Parintele Dumitru Staniloae a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in vara anului 2024, cu data de praznuire pe 4 octombrie.
"A fost o vreme cand lucram impreuna, in aceeasi incapere din incinta Antimului, pe un etaj captusit cu cerneala. Iesiseram de la Aiud, asteptam sa ne creasca parul si scriam pentru reviste, macar ca inca nu aveam "drept la semnatura": el, Staniloae, trebuia sa se iscaleasca nu-stiu-cum, un pseudonim la adapostul caruia isi putea agonisi cativa banuti pentru el si familie. Atunci l-am vazut cum lucreaza, si nu stiam daca trebuie sa-l invidiez ori sa-l admir. Mai-tanarul sau coleg, invatat sa-nvarta de douazeci de ori cuvantul in varful condeiului, se surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era in stare sa astearna cateva zeci de pagini parca dintr-o rasuflare, rand dupa rand, fila dupa fila, cu scrisul sau aproape imposibil, urat, labartat, dezordonat, eliptic, in desavarsit contrast cu ordinea de cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit intre doua capite de hartie.
Omul nu parea ca mucezise cinci ani in puscarie; totul intr-insul se pastrase rotund si curat, intr-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era traire. Ei da, cand ajungi sa-L traiesti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie sa-L tii minte, ca te tine El. Atunci, urmarindu-l pe Staniloae cum scrie, am stiut ca exista o febra a Duhului Sfant: o invapaiere a celor alesi de Domnul sa-I talmaceasca-n cuvinte ceea ce scrisese El tainic, pe nisip. Dincolo de anii academici, dincolo de munca, dincolo de asceza si daruire, uriasa opera a Parintelui Staniloae este o harisma; nu, nu stare de gratie, ci revarsare de har.
Ar fi gresit sa se creada ca profesorul traia intr-un turn de fildes teologic. Purta intr-insul si toate antenele gazetarului temperamental, gata sa culeaga nu numai fapta, ci si semnul ei imediat, gata sa dea o replica pe masura unui spirit polemic din care nu lipseau nobletea si cavalerismul. Membru fondator al Grupului de Reflectie de dupa Decembrie '89, se interesa zilnic de mersul treburilor bisericesti, pe atunci cam in deriva, si se purta precum secundul unei corabii bantuite de valuri; proptit in catarg si scrutand furtuna, racnea cu furia controlata a inteleptului peren. Si ramanea optimist. Nu avea decat o singura tristete: unde ne sunt intelectualii de altadata, care sareau, toti, sa-si apere Biserica in ceasuri de cumpana?.
Si o singura patima: iubirea pentru Biserica Neamului sau. Biserica-Neam, doua fiinte ce nu pot fi nici impartite si nici despartite. Sa nu uitam ca Parintele Staniloae este autorul enuntului: Noi, Romanii, reprezentam un unicat: suntem singurul popor de origine latina si credinta ortodoxa;prin latinitatea noastra ii apartinem Occidentului, prin ortodoxia noastra ii apartinem Rasaritului; suntem puntea ideala de legatura intre cele doua lumi. Acest enunt, astazi loc comun, ar putea deveni temelia intregii noastre politici de stat in contextul reasezarilor europene.
Nascut in Vladenii Fagarasului, Parintele Dumitru Staniloae este darul cel mai pretios pe care pamantul Transilvaniei l-a facut vazduhului nostru national”.
Bartolomeu Valeriu Anania
Sursa: Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renasterea, Cluj-Napoca, 2002.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.