Mantuirea prin Cruce

Mantuirea prin Cruce Mareste imaginea.

Predica a cincea la sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci. Mântuirea prin Cruce*

In fiecare duminică, la Utrenie, după citirea Evangheliei învierii, se cântă un tropar consacrat deopotrivă Sfintei Cruci şi învierii care începe cu cuvintele: „Invierea lui Hristos văzând, să ne închinăm...". Da, vedem cu adevărat învierea lui Hristos în timpul slujbei de duminică ce reprezintă o sărbătoare de Paşte săptămânală. Imediat după aceea, se adaugă: „Crucii Tale, ne închinăm, Hristoase şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim". Puţin mai încolo, în acelaşi tropar, se continuă: „Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea".

Vedem aşadar cât de strâns legate sunt Crucea şi învierea, reprezentând cele două faţete ale tainei mântuirii. Cum anume a devenit Crucea instrumentul mântuirii noastre? In ce fel a devenit ea izvor de bucurie care se revarsă peste toată lumea, peste toţi cei care au acceptat să recunoască în Cruce instrumentul mântuirii lor: „Bucură-te, Cruce, singură nădejde"1?

Atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu i-a dat acestuia suflare de viaţă, un suflet nemuritor înzestrat cu liber arbitru, cu libertate, fiindcă Dumnezeu a vrut ca omul să-L poată iubi în mod liber. In prima carte a Bibliei, în Facerea, omul apare ca scop al creaţiei: Dumnezeu a pregătit universul întreg, tot cosmosul şi apoi pământul cu toate speciile vegetale şi animale care îl populează pentru ca omul să stăpânească peste ele, să fie cântăreţul, preotul creaţiei, să înalţe toate acestea spre Dumnezeu, iubindu-şi în mod liber Creatorul. Celelalte făpturi, care nu au un suflet nemuritor, nu îşi puteau iubi în mod liber Creatorul. Desigur, într-o anumită măsură, întreaga creaţie îl iubeşte pe Dumnezeu şi cântă slava Lui doar prin simpla sa existenţă şi ascultând de Creatorul ei, dar ascultând de El în mod necesar, conformându-se fără conştiinţă sau libertate legilor pe care Dumnezeu le-a imprimat naturii. Omul însă este înzestrat cu libertate, fiindcă are un suflet spiritual şi nemuritor. Dumnezeu i-a dăruit libertatea deoarece scopul creaţiei era să existe o făptură care să-L poată iubi pe Dumnezeu, care să poată fi în comuniune de iubire cu El, şi pe care Dumnezeu să o poată face părtaşă la propria sa natură. Acesta este scopul creaţiei. Şi în fond, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Care Şi-a asumat firea noastră omenească este de fapt scopul creaţiei, vom vedea cum anume şi de ce.

Din păcate, foarte repede, omul şi-a întrebuinţat prost libertatea cu care a fost înzestrat: în loc să o folosească pentru a răspunde Tatălui ceresc cu iubire la iubirea Lui, el s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, nu a ascultat de El, săvârşind astfel un act de mândrie. Şi cum omenirea nu este o puzderie de indivizi, deoarece omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, după chipul Preasfintei Treimi (în vreme ce o specie vegetală sau animală este o mulţime de indivizi), omenirea întreagă este în plan natural, datorită acestei creări a sa după chipul lui Dumnezeu, un ansamblu de fiinţe solidare; omenirea întreagă care a existat de-a lungul timpurilor, de la origini, şi care va exista până la sfârşitul lumii, nu este deci o infinitate de indivizi, fiindcă a fost creată după chipul lui Dumnezeu, ci alcătuieşte deja un trup. Şi din această cauză, păcatul lui Adam nu l-a privit numai pe Adam ca individ, fiindcă, într-o anumită măsură, el era deja solidar cu toată omenirea care avea să iasă din el şi de aceea, din vina sa, datorită despărţirii lui voite şi libere de Dumnezeu, şi-a compromis, ca să spunem aşa, toţi urmaşii, întreaga-i descendenţă. Sfinţii Părinţi numesc omenirea întreagă un Adam colectiv, iar Sfântul Grigorie de Nyssa vede în el singura oaie rătăcită în căutarea căreia a venit Hristos în lume.

Bineînţeles că nu toţi oamenii sunt vinovaţi de greşeala lui Adam; însă acesta le-a transmis o fire omenească rănită, care de îndată ce este primită de fiecare dintre noi la naştere nu mai este o fire altoită pe Dumnezeu, nu mai este o fire însufleţită de energiile necreate ale lui Dumnezeu, ci una asupra căreia Satana are deja o anumită putere. Acest păcat a fost numit în Occident „păcatul originar". Majoritatea Sfinţilor Părinţi nu îl numesc aşa, ci doar „păcatul protopărinţilor noştri".

Prin greşeala lui Adam, pe care din păcate toţi urmaşii săi au imitat-o mereu, dezbinarea şi duşmănia au pus stăpânire pe omenire. Când citim primele capitole din cartea Facerii, care rezumă, în imagini simbolice, milenii de istorie reală, vedem că pornind de la greşeala lui Adam, toţi urmaşii lui au păcătuit până când s-a ajuns la potop, la împrăştierea acestei omeniri care ar fi trebui să fie mereu unită ca un singur popor.

Dumnezeu a vrut să repare acest păcat al lui Adam pe care îl cunoştea din veşnicie, deoarece El vede totul într-o clipă veşnică şi pentru El nu există succesiune. Acest lucru depăşeşte toate concepţiile noastre, tot ce ne putem noi închipui, însă Dumnezeu vede totul ca într-o singură clipă veşnică, şi El văzuse din veşnicie păcatul lui Adam, de aceea hotărâse să-l remedieze, să-l îndrepte prin întruparea, moartea şi învierea Logo-sului Său.

Intruparea, răstignirea şi învierea lui Hristos au fost pregătite de Dumnezeu încă din momentul chemării lui Avraam. Acesta a fost primul pas spre mântuirea omenirii pe care Domnul a vrut să o instaureze şi pe care o prevăzuse chiar din momentul în care vedea, din veşnicie, că omul nu era credincios planului Său de iubire.

Astfel, la capătul lungii istorii pe care ne-o povesteşte Vechiul Testament, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a întrupat, Şi-a asumat firea noastră omenească. El a luat suflet şi trup omeneşti, însă acest suflet şi acest trup nu alcătuiau o persoană omenească: Hristos este în mod nedespărţit Dumnezeu şi om, Fiul lui Dumnezeu, cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi şi om, însă firea Sa omenească, acest trup şi acest suflet nu au o personalitate proprie, ci au personalitatea Fiului lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu fiind în egală măsură Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Asumându-şi aşadar această fire omenească aşa cum devenise ea după căderea în păcat a lui Adam şi după nesfârşita serie de păcate care alcătuiseră istoria omenirii, Hristos; a luat asupra Sa păcatul omului.

Bineînţeles că El nu era păcătos, deoarece, ca Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de om, El nu putea decât să trăiască cu sufletul Său omenesc, cu inteligenţa şi voinţa Sa omenească această condiţie de Fiu a lui Dumnezeu care era condiţia Sa veşnică din sânul Preasfintei Treimi; iar în sânul Sfintei Treimi, Fiul primeşte veşnic de la Tatăl firea cea dumnezeiască. Tatăl îi dă tot ce este Fiului, precum şi Sfântului Duh. Fiul primeşte totul de la Tatăl, Fiul este întru totul orientat spre Tatăl, este întru totul Fiu în sensul cel mai profund al cuvântului, după cum Tatăl este din veşnicie izvorul oricărei paternităţi şi Tatăl nostru.

In acest trup şi în acest suflet omeneşti, cu inteligenţa şi cu voinţa Sa omenească, Hristos Şi-a asumat omenirea cu toate consecinţele păcatului, care erau suferinţa şi moartea. Mântuitorul Hristos le-a trăit pe toate, însă cu sufletul Său de Fiu, deoarece inteligenţa şi voinţa Sa omenească nu puteau decât să adere în mod concret la acest duh fiesc care îi era caracteristic în sânul Preasfintei Treimi. Şi din această cauză, asumându-Şi firea noastră omenească, care, repet, nu este o multitudine de indivizi, Hristos cuprindea deja în El întreaga omenire. Şi în El, omenirea întreagă se împărtăşea, în mod virtual, din sentimentele Sale fieşti faţă de Tatăl. In felul acesta, Hristos a făcut din suferinţă şi din moarte, care erau semnul consecinţelor despărţirii omului de Dumnezeu, semnul totalei renunţări la sine, al renunţării totale la eu.

In calitate de om, Hristos nu avea „eu", El era Fiul lui Dumnezeu, însă folosindu-se de voinţa Sa omenească, Fiul lui Dumnezeu a făcut din suferinţa şi din moartea Sa semnul iubirii celei mai desăvârşite faţă de Tatăl, faţă de oameni, semnul unei supuneri fieşti, pline de iubire faţă de Tatăl Său, supunere şi iubire care, în firea Sa omenească, în voinţa Sa omenească de om, erau răsfrângerea, traducerea în limba omenirii păcătoase a iubirii Sale fieşti faţă de Tatăl, care este viaţa Sa cea veşnică din sânul Sfintei Treimi.

El a distrus astfel suferinţa şi moartea, deoarece devenind semnul iubirii celei mai desăvârşite de Tatăl, precum şi semnul iubirii celei mai desăvârşite de oameni, suferinţa şi moartea se negau şi se desfiinţau reciproc: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi" (Ioan 15, 13), le-a spus El ucenicilor în cuvântarea de după Cină. Făcând în felul acesta din suferinţa şi din moartea de pe Cruce semnul iubirii Sale fieşti desăvârşite faţă de Tatăl şi al iubirii Sale de oameni, iubire care era în acelaşi timp şi o comuniune cu iubirea Tatălui pentru omenirea întreagă, pentru toţi oamenii, Hristos a zdrobit din interior, a nimicit suferinţa şi moartea şi crucea, pentru ca ele să devină semnele învierii şi biruinţei definitive ale Vieţii.

Invierea asta este: distrugerea tuturor consecinţelor păcatului, a suferinţei şi a morţii, deoarece Fiul lui Dumnezeu le-a schimbat sensul şi însemnătatea. De aceea a „venit prin Cruce bucurie la toată lumea".

Da, pentru că datorită puterii Duhului Sfânt pe care l-a trimis peste Biserică în ziua Cincizecimii şi pe care îl trimite peste fiecare dintre noi în ziua când suntem botezaţi, Hristos ne-a dat şi nouă puterea de a face la rândul nostru din suferinţele şi din moartea noastră, din prezenţa Crucii sub toate formele ei în viaţa noastră, semnul renunţării celei mai depline la eu, la propriul ego, semnul dăruirii noastre celei mai depline faţă de Tatăl şi în acelaşi timp, faţă de fraţii noştri, oamenii.

Da, prin Cruce a fost schimbat însuşi sensul suferinţei noastre, dacă vrem şi dacă suntem de acord să acceptăm acest lucru, iar Sfântul Duh, Care ne-a fost revărsat în inimi şi Care ne întipăreşte acolo o atracţie pentru aceasta, ne dă sensul Crucii şi sensul condiţiei noastre de fii ai lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Duh strigă în inimile noastre „Awa, Părinte!" (Galateni 4, 6). Ei bine, dacă la acest imbold pe care Duhul ni-l imprimă în inimi consimţim, dacă facem cu adevărat din toate crucile noastre zilnice, din toate formele prin care suferinţa îşi face loc în viaţa noastră şi din însăşi moartea noastră semnele renunţării la orice formă de egocentrism, la orice închidere în individualitate, la voinţa de stăpânire şi de posedare a eului nostru, pentru a fi pe deplin o iubire fiască faţă de Tatăl şi iubitori faţă de fraţii noştri, oamenii, atunci, suferinţa este învinsă şi învierea se face deja prezentă în chip tainic în inimile noastre, de unde va străluci în ziua Parusiei şi a învierii de apoi, la sfârşitul veacurilor.

Taina Crucii cuprinde toate aceste aspecte şi din aceste motive, „a venit prin Cruce bucurie la toată lumea". Crucea este instrumentul mântuirii noastre şi, prin aceasta, instrumentul bucuriei şi al învierii noastre. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Care au conceput acest minunat plan de mântuire a omului şi l-au împlinit prin jertfa lui Hristos şi în acelaşi timp, prin puterea Duhului Sfânt, Treimii Sfinte I se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin.

Arhim. Placide Deseille

Cununa binecuvântată a anului creştin, Predici la duminicile şi sărbătorile anului liturgic; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Cununa binecuvântată a anului creştin"


Note:

* Rostită la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare" din Vercors, 14 septembrie 2010.

1 In limba franceză, în text: „Salut, 6 Croix, unique esperance", reprezintă un vers foarte cunoscut dintr-un imn alcătuit în veacul al Vl-lea în cinstea Sfintei Crubi de Venance Fortunat, Episcop de Poitiers, intitulat Vexilla Regis. în acelaşi timp, aceste cuvinte de salut creştin sunt înscrise pe numeroase troiţe şi cruci din anumite regiuni din Franţa, din mediul rural, mai cu seamă din Bretania şi deci cunoscute de creştinii francezi (n.tr.).
 

Pe aceeaşi temă

19 Septembrie 2020

Vizualizari: 4349

Voteaza:

Mantuirea prin Cruce 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE