un statut clar inferior, fără cetăţenie, fiind doar protejaţi. Dacă opun rezistenţă, ei şi familiile lor pot fi înrobiţi şi toate proprietăţile confiscate ca pradă, din care 4/5 revin armatei cuceritoare. în cazul în care îmbrăţişează islamul, şi o pot face şi când cele două armate sunt faţă în faţă, ei devin parte a comunităţii musulmane, cu toate drepturile şi îndatoririle lor.

Dacă o ţară musulmană este invadată de necredincioşi, imamul poate convoca sub arme pe toţi musulmanii de acolo, iar dacă pericolul creşte pot fi chemate sub arme din ce în ce mai multe regiuni, până când întreaga lume musulmană este inclusă.

Un musulman care moare luptând în „calea lui Allah" (fi sabîl Allăh) este un martir (shahîd) şi are asigurat Paradisul şi plăcerile lui. O astfel de moarte era privită, în perioada de început, ca o în-cununare a unei vieţi pioase.

Inainte ca scopul final, dominaţia musulmană asupra întregii lumi, să fie atins, starea de război dintre statul islamic şi regiunile inconjurătoare continuă. Această situaţie poate fi temporar între-ruptă prin armistiţiu, care poate fi încheiat de conducătorul statului când consideră că este în interesul musulmanilor. Mulţi învăţaţi consideră că armstiţiul nu poate dura mai mult de 10 ani, durata datatului de la al-Hudaybîyah, încheiat în anul 6 al erei musulmane (628) între Mahomed şi adversarii săi de la Mecca.

Teoria despre jihad a shî'îţilor este foarte asemănătoare cu cea din doctrina sunnită cu o importantă deosebire: existenţa datoriei jihadului depinde de prezenţa imamului shî'ît. Deoarece ultimul imam a dispărut în 260/874, doctrina jihadului ar fi trebuit să-şi piardă din importanţa sa pentru shi'îţi. Cu toate acestea, în încercarea de a-şi consolida poziţia faţă de stat, învăţaţii shî'iţi au susţinut ca reprezintă în mod colectiv Imamul Ascuns, şi de aici puterea de proclama jihadul. Aceasta explică de ce, de-a lungul ultimelor secole, multe războaie dintre Iran şi vecinii săi au fost purtate sub stindardul Jihadului.

Jihadul în Coran

In aproape două treimi din cazurile unde verbul jăhada sau derivatele sale apar în Coran se referă la război. Distribuţia sa, ca şi cea a verbului qătala (război), reflectă istoria naşterii comunităţii islamice.

Amândouă cuvintele sunt folosite foarte puţin în partea meccană a Coranului, revelată în perioada în care musulmanii erau îndemnaţi să îndure comportamentul agresiv al necredincioşilor; dar abundă în capitolele de la Medina, scrise după ce lupta dintre musulmani şi adversarii lor meccani a izbucnit. Ele sunt adeseori însoţite de cuvintele: „Pe calea lui Allah" pentru a sublinia caracterul religios al luptei. Iar pentru a arăta că această luptă trebuie să fie o preocupare a întregii comunităţi şi nu numai a participanţilor direcţi la ea, cuvintele: „cu bunurile şi cu viaţa lor" sunt adeseori alăturate acestor verbe.

In mod tradiţional, sura 22: 39-40, revelată la puţin timp după emigrarea lui Mahomed de la Mecca la Medina, în 622, este privită ca marcând un punct de cotitură în relaţiile dintre musulmani şi necredincioşi. Această sură are următorul conţinut:

„Li s-a îngăduit [să se apere] acelora care sunt atacaţi, căci ei sunt nedreptăţiţi. Iar Allah este în stare să-i ajute

Pe aceia care au fost scoşi din căminele lor pe nedrept, pentru că ei au zis: Domnul nostru este Allah!" Multe versete târzii, care tratează tema jihadului, cer credinciolor să ia parte la incursiuni, promiţând răsplată cerească celor care o fac şi ameninţând cu pedepse severe în viaţa de apoi pe aceia care se sustrag acestei îndatoriri:

Iată descrierea Raiului care le-a fost făgăduit celor cu frică de Allah: în el sunt râuri cu apă care nu se strică şi râuri cu lapte al cărui gust nu se strică şi râuri de vin spre plăcerea celor care beau şi râuri de miere limpede. Şi vor avea în el toate rodurile precum şi iertare de la Domnul lor. [Oare sunt ei] ca acela care ne va sălăşui veşnic în Foc şi ca aceia cărora li se va da să bea apă clocotită, ce le va sfâşia măruntaiele? " (47: 15)

Unele versete tratează probleme de ordin practic cum ar fi:

- excepţia de la serviciul militar:
„Si nu este nici un păcat pentru cei slabi, nici pentru bolnavi şi nici pentru aceia care nu au din ce să cheltuiască [pe calea lui Allah], dacă ei sunt cu credinţă faţă de Allah şi de Trimisul Său. " (9: 91)
„Nu este nici un păcat pentru cel orb, nici pentru cel şchiop nu este păcat şi nici pentru cel bolnav nu este păcat. " (48: 17)

- lupta în timpul lunilor sfinte şi pe teritoriul sfânt de la Mecca: „Te întreabă despre luna cea sfântă şi lupta în timpul ei: Luptaîntr-însa e mare păcat, dar împiedicare de la calea lui Allah, lepădare de El şi de Moscheea cea Sfântă, precum şi alungarea neamului său din ea sunt şi mai mare păcat înaintea lui Allah, iar schisma mai mare păcat decât omorul. " (2: 217)

„Nu luptaţi împotriva lor aproape de Moscheea cea Sfântă, doar dacă ei se luptă cu voi în ea. Iar dacă luptă împotriva voastră, omorâţi-i, căci aceasta este răsplata celor fără de credinţă!" (2: 191)

- soarta prizonierilor de război:
„Atunci când întâlniţi [în luptă] pe aceia care nu cred loviţi găturile lor, iar când îi slăbiţi pe ei, legaţi-i straşnic în lanţuri! Apoi fie indurare, fie răscumpărare, până ce războiul se sfârşeşte." (47: 4)

- libera trecere:
„ Şi dacă vreunul dintre idolatri te roagă să-i dai adăpost dă lui adăpost, pentru ca el să audă vorbele lui Allah, apoi să-l ajuti să ajungă la locul său de adăpost. Aceasta pentru că ei sunt un neam care nu ştiu. " (9: 6)

- cu privire la partea din pradă care îi revine lui Allah (este împărţită nevoiaşilor) şi care reprezintă a cincea parte din pradă:
„ Şi să ştiţi că a cincea parte din ce aţi luat drept pradă este pentru Allah, Trimisul Său şi apropiaţi, sărmani şi trecătorul de pe drum [nevoiaş], dacă voi credeţi în Allah şi în ceea ce Noi am coborât peste robul Nostru. " (8: 41)

- cu privire la încetarea ostilităţilor sau la armistiţiu:
„Jar dacă ei vor înclina spre împăcare, înclină şi tu către ea. Si încrede-te în Allah, căci El este Cel care aude totul şi Atoateştiu-tor."(8:61)

La o lectură atentă a fragmentelor din Coran dedicate jihadului putem observa că Mahomed privea porunca de a lupta împotriva necredincioşilor nu ca pe ceva absolut, în multe locuri această po-runcă fiind justificată de agresiunea sau perfidia nemusulmanilor:

„Luptaţi pe calea lui Allah împotriva celor care se lupta cu voi, dar nu începeţi voi lupta, căci Allah nu-i iubeşte pe cei care încep lupta."

„Nu vreţi voi să luptaţi împotriva unor oameni care şi-au călcat jurămintele şi au vrut să-l alunge pe Trimis şi v-au atacat mai întâi pe voi?'!" (9: 13)

Cu privire la relaţiile dintre musulmani şi nemusulmani, observăm că versetele coranice arată în mod clar o evoluţie, care a culminat cu porunca de a lupta necondiţionat împotriva necredincioşilor, tradusă în versete precum:

„Luptaţi-vă cu ei până nu va mai fi necredinţă şi credinţa va fi numai în Âllah! "(2:193)

„ Şi luptaţi împotriva lor până ce nu va mai fi ispită şi până ce religia va fi în întregime pentru Allah!" (8: 39)

„ Iar când se vor încheia lunile cele sfinte, atunci omorâţi-i pe idolatri oriunde îi aflaţi! Prindeţi-i, împresuraţi-i şi întindeţi-te lor orice cursă!" (9:5)

„O, voi cei care credeţi! Luptaţi împotriva necredincioşilor " lângă voi! Ei să găsească în voi asprime!" (9: 123)

Aceste „versete ale săbiei" sunt considerate ca înlocuind toate lelalte versete privind relaţiile cu nemusulmanii.

Pr. Dr. Emanoil Babus
Articol preluat din cartea "Bizantul intre Occidentul crestin si Orientul islamic" (secolele VII-XV), Editura Sophia

Cumpara cartea "Bizantul intre Occidentul crestin si Orientul islamic"