A aseza o statuie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza pe Dealul Patriarhiei constituie un gest cinic si totodata obraznic. Faptul ca lucrul acesta l-a facut Ocarmuirea pesedista, in ultimul sau an de guvernare (2004), sugereaza o nemultumire sau o ranchiuna a partidului condus pe atunci de Ion Iliescu, fie fata de Biserica Ortodoxa Romana, fie fata de Patriarhul Teoctist, care s-a prefacut ca nu sesizeaza afrontul. Cu atat mai mult cu cat ministru al Culturii era pe atunci profesorul Razvan Theodorescu, care cunoaste istoria Bisericii noastre si raporturile acesteia cu "principele Unirii". Nu este o ironie involuntara de felul celei din Caracalul interbelic, unde penitenciarul orasului se afla situat pe Strada Libertatii.
Pentru oamenii politici din jurul lui Ion Iliescu, figura istorica a lui Cuza a jucat inca din 1990 rol de "alternativa" in raport cu Regele Mihai I. Printul Cuza era monarhul popular care umbla sa verifice ocalele din piete sau asternea o bezea pe obrazul lui Mos Ion Roata, razesul cuminte si intelept, in vreme ce Regele nostru legitim, silit de comunisti sa abdice, dupa ce isi asumase actul politic salvator de la 23 August 1944, era "strainul" de neam. Ulterior, aceleasi forte, pentru a-l discredita pe Rege, au pescuit in mahalalele Lisabonei un soi de lautar portughez vorbind romaneste mai rau decat refugiatii kurzi; un bastard autointitulat "print". Atat umbra lui Cuza, cat si guristul lusitan constituiau obiecte de diversiune.
Ramane in seama istoricilor sa stabileasca meritele si insemnatatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe care istoriografia rosie il folosea adesea si cu predilectie ca o contrapondere pentru Carol I; asa l-am apucat zugravit in manuale. Pentru Biserica nationala, Cuza a fost un adversar. S-a raportat la Biserica in raspar cu atitudinea traditionala a voievozilor care l-au precedat sute de ani in ambele principate. Model si protector ii era "anticlericalul" Napoleon al III-lea. Regret ca nu am facut o copie dupa o carte semnata V. Dragusin, care studia in amanunt tocmai legiuirile bisericesti ale principelui Cuza. Cu ele s-au justificat si din ele s-ar putea sa se fi inspirat comunistii atunci cand au promulgat Decretul 410 din 28 octombrie 1959, care distrugea monahismul. Comunistii radeau barbile calugarilor (la propriu), ii dezbracau de vesminte, vanandu-i indeosebi pe cei tineri si pe aceia considerati. "mistici". Cuza decretase ca nu pot fi inchinoviati in manastiri barbatii sub 55 de ani si nici femeile mai tinere de 50, exceptie facandu-se doar pentru persoanele care se numesc in limbajul de azi "cu handicap". Acelasi Cuza tinuse sa numeasca el episcopii. Pe langa exproprierea manastirilor inchinate, luata in considerare inca din 1857 (era unul din motivele calatoriei lui Dimitrie Ralet la Constantinopol), Cuza a spoliat Biserica. In aceste spolieri isi au originea salariile preotilor. Ca o compensatie infima pentru exproprierile operate in contul Bisericii, Statul din vremea lui Cuza isi lua obligatia sa salarizeze clerul, ierarhia si sa intretina invatamantul bisericesc de toate gradele. Salariile clerului, pe care si Statul comunist le-a platit pana in 1959 integral si pe care nu le mai acorda decat partial Statul de astazi, nu sunt nici pe departe un "cadou", ci o despagubire pe care Ocarmuirea se obliga sa o furnizeze perpetuu. Tot in vremea lui Cuza apare ideea ca preotul trebuie transformat intr-un "functionar" loial al Statului. Timpuri in care Manastirea Vacaresti este preschimbata in puscarie.
Desi catolici, cei doi regi care i-au urmat lui Cuza s-au aratat mult mai binevoitori fata de Biserica tarii peste care domneau, decat el. Printul Carol a fost botezat ortodox, iar in Constitutia din 1923 se prevedea ca toti membrii Casei Regale trebuie sa fie de religie ortodoxa.
Regele Mihai I este astazi ultimul Suveran (si singurul laic de pe Pamant) care are dreptul sa intre in altarul oricarei biserici ortodoxe prin Usile Imparatesti si sa isi ia Sfanta Impartasanie cu propria mana; insa de acest al doilea privilegiu, din smerenie, nu s-a folosit niciodata. Aceste drepturi cu totul exceptionale decurg, in neintrerupta descendenta bizantina, din calitatea sa de "episcop al treburilor din afara", drepturi detinute si de Tarii Rusiei pana in 1917, dar de care nu se bucura Regele Constantin, fost suveran al Greciei pana in 1967, nici Simeon al Bulgariei. L-am auzit pe Patriarhul Teoctist pomenindu-l in 1997 pe Regele Mihai I ca rege la Sf. Liturghie, la care lua parte, asa cum se cuvine, indata dupa prefacerea Sf. Daruri si "Cuvine-se cu adevarat."
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.