Luarea crucii şi urmarea lui Hristos: Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a fis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmele Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, daca-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. (Marcu 8,34-38. Duminica după înălţarea Sfintei Cruci)

R. Rădulescu: Părinte profesor, un mesaj evanghelic în Duminica de după înălţarea Sfintei Cruci, greu digerabil aş spune eu. Vorbeşte Hristos despre lepădarea de sine, despre luarea crucii. Mă gândesc imediat că, pentru o relaţie autentică cu Dumnezeu, este nevoie să mă lepăd de mine. Şinele meu, lăuntrul meu îmi poate fi obstacol în apropierea de Dumnezeu? De ce trebuie să mă lepăd de el?

Pr. Coman: Mesajul întregii Evanghelii este greu de acceptat, greu digerabil, cum aţi spus dumneavoastră, nu numai al Evangheliei de astăzi. Se confruntă logica dumnezeiască şi calea dumnezeiască cu logica omenească şi calea omenească, care sunt nu numai diferite, ci chiar contrare. Exemplul Evangheliei de astăzi este grăitor: în concepţia şi în mentalitatea noastră omenească - inclusiv a omului de astăzi - logic este ca cineva să se conserve pe sine, să se asigure pe sine, să se îngrijească de sine, să se promoveze pe sine, să facă totul pentru sine. Sfânta Evanghelie ne cere contrariul: să ne lepădăm de noi înşine. Ne spune şi că aceasta ar fi calea împlinirii. Lucrul acesta este ilustrat de faptul că simbolul, prin excelenţă, al creştinismului este Crucea, iar Crucea este semnul sacrificiului suprem.

Pentru a înţelege discursul Mântuitorului Hristos din Evanghelia de astăzi, trebuie să-l aşezăm în context. Contextul este acela al primei vestiri a Patimilor. Pentru prima dată, Mântuitorul Hristos le spune ucenicilor Săi că va pătimi, că va fi dat în mâinile bătrânilor, al fariseilor şi al cărturarilor, va fi torturat şi în cele din urmă răstignit. La auzul acestor vestiri, Apostolii, prin Sfântul Apostol Petru, reacţionează foarte omeneşte: „Şi luându-L Petru de-o parte, a început să-L dojenească”, ne sune Sfântul Marcu (8,32).

Reacţia Mântuitorului Hristos este foarte aspră şi sancţionează tocmai percepţia omenească şi lumească a lucrurilor. Nouă ni se pare firesc ca, atunci când cineva prinde de veste că riscă să pătimească, să sufere sau să moara, să facă tot posibilul să evite pericolul. Ei bine, Mântuitorul Hristos caracterizează această logică omenească drept satanică. „Dar El, Întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (Marcu 8,33). Percepţia ta, înţelegerea în urma căreia tu ai reacţionat la vestirea patimilor, nu este una dumnezeiască.

In continuarea acestei apostrofări avem textul Evangheliei de astăzi, în care Mântuitorul Hristos spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Ca să înţelegem lucrul acesta trebuie să ieşim din autonomia existenţei noastre omeneşti, să luăm în calcul prezenţa şi existenţa lui Dumnezeu şi, in plus, ce reprezintă Dumnezeu înainte de această lume sau după această lume şi ce reprezintă existenţa dincolo de limitele care ne sunt nouă accesibile; dincolo de lumea aceasta frumoasă, de trupul nostru frumos, de sufletul nostru foarte frumos, de lumea din jurul nostru etc.

R. Rădulescu: Să mă lepăd de mine înseamnă să mă lepăd de ideea că eu sunt pe primul loc, eu sunt în centrul lumii, că eu sunt buricul pământului, cum se zice!

Pr. Coman: Că eu sunt sensul propriei mele existenţe. Că eu îmi sunt suficient „mie-mi”! Du cu bucuriile mele, cu plăcerile mele, cu preocupările mele, cu proiectele mele, îmi sunt propriul sens. Oamenii sunt foarte trişti când nu reuşesc în proiectele lor, în programele lor. Ei bine, această tristeţe vine tocmai pentru că omul nu concepe să se lepede de ambiţii. Chemarea Mântuitorului Hristos este una intr-adevăr extraordinar de provocatoare. O putem observa, dacă ne aruncăm privirea în mănăstiri. Monahii, mai mult decât noi cei din lume, urmează această cale a Mântuitorului Hristos, la modul foarte propriu: se leapădă de ei, se leapădă de lumea în care s-au născut, de părinţi, de rudenii, de perspectivele unei cariere, de traiul asemenea nouă, şi urmează lui Hristos. Nu mai au nicio altă preocupare sau, mai corect spus, îşi subsumează orice preocupare urmării lui Hristos. A urma lui Hristos înseamnă a urma calea despre care vorbea şi care nu i-a plăcut Sfântului Apostol Petru, calea suferinţelor, calea pătimirii, a sacrificiului de sine, a crucii. Sigur nu de dragul de a suferi şi de a pătimi, ci pentru că aceasta este calea care-l face pe om părtaş şi moştenitor al vieţii celei adevărate, care este viaţa împreună cu Dumnezeu. Aceasta este marca provocare!

Dar este omul preocupat de provocarea de a trăi cu Dumnezeu? Ştie omul ce înseamnă a trăi cu Dumnezeu sau ştie numai ce înseamnă să trăiască cu sine şi cu semenii săi? Mântuitorul Hristos spune clar că sensul ultim nu este a trăi cu tine şi cu semenii tăi, ci sensul ultim, plenar, bogat şi împlinitor este a trăi cu Dumnezeu. De ce? Pentru că aşa a făcut Dumnezeu lumea şi pe oameni, aşezând în ei acest rost. Celor care nu se mulţumesc cu acest răspuns le aduc aminte un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa?” (Rom. 9,20).

R. Radulescu: Mesajul este adresat oricărui creştin sau numai monahilor? Cum să înţelegem mesajul pe care-l transmite Hristos în Evanghelie?

Pr. Coman: Mesajul este adresat, fără doar şi poate, tuturor oamenilor. Evanghelia Mântuitorului Hristos este o chemare şi o provocare la sens, adresată tuturor oamenilor.

R. Râdulescu: Părinte profesor, mă gândesc acum la un lucru: în sinea mea stă personalitatea mea, stă felul meu de a fi om, care contează în relaţiile cu ceilalţi. Mi se cere să renunţ la personalitatea mea, să-mi fie indiferent caracterul meu, identiatea mea. Cum să înţeleg această lepădare?

Pr. Coman: Vă înţeleg frământările şi neliniştea în faţa acestei provocări. Cred că ar trebui să distingem între o personalitate legitimată social, cu vizibilitate, şi o personalitate nelegitimată social, fără vizibilitate publică. Până la urmă este foarte important ca omul să ştie ce vrea: vrea legitimarea în faţa oamenilor sau în faţa lui Dumnezeu?! Legitimarea în faţa oamenilor suportă riscuri nenumărate, între care cel mai grav este ipocrizia, dedublarea. O imagine socială bună nu echivalează întotdeauna cu o personalitate integră, coerentă, sănătoasă.

Personalitatea monahului este în primul rând extrem de unitară, pentru că cel care exclude criteriul vizibilităţii, odată cu el exclude şi riscul dedublării. In al doilea rând, monahul care s-a lepădat de puterile şi de performanţele firii sale create, s-a racordat la resursele dumnezeieşti, infinit mai puternice. In al treilea rând, eliberat de nevoia de imagine, monahul investeşte exclusiv în edificarea sa lăuntrică, duhovnicească, potenţându-şi funcţiile duhovniceşti: capacitatea de iertare, de înţelegere, de iubire etc. Coordonatele specifice ale unei personalităţi lumeşti vor fi deosebite de cele ale unei personalităţi retrase din lume. Primul investeşte în „ambalaj” - iertaţi-mi barbarismul -, al doilea investeşte exclusiv în conţinut. Cultura noastră lumească de astăzi este o cultură a imaginii, a vizibilităţii. Exişti dacă eşti vizibil şi „vinzi” dacă imaginea ta este cât mai vizibilă, dar şi cât mai „înfrumuseţată”.

Cultura Evangheliei, întrupată într-o măsură foarte mare în spiritualitatea monahală răsăriteană, este o cultură a retragerii din lume, o cultură a lepădării de lume, atât în postura ei exterioară omului, cât şi în cea interioară. Cine a cunoscut un monah care a reuşit lepădarea de sine, a întâlnit în acel monah o personalitate extraordinar de puternică, mult mai împlinită, fericită. Aceasta şi pentru faptul că, lepădându-se de sine, s-a eliberat de presiunile egoiste care-l întristează pe om, care sunt amăgitoare şi nu duc la satisfacţie. Iar, pe de altă parte, îl ajută să guste adevărul existenţei, care înseamnă să uite de sine şi să-i cuprindă pe ceilalţi, să-L cuprindă pe Dumnezeu însuşi cu mintea şi cu inima.

R. Radulescu: Aţi cunoscut asemenea oameni?

Pr. Coman: Am cunoscut şi pot să vă dau mărturie. M-am întors de câteva săptămâni dinrr-un stagiu mai îndelungat la Sfântul Munte, unde am avut bucuria să cunosc foarte mulţi astfel de oameni. Printre ei am cunoscut chiar un monah retras în pustnicie. N-ar trebui să spun, pentru că mi-a şi spus să nu vorbesc despre el, dar pentru că m aţi provocat să dau o mărturie concretă... Trăieşte de aproximativ zece ani într-o izolare aproape totală, fără să se îngrijească ce va mânca şi cu ce se va îmbrăca. Am avut revelaţia, cu adevărat, a împlinirii celor despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi. A fost cea mai importantă întâlnire clin viaţa mea, până acum. Am 55 de ani. Am întâlnit loarte multă lume, foarte mulţi oameni, din toate categoriile: profesori universitari, ierarhi, patriarhi, monahi... Fără să supăr pe nimeni, a fost cea mai importantă întâlnire din viaţa mea. Am văzut în ochii lui, pe faţa lui, în sufletul lui iradierea acestei împliniri dumnezeieşti. Am văzut faţa omului care se leapădă de sine, care nu mai trăieşte pentru sine, ci arde, pur şi simplu, pentru ceilalţi, este realmente un ocean de dragoste. Aşa cum m-a îmbrăţişat acest om, mai întâi cu privirea, cu vorba, şi apoi cu braţele, nu m-a îmbrăţişat nimeni în viaţa mea. M-a topit, pur şi simplu. Ca să ajungă la această măsură, priveghează opt ore pe noapte în metanie şi în rugăciune. Nu mănâncă decât fructe şi rădăcini, ceaiuri de cele mai multe ori. Merge ore întregi, noaptea, ca sa ajungă la o chilie să se împărtăşească. Nu îl cunoaşte aproape nimeni. Eu l-am întâlnit cu totul întâmplător, la înmormântarea unui monah român, unde se adunaseră foarte mulţi călugări. L-am întâlnit şi mi-a dat Dumnezeu gând să-l iscodesc. Ne-am retras deoparte şi acolo a avut loc descoperirea aceea fantastică. Am întâlnit măsura avansata a unui om împlinit. Omul se va împlini când va fi capabil de iubire. El trebuie să iubească, nu să fie iubit. Când omul iubeşte, simte ce înseamnă să se lepede de sine. Cine iubeşte, nu-i pasă de sine, nici de trupul său, nici de sufletul său. Cum se spune în Evanghelia de astăzi cine se îngrijeşte să-şi scape sufletul şi-l va pierde, iar cine se leapădă de sine îl va câştiga.

R. Rădulescu: Părinte profesor, vorbiţi de oameni care nu au familie, care sunt retraşi din lume. Este posibilă lepădarea de sine în lumea noastră tumultoasă, dinamica, cu multe responsabilităţi, cu multe preocupări, cu presiuni din toate părţile? Este posibil? Cum să facem?

Pr. Coman: Nu numai că este posibil, dar este singura cale care ne va duce la împlinire, care ne va face cu adevărat fericiţi. In familia mea, cu soţia, cu copiii, cu vecinii, în parohie, la serviciu, dacă nu voi avea capacitatea să mă lepăd de mine, adică de percepţia şi de interesele mele egoiste de fiecare moment, să renunţ la propria mea dreptate, pe moment sau pe termen lung, să renunţ la propria mea plăcere în favoarea celuilalt, nu voi face experienţa căii crucii şi nici a împlinirii existenţiale la care ne conduce calea crucii. Nu vorbim de măsura deplinătăţii, ci de cât poate fiecare.

Perspectiva Evangheliei, recapitulată în calea crucii vine în tensiune cu calea lumii, care este perspectiva bucuriei lumeşti şi a plăcerii lumeşti, adică a bucuriei şi a plăcerii pentru tine însuţi. Cuvintele sunt frumoase, dar numai experienţa ne arată dacă o cale este sau nu valabilă. Suntem datori, măcar să încercăm şi calea crucii, a lepădării de sine. Cealaltă cale nu este nevoie să o încercăm pentru că mergem pe ea de când ne naştem. O cunoaştem, îi cunoaştem şi efectele. Luaţi jugul lui Hristos, măcar pentru un timp, renunţaţi la propriile ambiţii, proiecte, plăceri, bucurii, în favoarea celorlalţi. Omul nu şi are sensul în sine, ci în afară de sine, în celălalt şi, în cele din urmă, in Dumnezeu. Lumea, omenirea, nu-şi are sensul în sine, ci în afară de sine, iar acest „în afară” este Dumnezeu, Creatorul, Atotţiitorul, Izbăvitorul, Mântuitorul. Să încerce cineva să-şi mute preocuparea centrată pe sine, spre Dumnezeu şi va vedea ce se întâmplă în el! Măcar la nivel de exerciţiu. Du-te cu mintea şi cu inima, dacă se poate, spre Dumnezeu, ca spre un altcineva!

R. Rădulesc: Părinte profesor, schiţaţi, vă rog, portretul omului capabil să-L urmeze pe Hristos lepădându-se de sine. Creionaţi câteva calităţi ale acestui om.

Pr Coman: Prima calitate este frământarea sau neliniştea existenţială. Poate să-L descopere pe Hristos şi chemarea Lui, omul frământat de Întrebarea „trăiesc în adevăr sau în amăgire? Modul în care trăiesc eu mă împlineşte sau nu mă împlineşte? Sunt mulţumit de mine?!" Dacă nu există această frământare existenţială, să existe măcar spiritul de observaţie, pentru a vedea pădurea de biserici şi de cruci, de care te „loveşti" la tot pasul şi onestitatea de a te întreba ce rost or fi având! A doua calitate este cunoaşterea de sine şi sinceritatea cu tine însuţi. De aceea işi oferă şansa să se întrebe dacă nu cumva există o cale care poate oferi mai multă fericire?

In fine, o oarecare trezvie, sau vigilenţă, sau atenţie care să-ţi permită să „citeşti” ce se întâmplă cu tine sau în jurul tău. Dumnezeu este într-o continuă vorbire cu fiecare dintre noi şi cu lumea întreagă. De obicei, vorbirea J .ui este într-un registru extrem de discret şi de delicat, propriu existenţelor înzestrate cu duh, un registru duhovnicesc. Dumnezeu Se adresează „de la Duh la duh”: „Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu... Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă..." (1 Cor. 2,11,14-15). Alteori, e drept, dată fiind opacitatea noastră, îngmşarca simţurilor şi împietrirea inimii, foloseşte la mare neoie si vorbirea „în tunete şi fulgere”! Onestitatea existenţiala ne cere să dăm replică sau să răspundem atunci când chiar pentru vorbirea lui Dumnezeu către noi, „cea în multe rânduri şi m multe feluri!”. Provocarea Evangheliei este o chemare liberă, cu totul liberă. In momentul acesta, ne vor auzi mulţi oameni, care nu s-au gândit niciodată la această chestiune. Momentul acesta este momentul în care provocarea Ievangheliei ajunge la urechile lor. Normal ar fi, să existe o reacţie la această provocare.

Pr. prof. dr. Constantin Coman

Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor"

• Lepadarea de sine
  Publicat in : Editoriale
• Lepadarea de sine a Maicii Domnului
  Publicat in : Soborul Maicii Domnului
• Lepadarea de sine
  Publicat in : Religie
• Lepadarea de sine, imbogatire intru Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: