Pământul e o mamă vitregă, o, Cerească Maică, şi se comportă cu noi ca o mamă vitregă. Ea ne socoteşte nişte fii vitregi, drept nişte străini de departe, ca pe nişte copii adoptaţi - pănă când ne face robii ei.

Noi ne ostenim pentru ea zi şi noapte şi pentru aceasta ea ne plăteşte salarii cu mizerabilele ei averi: păcat, boală şi moarte.

Oricine trăieşte doar din pâinea ei nu va fi niciodată sătul. Mai degrabă cu cât mănânci mai mult, cu atât te simţi mai înfometat.

Şi cu cât dănţuieşti după cum îţi cântă ea, cu atât vei fi mai mult cuprins de întristare.

Unul ca acesta e ca fiara ce cade într-un puţ adânc şi apoi sapă şi mai adânc în pământ spre a se salva. Şi chiar dacă se îndepărtează de salvare, acesta crede că ea este aproape. Cu adevărat, aşa sunt fiii oamenilor, care trudesc din greu pe pământ şi socotesc mântuirea a fi aproape datorită trudei lor.

Ce folos aveţi înotând în cenuşă din ce în ce mai adânc? O, fii ai oamenilor, mântuirea voastră a rămas în urma voastră.

Voi spuneţi: „Trebuie să săpăm puţin mai adânc şi vom ieşi la lumină”. Dar eu spun: „Încă puţin în adâncul pământului şi veţi fi mai departe de lumină”.

Voi spuneţi: „Trebuie să împlinim anumite sarcini mâine şi poimâine şi împărăţia bunurilor va fi construită”. Dar eu vă spun: „Tot ceea ce aţi construit pe pământ se va prăbuşi pe capetele voastre şi ziua voastră de mâine şi de poimâine vor fi din nou doar o ridicare dureroasă a capetelor voastre de sub ruine”.

Părinţii voştri rosteau aceleaşi cuvinte de mângâiere pentru ei înşişi şi au dispărut printre ruine şi lucrări neterminate.

Vă trebuie scări şi nimic altceva decât scări, ca să puteţi ieşi din groapa în care aţi căzut, ca să puteţi scăpa de îmbrăţişarea cea rece a mamei voastre vitrege.

O fecioară este scara. Ea aprinde o candelă cerească în mijlocul întunericului vostru şi vă arată calea. Ea este străvăzătoare şi ea ştie ceea ce voi aţi uitat. Înstrăinată de pământ ea s-a împrietenit cu cerul. Dezbrăcată de întuneric, ea este înveşmântată în lumină. Printr-însa Cerul pătrunde în noi. Prin ea noi putem vedea cerul.

Ea este atentă cu privire la povăţuirile voastre; dreptatea este în gura ei; înţelepciunea cerească este în pântecele ei; o flacără sfântă arde în inima ei.

Dintr-însa vine tămăduitorul şi vindecarea. Din coapsele sale vin călăuza şi calea.

Ea nu e mamă vitregă, ci mamă, şi nu-i făgăduieşte fiului ei mai mult decât îi poate oferi. Oferta ei este promisiunea ei, în timp ce oferta mamei vitrege constă din promisiuni.

Mama vitregă este pământul, o, Cerească Maică, şi se comportă cu noi ca o mamă vitregă. Cu văl negru ea ni Te ascunde de ochii noştri, ca noi să nu Te putem vedea şi să credem că Tu eşti moartă. De aceea, generaţie după generaţie se strâng pe lângă mama cea vitregă şi-i sărută mâna ei aspră.

Arată-Ţi chipul Tău, O, Maică, iar mama cea vitregă va dispărea şi robii vor deveni fii.

Sfantul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului

Cine este Nicolae Velimirovici

Sfântul Nicolae Velimirovici a fost numit, nu de puţine ori, „Noul Gură de Aur al Serbiei“. Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscopul rus al San Francisco-ului, care a fost în tinereţe profesor la un seminar din eparhia Jiciei, spunea despre el că este „un mare sfânt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a mitropolitului Antonie (Hrapoviţki). Amândoi au fost dascăli soborniceşti ai Bisericii Ortodoxe“.

S-a născut în satul Lelici, din Serbia apuseană, la 5 ianuarie 1880. A urmat cursurile Seminarului „Sf. Sava“ din Belgrad, pe care le-a absolvit în 1905. A obţinut o bursă de doctorat la Universitatea din Berna (1908), publicându-şi teza în limba germană, în 1910; doctoratul în filosofie a fost pregătit la Oxford şi susţinut la Geneva, în franceză, pe tema „Filosofia lui Berkeley“, în 1909. La sfârşitul anului 1909 a fost tuns în monahism. În 1919, arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei, în cadrul Bisericii Sârbe. În aprilie 1915, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost trimis de către Biserica Sârbă în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvântări, luptând pentru unitatea sârbilor şi a popoarelor slave de miazăzi. La începutul lui 1919 s-a întors în Serbia, iar în 1920 a fost strămutat în Arhiepiscopia Ohridei din Macedonia. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, Episcopul Nicolae a fost arestat de către nazişti pe când se afla în Mănăstirea Jicia (care a fost la scurtă vreme jefuită şi dărâmată), fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia (unde, după o execuţie în masă, a replicat: „Aceasta este cultura germană, să ucizi sute de sârbi nevinovaţi, din pricina morţii unui soldat german?! Şi turcii erau mai drepţi…“).

Mai târziu, acest „nou Gură de Aur“ a fost transferat în Mănăstirea Voiloviţa (lângă Pancevo), unde a stat închis împreună cu patriarhul sârb Gavriil (Dozici), până la sfârşitul lui 1944. La 14 decembrie 1944, a fost trimis la Dahau, împreună cu patriarhul Gavriil, unde, după unele surse (îndeosebi istorici ai Bisericii), a fost întemniţat şi torturat. După război, în 1946, a părăsit Iugoslavia comunistă, emigrând în Statele Unite ale Americii. Aici a început să predea în cadrul câtorva seminarii creştin-ortodoxe, precum Seminarul Ortodox Sârb „Sf. Sava“ din Libertyville - Illinois, Mănăstirea şi Seminarul Theologic Ortodox „Sf. Tihon“, din South Canaan - Pennsylvania (unde a fost rector; aici a şi murit) şi Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Vladimir“ din Crestwood - New York. A plecat la Hristos la 18 martie 1956. La 19 mai 2003, Sfântul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât, în unanimitate, trecerea episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jiciei în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe. (sursa: www.predania.ro)

.

• Sfantul Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Sfantul Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Cuvinte duhovnicesti - Sfantul Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti