Epoca Imperiului latin de la Constantinopol si renasterea din vremea paleologilor


Epoca Imperiului latin de la Constantinopol (1204-1261) si renasterea din vremea paleologilor (1261-1453)

Impartirea Imperiului intre latini

Statele  grecesti.

 

Dupa ce au ocupat Constantinopolul  in 1204, cruciatii si venetienii  au cucerit in cativa ani majoritatea teritoriilor europene si insulare ale Imperiului, pe care le-au impartit intre ei. Baldovin, conte de Flandra si de Hainaut, a fost incoronat imparat in Sfanta Sofia la 16 mai 1204, dupa un ceremonial inspirat din acela al basileilor, si un venetian, Toma Morosini, a fost numit patriarh latin al Constantinopolului.

Trei mari familii bizantine au stapanit insa cateva state grecesti independente. Inca din luna aprilie 1204, doi nepoti ai lui Andronic I, Alexe si David Comnen, intemeiau cu sprijinul matusii lor (sau stramatusa) dupa mama, regina Tamar a Georgiei, Imperiul din Trapezunt care, timp de doua sute cincizeci si sapte de ani, la marginea teritoriilor asupra carora Constantinopolul si-a reluat mai apoi controlul, a pastrat traditiile politice, religioase si artistice ale Bizantului.

Membrii unei alte familii de origine imperiala, familia Anghelilor, se retrasera in muntii Epirului, Acarnaniei si Etoliei. Orasul Arta deveni capitala unui stat care s-a mentinut pana in anul 1340.

Dar nu mai departe de cincizeci de kilometri de Constantinopol, la Niceea, in Bithinia, membrii aristocratiei civile si militare, prelatii si carturarii s-au regrupat in jurul lui Teodor Lascaris, unul dintre marii generali ai Bizantului, ginerele lui Alexe al III-lea Anghel. Refugiat la Niceea, Lascaris asigura alegerea unui nou patriarh, Mihail Autorianos, si acesta il incorona imparat. Imperiul continua de drept sub autoritatea celor doi sefi ai sai, cu institutiile sale politice si religioase, in toata partea de nord-vest a Asiei Mici, inca nesupusa controlului turcilor. Ginerele si urmasul lui Teodor I, Ioan al III-lea Vatatzes (1222-1254), continua cu energie opera de restaurare care fusese intreprinsa. Grija de a constitui cadrele unei administratii eficiente si de a reintari simtamantul national l-a determinat sa organizeze invatamantul si sa favorizeze prin toate mijloacele inflorirea vietii intelectuale.

Recucerirea si restaurarea Imperiului

De la Niceea au pornit armatele recuceririi bizantine, a caror inaintare a fost inlesnita de o alianta temporara cu tarul bulgarilor, Ioan Asan al II-lea. La 15 august 1261, zi in care se sarbatoreste Adormirea Maicii Domnului, purtand in fruntea cortegiului icoana Nascatoarei Hodighitria si primit cu mare bucurie de populatie, Mihail al VIII-lea Paleolog, care asigura regenta in numele lui Ioan al IV-lea Lascaris (august - 1 decembrie 1258), nepotul lui Ioan al III-lea Vatatzes, si-a facut intrarea triumfala - cu buna stire imprimata de solemnitate religioasa - in Constantinopolul pe care trupele bizantine il eliberasera de sub jugul latinilor inca de la 25 iulie.

Dinastia Paleologilor avea sa ocupe tronul Constantinopolului timp de o suta nouazeci si doi de ani, mai indelungata vreme decat oricare dintre inaintasele sale, depasind cu trei ani durata dinastiei Macedonene. Era insa nevoie de mai mult pentru ca Imperiul sa fie restabilit in hotarele pe care le avusese in 1204. Anghelii se mentinura in Epir si in Tesalia pana in 1340. Baronii latini si venetienii isi pastrau posesiunile in Pelopones, in Grecia centrala si in insule. Niciodata de acum inainte basileul nu avea sa mai domneasca asupra unui teritoriu neintrerupt de la Constantinopol pana la capul Tainaron (Matapan).

La nord, sarbii si bulgarii profitasera de imprejurari pentru a intemeia state independente si amenintatoare. Genovezii ocupau insulele Chios si Lesbos si, dincolo de Cornul de Avir, intemeiasera un cartier infloritor, Galata.

Mihail al VIII-lea restaura deci un Imperiu dezmembrat, micsorat si slabit. Dar domnia lui (1261 - 1282) si, in mai mica masura, aceea a fiului sau, Andronic la II-lea (1282-1328), au fost, in ciuda unor anumite slabiciuni, domnii de intremare in timpul carora Bizantul a redevenit o putere de care trebuia sa se tina seama in Mediterana si care a continuat sa suscite invidia si poftele de cucerire ale tuturor vecinilor.

Razboaiele dinastice si ruina Imperiului

In secolul al XIV-lea, un sir de conflicte dinastice slabira Imperiul in chip primejdios in fata amenintarii turcesti. Razboaiele care l-au opus pe Andronic al II-lea nepotului sau, Andronic al III-lea (intre 1321 si 1328), pe Ioan al V-lea Paleolog lui Ioan al VI-lea Cantacuzino (intre 1341 si 1437, si intre 1352 si 1355), in sfarsit revolta lui Andronic al IV-lea Paleolog impotriva tatalui sau, Ioan al V-lea (1376-1379), si a lui Ioan al VII-lea, fiul lui Andronic al IV-lea, impotriva aceluiasi Ioan al V-lea (1390) adusera dupa ele devastarea ogoarelor, ruinarea tezaurului public, revolte sociale, cum ar fi aceea a zelotilor la Salonic, precum si interventia turcilor, pe care partidele ce se incaierau comisera greseala de a-i chema fiecare in ajutorul lor. Caci moartea Bizantului se datoreaza egoismului si orbirii marilor sale familii si nu certurilor teologice.

Incepand de prin anul 1350, decadenta Imperiului, cucerit treptat de catre turci, se precipita in chip ineluctabil. In 1354, dupa marturia ambasadorului Venetiei la Constantinopol, bizantinii se simteau atat de descumpaniti in fata amenintarii turcesti, incat se gandeau sa se supuna Republicii venetiene, tarului sarbilor, sau regelui Ungariei. Pe teritoriile controlate de imparat, activitatea artistica s-a redus simtitor dupa jumatatea veacului al XIV-lea.

Prosperitatea proprietarilor funciari si negustoresti

In Imperiul saracit, nobilimea funciara, burghezia negustoreasca si biserica isi reintarira pozitiile. In secolul al XIV-lea, magnatii au suplinit de nenumarate ori carenta finantelor imperiale pentru construirea corabiilor sau intretinerea trupelor. De asemenea ei au exercitat un anume mecenat in privinta artelor frumoase. Artizanatul si negotul erau foarte active in orasele mari. Constantinopolul ramane vadul cel mai bun si cea mai bogata in marfuri dintre pietele Orientului. La Salonic, tirgul de la Sfantul Dumitru continua sa adune negustori de felurite nationalitati. In ciuda nesigurantei care domnea din pricina actelor de piraterie la care se dedau grecii, genovezii, venetienii si turcii, negotul maritim era intens si inlesnea raspandirea influentelor artistice

Forta bisericii

In sfarsit, biserica isi spori forta spirituala si temporala. Intr-o societate framantata, expusa amenintarilor din afara si, cu deosebire, aceleia a turcilor, o evlavie puternica oferea fagaduinta izbavirii, personale sau colective, pe care mijloacele pamantesti nu mai pareau in stare sa o asigure. Principii ortodocsi, bizantini sau straini, inzestrara cu generozitate manastirile existente si intemeiara altele noi. Mai numerosi decat in trecut au fost aceia dintre ei care isi incheiara o existenta agitata imbracand rasa monahala. Manastirile capatara un loc de frunte in sanul bisericii, ii furnizara acesteia aproape toti prelatii, exercitand asupra poporului o influenta mereu sporita. In tarile slave biserica de la Constantinopol a contribuit la mentinerea influentei Bizantului cu toata decaderea prestigiului basileilor.

Mistra si Moreea

In sanul Imperiului bizantin exista o provincie care, rupta de Constantinopol de catre seniorii latini din Grecia centrala si din nordul Peloponesului, a dus, intr-o relativa independenta, o viata destul de stralucitoare: este vorba de Moreea, numita astfel din pricina insemnatatii culturii duzilor (Morus) in Pelopones. Luat ostatec in 1259 de ostile lui Mihail Paleolog, Guillaume de Villehardouin, nepot al vestitului cronicar, a fost nevoit sa cedeze in 1262, pentru rascumpararea sa, in afara cetatilor intarite Monemvasia, Geraki si Maina, si cetatea Mistra, pe care o zidise in 1249 pe una dintre culmile din preajma muntelui Taiget, la vest de Sparta. Pe aceasta inaltime de necucerit strategii bizantini si-au stabilit cartierul general de unde au condus impotriva baronilor franci operatiile care au eliberat treptat Peloponesul.

La sfarsitul secolului al XIII-lea, incetarea ostilitatilor dintre franci si bizantini a ingaduit infrumusetarea unor bisericii, manastiri si edificii publice la Mistra, unde fusese transferat sediul arhiepiscopiei de la Sparta. In scopul de a consolida situatia Moreii, Andronic al II-lea Paleolog a hotarat in 1308 sa desemneze guvernatorul-strateg nu numai pe un singur an, ci pe o durata mai lunga si il numi in acest post pe Manuel Cantacuzino, tatal viitorului imparat Ioan al VI-lea. Acesta din urma avea sa ridice Moreea, in 1348, la rangul de despotat, acordat in chip de apanaj unui print de singe. O viata intelectuala si artistica activa a inflorit in jurul curtii provinciale de la Mistra, unde numerosi umanisti bizantini au venit sa respire un aer mai liber decat la Constantinopol si sa-si reimprospateze puterile in vecinatatea Spartei, plina de amintirile Greciei antice.

Simtamantul trecutului elenic

In fapt, pusi mai intai in fata ocupantilor latini, apoi a navalitorilor turci, bizantinii capatasera o constiinta mai clara despre specificul traditiilor lor nationale si despre legaturile care ii uneau cu trecutul elenic. Imperiul de la Niceea s-a proclamat de nenumarate ori grec, prin glasul imparatilor si al carturarilor sai. Si daca, dupa recucerirea Constantinopolului, textele oficiale au continuat sa-i numeasca romani pe supusii basileului, in schimb carturarii au folosit in multe randuri cuvintele " Grecia " si " grec " pentru a desemna Imperiul, locuitorii lui si limba care era vorbita inlauntrul sau.

Putin inaintea caderii Constantinopolului, umanistul Ioan Arghiropoulos ii ceru lui Constantin Dragases (1449-1453) sa abandoneze titlul de "imparat al romanilor ", pentru a-l lua pe acela de rege al elenilor: "Titlul singur ar fi de ajuns, spunea el cu naivitate, pentru a asigura mantuirea elenilor liberi si eliberarea fratilor lor cazuti in robie ". Astfel s-a conturat inca de pe atunci sim-tamantul national elenic, care avea sa se intareasca de-a lungul veacurilor de dominatie otomana.

Renasterea umanista

Redevenind stapani pe soarta lor, dupa victoria repurtata asupra Imperiului latin, bizantinii desfasurara in diferite domenii ale stiintei si artelor o rodnica activitate creatoare, pe care o pregatise opera intelectuala savarsita in Imperiul de la Niceea. Aceasta sete de cunoastere, ale carei efecte le-am remarcat in cursul veacurilor precedente, a devenit mai intensa ca niciodata. Asistam nu numai la o renastere a literaturii si a studiilor de drept, dar si a medicinei, astronomiei si matematicilor, stiinta prin excelenta a Greciei antice. Imparatii au sprijinit aceasta miscare si au participat ei insisi la ea.

Umanismul bizantin a luat avant sub Andronic al II-lea Paleolog (1282-1328), dupa anii de restaurare politica ce au urmat intoarcerii lui Mihail al VIII-lea la Constantinopol si inaintea crizelor din a doua jumatate a secolului al XIV-lea. Universitatea de la Constantinopol a fost reorganizata si a capatat numele de Museu, spre a fi legata de traditia alexandrina. Dupa criza declansata de conflictele dinastice din veacul al XIV-lea si de inaintarea turcilor, o recrudescenta a vietii intelectuale a mai avut loc sub Manu el al II-lea (1391-1425).

Idealul intelectual al timpului, acela de kalokagathia sau de asteiotes (urbanitate), a fost idealul omului la care calitatile morale si o cunoastere universala se imbinau cu gustul pentru actiune in viata secolului. El s-a intrupat in Nichifor Chumnos (aprox. 1250-1327), sfetnic al lui Andronic al II-lea, si in rivalul sau Teodor Metohites (1260-1332), care ii urma in favoarea de care s-a bucurat pe langa imparat. Acesti umanisti erau sensibili la frumusetea monumentelor, a operelor de arta, a locurilor si a peisajelor. Intr-o remarcabila scrisoare, Teodor al II-lea Lascaris isi dezvaluie emotia incercata dinaintea ruinelor Pergamului, pe care le descrie foarte bine. La fel, Nichifor Chumnos a celebrat monumentele Salonicului. Iar Teodor Metohites si-a destainuit placerea ce i-o dadea contemplarea marii, a cerului, a corpurilor ceresti si a creatiunii.

In acelasi timp, slabirea structurilor statului autoritar provoca aparitia unor trasaturi noi. Civilizatia bizantina a tins in acea vreme catre desacralizare. Imparatul a pierdut din majestatea sa divina. El a devenit acela caruia eruditii ii dadeau sfaturi in memorii, adesea inspirate dupa modelele platoniciene cu idealul lor despre regele-filozof. La mai multi ganditori, chiar si la un calugar ca Nichifor Blemmides, filozofia inceta sa mai fie slujnica teologiei, reluandu-si locul in varful ierarhiei artelor si stiintelor.

Seductiile gandirii pagane si indeosebi ale neoplatonismului care, incepand cu Psellos, nu inceta sa castige mereu noi adepti, facura sa se clatine credinta crestina la multi oameni ai timpului. In prima jumatate a secolului al XV-lea, Gemistos Plethon (nascut pe la 1360, mort in 1452) intemeie la Mistra o confrerie secreta in sanul careia profesa un spiritualism de inspiratie platoniciana, care repudia crestinismul si propovaduia restaurarea unui paganism epurat.

Reactia isihasta

Nu trebuie sa credem insa ca, in aceasta perioada, biserica a pierit ruinata de necredinta. Dimpotriva, odata cu disputa isihasta ea a dat o dovada a vitalitatii curentului mistic care o insufletea si a reinvierii teologice de care era in stare. Sub numele de isihasm - de la grecescul hesychia: liniste, contemplare - s-a raspandit, in jurul anilor 1330, o doctrina ascetica prin care calugarii erau invatati cum sa obtina, prin mijloace de rugaciune psiho-fizice, viziunea luminii divine care il transfigurase pe Hristos pe muntele Tabor.

Un calugar de origine calabreza, Varlaam (1290- 1348), initiat in scolastica sfantului Toma d'Aquino si, prin mijlocirea ei, in filozofia antica, lua in deridere practicile folosite si ataca isihasmul pe plan principial. Dupa parerea lui, numai ratiunea ingaduie omului sa-l gandeasca pe Dumnezeu si, in acest scop, era necesar studiul filozofiei antice. Raspunsul veni din partea unui calugar de vita nobila, Grigore Palamas (1296-1359), viitor arhiepiscop al Salonicului si patriarh al Constantinopolului.

Teologia pe care o elabora fu confirmata de doua sinoade (1341, 1351) si adoptata de biserica ortodoxa. El afirma ca Dumnezeu putea sa se reveleze in iluminarea mistica acelor oameni care meritau sa fie cuprinsi de har, pentru ca primisera tainele Botezului, a ungerii cu Sf. Mir si a Impartasaniei si pentru ca luau parte la celebrarea liturghiilor care reinnoiau zilnic jertfa de mantuire. Pentru el comuniunea cu Dumnezeu era acordata acelora care respectau prescriptiile si ritualurile bisericii, pe cand misticii precedenti afirmasera de multe ori privilegiul celor inspirati asupra ierarhiei. Palamismul a izolat ortodoxia de curentele rationaliste ale Renasterii italiene si a accentuat separatia dintre biserica de la Roma si aceea de la Constantinopol.

C. Delvoye

.

18 Iunie 2008

Vizualizari: 3675

Voteaza:

Epoca Imperiului latin de la Constantinopol si renasterea din vremea paleologilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE