Sfantul Epifanie este cinstit pe 12 mai.
In Fenicia trăia o familie nu prea bogată. Tatăl era agricultor, iar mama întregea venitul familiei ţesând pânză de in. în casă erau doi copii, frumoşi cuminţi şi bine crescuţi de părinţii lor în cultul muncii, al respectului faţă de tradiţie şi familie, în iubirea de aproapele.
Fără să se ştie din ce pricină, tatăl muri, lăsând copiii, pe Epifanie, de zece ani, şi pe Caliopi, mai mică, în grija maicii lor. Femeia nu mai prididea cu ţesutul, dar, deşi era meşteră, nu dobândea din vânzarea pânzei de in câştigul care să îndestuleze traiul celor doi copii. Hotărî deci femeia să vândă dobitocul ce avea, cu atât mai mult cu cât era foarte nărăvaş.
Deci chemă pe Epifanie la dânsa:
- Fiule, casa ne este la strâmtoare, aşa că ia dobitocul, du-l la târg şi vinde-l, ca să împlinim astfel trebuinţa noastră de hrană!
- Maică dragă, tu ştii că animalul este cu nărav şi mă tem că nu-l voi putea vinde.
- Du-te, fiule, căci Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, Isaac şi Iacob va da pricepere dobitocului, ca prin preţul lui să ne ajutăm noi!
- Bine, mamă, voi face cum spui! a răspuns Epifanie. La târg dobitocul a fost liniştit, nearătându-şi năravul. De copil s-a apropiat un neguţător iudeu şi, după ce a cântărit din priviri animalul şi i-a dat ocol de trei ori, a zis copilului:
- Copile, voieşti să vinzi dobitocul acesta?
- Pentru vânzare l-am adus la târg, cinstite neguţător! a răspuns Epifanie cu respect.
- De ce credinţă eşti? a mai întrebat neguţătorul.
- Sunt iudeu!
- Fiule, fiind de aceeaşi credinţă, să nu luăm mijlocitor şi să ne înţelegem, căci scris este: „Cel ce binecuvântează se binecuvântează şi cel ce blesteamă se blesteamă!“
Auzind unele ca acestea, Epifanie rău s-a speriat şi a strigat:
- Nu voiesc să-ţi vând dobitocul!
- Din ce pricină, fiule?
- Pentru că are nărav, dar foamea din casă ne sileşte să-l vindem. Sunt orfan de tată şi am mamă şi o soră mai mică!
Iacov s-a minunat de cele auzite, a luat trei arginţi şi i-a dat lui Epifanie, astfel povăţuindu-l:
- Fiule, ia binecuvântarea aceasta, ca să aveţi pâine, ia şi dobitocul acasă şi, de-şi schimbă năravul, păstrează-l, iar dacă nu, alungă-l, să nu vă facă rău!
Auzind, Epifanie a mulţumit din adâncul inimii neguţătorului şi lui Dumnezeu, a luat animalul şi a plecat spre satul său...
Pe drum s-a întâlnit cu un creştin pe nume Cleovie, care l-a întrebat:
- Fiule, de vânzare este măgarul?
-Nu, părinte!
- De-l vinzi, ia preţul şi dă-mi-l mie...
In vremea aceasta, dobitocul a-nceput a arunca din copite, şi-l lovi pe bietul Epifanie, rupându-i două coaste. Zăcea în ţărână Epifanie plângând amar, că nu se putea scula din pricina rănii. Cleovie îi pipăi coastele, îl cercetă de trei ori, după care Epifanie nu mai simţi nici o durere şi se ridică vindecat. Apoi Cleovie a poruncit măgarului:
- Pentru că ai vrut să-ţi omori stăpânul, în numele lui Iisus Hristos să rămâi aici nemişcat.
Şi, după cuvântul cuviosului, dobitocul a căzut şi a murit pe loc.
- Cine este Iisus Hristos şi ce semne ai făcut asupra mea şi asupra măgarului, părinte?
- Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi a fost răstignit de evrei.
Auzind aceasta, Epifanie s-a temut să spună că e evreu şi zicând „ziua bună!“ s-a grăbit spre satul său. Ajuns acasă, a povestit maicii şi surorii sale totul, de-a fir a păr, şi s-au bucurat de cei trei bani şi de faptul c-au scăpat de grija nărăvaşului dobitoc.
A mai trecut un an. Sărăcia iar şi-a arătat colţii.
- Ce ne facem, ce ne facem? se căina femeia.
-Am putea da pământul spre folosire unui om harnic, a zis Epifanie.
- Iar tu ai putea intra ucenic la un meşter temător de Dumnezeu! a adăugat mama.
In cetatea din apropiere, Eleteropolia, trăia un rabin foarte bogat. Mergând el să-şi cerceteze averile, a ajuns şi în satul unde trăia Epifanie. Cunoscând pe mamă, el i-a spus:
- Femeie, voieşti să-mi dai mie pe fiul tău? Iar tu şi fiica ta veţi intra în grija casei mele.
Auzind aceasta, mult s-a bucurat femeia şi i-a dat pe Epifanie acestui om, pe numele lui Trifon.
In casa lui Trifon, Epifanie s-a deprins cu rânduielile şi învăţăturile evreieşti. Murind fiica lui Trifon, acesta a rămas singur, sporind cu vârsta şi cu înţelepciunea evreiască.
Când şi Trifon a murit, Epifanie a devenit moştenitorul averii lui, iar acum trebuia să-şi cerceteze averea. Aşa că a pornit la drum.
Prin locurile acelea trăia un anume Luchian, om sporit şi învăţat, monah, care cunoştea meşteşugul caligrafiei. Cu acest meşteşug îşi dobândea pâinea, iar ce-i prisosea împărţea la săraci.
Şi iată că cei doi s-au întâlnit şi mergeau alături, având acelaşi drum. Un sărac a prins piciorul lui Luchian, plângând:
- Omul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, căci n-am mâncat de trei zile.
Luchian şi-a scos haina şi a spus sărmanului:
- Ia-o şi vinde-o în cetate şi cumpără-ţi pâine.
Epifanie a văzut cum, în clipa în care Luchian i-a dat haina, rămânând gol, din cer a coborât o haină albă, acoperindu-l.
Rău s-a înfricoşat Epifanie, s-a aruncat la picioarele lui Luchian şi i-a zis:
- Omule, spune-mi cine eşti!
- Iţi voi spune după ce voi afla ce credinţă ai tu.
- Sunt iudeu!
Luchian a cunoscut darul lui Dumnezeu pogorât peste Epifanie şi i-a spus:
- Cum, iudeu fiind, întrebi pe un creştin să-ţi spună cine este? Căci iudeii sunt urâţi creştinilor şi creştinii, iudeilor. Ţi-e destul să ştii că sunt creştin?
- Şi ce mă opreşte a mă face şi eu creştin? a întrebat Epifanie.
- Indărătnicia ta te opreşte.
Deci Epifanie, umilindu-se, a renunţat la cercetarea averii sale şi s-a întors acasă, unde trăia sora sa de când maica lor murise. De cum a intrat, Epifanie a strigat din toată inima:
- Voiesc să mă fac creştin şi să merg la mănăstire!
- După cum vei face tu, astfel voi face şi eu! a răspuns sora lui cu bucurie.
- Nu mi se cade să vă fac creştini fără ştirea episcopului, a spus Luchian.
Şi a mers la episcop, care i-a dat încuviinţarea. Luchian a tălmăcit deci celor doi fraţi Sfintele Scripturi, învăţându-i toate cele de trebuinţă. Apoi i-a dus la biserică, la episcop. Când a păşit pe treptele bisericii, Luchian şi-a pierdut încălţările, care au rămas lipite pe trepte. El a păşit mai departe, ducând pe Epifanie şi pe sora sa la Sfânta Liturghie. La sfârşitul slujbei, episcopul i-a botezat şi când a terminat a văzut o cunună deasupra capului lui Epifanie.
După botez, Epifanie a încredinţat pe sora sa stareţei unei mănăstiri de maici, împreună cu o mie de arginţi. Restul averii a împărţit-o la săraci, oprindu-şi numai patruzeci de arginţi, ce-i trebuiau pentru cumpărarea Sfintei Scripturi, după care a ieşit din cetate împreună cu Luchian, care făcuse mănăstire şi avea zece monahi.
La mănăstire, Epifanie a fost dat în grija lui Ilarion, care la moartea lui Luchian a devenit stareţul mănăstirii.
Odată, când nişte călători au leşinat de sete, Epifanie a luat un vas cu vin şi a spus:
- Credeţi, fraţilor, că Cel care a prefăcut apa în vin va preface şi vinul în apă?
După cuvântul lui, vinul s-a prefăcut în apă şi a putut salva călătorii însetaţi. Călătorii au dus vestea minunii şi către mănăstire venea puhoi de oameni. Epifanie a plecat pe furiş din mănăstire, ducându-se într-un loc sălbatic. Acolo stătea câte trei zile fără apă. Odată au trecut pe acolo patruzeci de saracini, care au râs de el. Iar unul, mai cătrănit la suflet, chiar a vrut să-l omoare. Când a ridicat cuţitul, i s-a deschis ochiul cu care nu vedea şi de uimire a înţepenit. Cu vorbe potrivite, Epifanie i-a liniştit pe toţi, căci minunea îi speriase rău. Le-a vorbit aşa de frumos, încât au crezut că e Dumnezeu şi n-au mai vrut să se despartă de el. L-au luat cu ei, iar el i-a învăţat cele sfinte, tăcându-i creştini. După şase luni şi-a luat ucenicul cel mai drag şi a plecat la mănăstire. Călugării l-au primit cu drag.
Odată Epifanie a scos diavolul dintr-un tânăr. Dar diavolul a fugit şi a intrat în fiica împăratului Persiei, pe care rău o chinuia. Prin gura fetei diavolul a spus împăratului că numai Epifanie o putea vindeca şi i-a făcut cunoscut unde şi cum poate fi găsit acesta. împăratul a trimis treizeci de bărbaţi în căutarea sfântului. Ei au ajuns noaptea la mănăstire şi au bătut la uşa chiliei, dar Epifanie nu şi-a întrerupt ruga. Mânioşi, ei au vrut să intre cu forţa şi unul dintre ei a pus mâna pe sabie, pentru a lovi uşa chiliei. în clipa aceea mâna i s-a uscat, iar sabia a căzut cu zgomot pe piatra de la uşă şi s-a rupt în două... S-a lăsat liniştea. Cei treizeci de bărbaţi amuţiseră de uimire şi frică.
Doar luna strălucea pe cer şi stelele sclipeau vesele în înalt.
In zori, Epifanie a deschis uşa chiliei şi a mers la biserică, să asculte slujba. Cei treizeci, care dormiseră la uşa chiliei, l-au urmat. Cel cu mâna uscată a îngenuncheat:
- Miluieşte-mă, sfinte!
- Ce-mi ceri?
- Am venit sănătos în acest loc şi, iată, mi s-a uscat mâna!
- Sănătos ai venit, sănătos să pleci! Şi l-a vindecat Epifanie.
Apoi i-au spus pricina pentru care veniseră.
Treizeci de zile a călătorit cuviosul până la cetatea împărătească. Când l-a văzut împăratul, s-a ridicat de pe tron, dar Epifanie i-a zis:
- Şezi, fiule, pe scaunul tău şi nu te îndoi de plânsul tău că, de crezi, Dumnezeu te ajută.
Aducându-se fiica împăratului, i-a spus fericitul:
- Inchină-te Tatălui Ceresc!
Apoi a apucat-o de mână, a pecetluit-o de trei ori cu semnul Sfintei Cruci şi a adăugat:
- Necuratule, fugi din fiica împăratului în locuri nelocuite!
Astfel a vorbit cuviosul şi cu toţii au văzut fiara ieşind din fată şi luând calea pustiei. Nemărginită era recunoştinţa tatălui.
Iar un vrăjitor din cei mari i-a zis cu prefăcută dragoste:
- O, Mare Vrăjitor, învaţă-ne pe toţi, şi ne vom supune ţie!
- Nu sunt vrăjitor şi ca să nu mai reverşi răutatea ta, ia încuietoare la gura ta! a răspuns Epifanie.
Şi pe loc vrăjitorul cel viclean a rămas mut şi mare spaimă a cuprins pe toţi cei de faţă. După ce i-a liniştit cu vorbe blânde şi i-a învăţat preţul adevărului, monahul a redat glasul vrăjitorului.
Impăratul a vrut să-l răsplătească pe cuvios cu aur, argint şi nestemate, dar Epifanie l-a sfătuit să le împartă săracilor.
Zece zile a stat Epifanie în palat, timp în care l-a învăţat multe pe împărat şi mai ales să ţină pace cu vecinii, cu supuşii, cu Dumnezeu şi cu el însuşi.
Când să plece, la poarta palatului Epifanie a văzut un tânăr mort şi a cerut celor ce-1 cărau să-l lase ca să-l cerceteze. A înţeles că fusese omorât prin vrăji şi, chemând numele lui Iisus Hristos, l-a înviat şi l-a trimis la casa lui. Văzând aceasta, împăratul a gândit în sinea sa: „Acesta este Dumnezeu!“
- Nu gândi că sunt Dumnezeu! Sunt numai robul Lui ascultător. Acum voi pleca în ţara mea! a spus Epifanie.
- Câţi soldaţi să-ţi dau pentru pază? a întrebat apoi împăratul.
- Pe mine mă păzeşte credinţa mea în Domnul!
Plecând din Persia, am ajuns în Fenicia, la chilia sa, unde nu era decât piatră de jur împrejur. După trei zile, văzând că era peste puterile ucenicului să rabde mai multă sete şi post, fericitul a chemat numele Domnului şi a poruncit apă şi verdeţuri. Vorbea cu fiarele sălbatice care veneau la izvor şi mai stricau verdeţurile ca şi cum ar fi fost oameni.
Apoi Epifanie a mers la mănăstirea lui llarion şi fraţii l-au ţinut ca la vreo zece zile.
Diavolul a luat chipul lui Epifanie şi a mers în mănăstirea Sepanidrion, unde, înşelând cu înfăţişarea lui schimbată, i-a luat pe monahi în stăpânire.
- Trebuie să merg la Sepanidrion, căci a intrat lupu-ntre oi!
A mers fericitul şi a alungat „lupul“.
Multe alte minuni şi tămăduiri a făcut sfântul, a învăţat oamenii adevărata credinţă, a tâlcuit cu filosofii Sfintele Scripturi, a zidit biserici şi mulţi împăraţi a întors la dreapta credinţă.
Şi l-a întrebat împăratul Arcadie:
- Câţi ani ai, cuvioase?
- Sunt de o sută cincisprezece ani fără trei luni. La şaizeci de ani m-au făcut episcop.
Apoi Epifanie a urcat în corabie şi s-a dus în pântecele ei, unde sta cu Sfintele Scripturi în mână. De trei ori a deschis Sfânta Evanghelie şi iarăşi închizând-o, de trei ori a plâns şi a făcut rugăciuni, apoi şi-a sfătuit ucenicii:
- Fiilor, de mă iubiţi, păziţi poruncile mele şi dragostea lui Dumnezeu va fi pururea cu voi. Nu fiţi poftitori de bani, şi mulţi bani veţi avea, nu urâţi nici un om şi Dumnezeu vă va iubi, nu clevetiţi, şi diavolul vă va ocoli, alungaţi toate eresurile ca pe nişte fiare pline de venin, întoarceţi-vă şi feriţi-vă de plăcerile lumii. Tu, Polivie, stai şapte zile în Constanţia şi apoi du-te în Egipt, în Tebaida şi paşte oile lui Hristos. Tu, Isaac, rămâi în Constanţia şi mergi pe calea drepţilor.
Apoi a chemat corăbierii şi le-a spus:
- Să nu vă speriaţi, fraţilor, căci va fi furtună mare. Rugaţi-vă lui Dumnezeu, şi El vă va ajuta!
La apusul soarelui, a început o furtună cumplită, care i-a speriat foarte pe toţi. Spuneau corăbierii cei bătrâni şi mult încercaţi că nici străbunii lor nu le vorbiseră de o asemenea furtună cumplită. Valuri cât muntele se ridicau deasupra corăbiei şi apoi se prăvăleau peste puntea ei. In întuneric, apa vuia ca un balaur şi fulgere de foc brăzdau cerul. Epifanie se ruga şi ei credeau că se roagă pentru potolirea furtuni.
- Polivie, fa tăciuni, pune tămâia în căţuie şi tămâiază!
Apoi i-a sărutat pe toţi şi le-a spus:
- Mântuiţi-vă, fiilor, că Epifanie nu vă va mai vedea în această viaţă!
Apoi şi-a dat duhul. îndată furtuna s-a potolit, norii s-au împrăştiat şi s-a arătat bolta înstelată. Aveau să afle apoi că furtuna şi întunericul duraseră trei nopţi şi trei zile.
Sfintele moaşte ale Sfântului Epifanie au făcut şi ele nenumărate minuni, tămăduind în felurite chipuri, redând vederea orbilor. Amin.
Ileana Vasilescu
Vietile sfintilor - povestiri pentru copii. Vol. 1; Editura Sophia
Cumpara cartea "Vietile sfintilor - povestiri pentru copii. Vol. 1"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.