Cuv. Pavel tebeul si Ioan Colibasul

Cuv. Pavel tebeul si Ioan Colibasul Mareste imaginea.

Pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Pavel Tebeul

(15 ianuarie)

 

 

Cuviosul Antonie, vietuind in pustiul Egiptului cu ucenicii sai, dupa cum ne-au povestit Macarie si Plotin, ucenicii lui, care l-au si ingropat, ca la nouazeci de ani ai vietii batranului, i-a venit dor sa se duca in pustia cea mai dinauntru, ca sa vada daca s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai inainte de dansul sa se fi salasluit in pustia aceea, si sa fi ales o viata ca a lui, departata de oameni; deci, intr-acel pustiu, cinci ani rugandu-se lui Dumnezeu, ca sa nu-i treaca cu vederea rugaciunea lui, intr-o zi a auzit un glas, zicandu-i: "Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai inainte si mai desavarsit decat tine, la care de vei merge, il vei afla in pustia cea mai dinauntru. Deci, scoala-te degraba si te sarguieste a merge la dansul, mai inainte de a se duce el catre Domnul!"

 

Acestea auzindu-le batranul, indata luandu-si toiagul sau cel de finic, s-a dus degraba in pustie, sa apuce in viata pe cel dorit, de care i se vestise lui. Fiind arsita mare la amiaza, incat si pietrele ardeau in acea pustie, si nestiind calea care duce catre sfantul cel aratat lui, batranul a slabit cu trupul, dar nu si cu duhul, caci nu s-a intors din calea ce o incepuse si se ruga lui Dumnezeu, zicand: "Doamne, Dumnezeul meu, povatuieste-ma in calea cea dreapta, si invredniceste-ma a vedea in trup pe robul tau, si sa nu ma lasi sa pier in aceasta pustie".

 

Deci, nu dupa multa vreme, a vazut un om cu asemanare de cal, pe care facatorii de stihuri il numesc centaur, pe care vazandu-l, s-a inarmat cu mantuitorul semn al Crucii si cu indrazneala l-a intrebat: "Asculta tu, in care parte locuieste robul lui Dumnezeu?". Iar fiara plecandu-se la cuvantul sfantului si neputand sa graiasca cu glas, i-a aratat cu mana partea in care trebuia sa mearga spre robul lui Dumnezeu, apoi a fugit cu graba de la Cuviosul Antonie. Batranul s-a minunat de chipul cel de fiara si mergea spre partea unde i-a aratat acesta cu mana. Insa intru aceasta ori diavolul, spre infricosarea lui s-a inchipuit, ca sa impiedice drumul sfantului, ori cu adevarat era centaur, precum spun grecii, ca in acea pustie se gaseau niste fiare ciudate ca acestea; iar aceasta fiara Dumnezeu a trimis-o pentru povatuirea robului sau.

 

Venind la un loc pietros, a vazut o alta fiara, care avea asemanare omeneasca pana la brau, iar cealalta parte a trupului era de fiara, adica picioare de capra si coarne in cap. De vederea acesteia minunandu-se batranul si cu credinta neindoita fiind inarmat, fara frica a intrebat, zicand: "Cine esti tu?" Iar fiara, aducandu-i poame de finic din cale, ca semn de pace, ii zicea: "Sant un muritor din cei ce locuiesc in pustie, pe care neamurile cele intunecate cu ratacirea numindu-ne satiri, intre zeii lor ne-au cinstit. Dar sant trimis de la turma mea, sa slujesc tie ca sa te rogi pentru noi Stapanului celui de obste, pe care l-am cunoscut ca a venit in lume si in tot pamantul a iesit vestirea lui".

 

Unele ca acestea graind fiara, ostenitul calator isi uda fata sa cu lacrimi de bucurie; caci se bucura de slava lui Hristos si de pierzarea satanei si se minuna, cum a putut sa inteleaga vorba satirului. Lovind cu toiagul in pamant, zicea: "Vai tie, cetatea Alexandriei, care in loc de Dumnezeu cinstesti sluteniile! Vai tie, cetate pacatoasa, in care din toata lumea s-au adunat diavoli! Ce raspuns vei da, caci si fiarele marturisesc puterea lui Hristos, iar tu nalucirile cele din padure ca pe zei le cinstesti".

 

Acestea zicandu-le sfantul, fiara a fugit in pustie. Despre acea fiara nimeni sa nu socoteasca ca este lucru neadevarat, fiindca si in vremea imparatului Constantiu (337-361) o fiara ca aceea, cu asemanare omeneasca, ce se numea satir, a fost dusa vie in Alexandria, spre marea mirare a tot poporul; iar dupa ce a murit, ca sa nu putrezeasca indata trupul ei, imbalsamandu-l, l-au trimis in Antiohia, la imparat, ca sa-l vada.

 

Acum sa ne intoarcem la povestirea dinainte. Umbland batranul prin acea pustie neumblata, nimic altceva nu vedea fara numai urme de fiara, ostenindu-se in calatorie doua zile si petrecand cealalta noapte in rugaciune, nu stia unde sa se intoarca. Apoi luminandu-se de ziua a treia, a vazut o leoaica suindu-se spre varful muntelui cu multa graba, careia de departe urmandu-i, a venit aproape de pestera in care locuia Sfantul Pavel, placutul lui Dumnezeu.

 

Vazand batranul pestera, s-a bucurat, iar cel ce locuia intr-insa, simtind venirea lui Antonie, a inchis usa. Batranul apropiindu-se, a batut, dar nu i s-a raspuns, insa el statea afara, batand fara spor. Deci, vazand ca nu i se deschide usa, a cazut inaintea pesterii si pana la al saptelea ceas s-a rugat sa i se dea voie sa intre inauntru, ca sa vada pe acela pe care cu atata osteneala l-a cautat. El zicea: "Deschide-mi, robule al lui Hristos, deschide-mi; tu stii cine si de unde sant si pentru ce am venit, toate le stii, Dumnezeu descoperindu-ti tie. Deci si eu stiu ca nu sant vrednic sa vad sfanta ta fata, insa de nu te voi vedea, nu ma voi duce de aici; nu te ascunde pe tine, caci Dumnezeu te-a aratat mie. Pe fiare le primesti, iar pe om pentru ce il gonesti? Te-am cautat si te-am aflat, bat ca sa mi se deschida, iar de nu-mi vei deschide, apoi voi muri pe pragul tau si vei ingropa aici trupul meu".

 

Si altele multe graind el cu lacrimi si ca pe un nemilostiv socotindu-l, pacatosul lui Dumnezeu a raspuns dinauntrul pesterii, zicandu-i: "Cine esti tu, care plangi aici? Te minunezi ca nu-ti deschid si te lauzi ca vei muri pe prag?" Asa zicandu-i sfantul, a deschis usa si cuprinzandu-se unul pe altul, se sarutau cu lacrimi si pe nume se chemau; pentru ca Dumnezeu fiecaruia dintre ei le descoperise numele. Sezand ei, parintele Antonie a zis: "Bucura-te Pavele, vasul alegerii si stalpul cel de foc, locuitorule al pustiei".

 

Zis-a lui si Avva Pavel: "Bine ai venit soare, care luminezi toata lumea, povatuitorule al celor ce se mantuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai facut cetati si pe diavolul l-ai gonit dintr-insa. De ce te-ai ostenit atata pentru un om pacatos si nevrednic? Iata, vezi un batran invechit de zile si cu caruntetile acoperite; vezi un om care indata va fi praf si cenusa, dar de vreme ce dragostea toate poate sa le faca, spune-mi, te rog, cum se afla neamul omenesc acum? Cum impartaseste lumea? Se mai afla cei ce se tin de ratacirea idolilor, si mai sant prigoniri asupra crestinilor?". Iar Antonie a zis: "Cu rugaciunile tale lumea se tine; prigoanele contra crestinilor au incetat si Biserica lauda pe adevaratul Dumnezeu. Dar de vreme ce ai pomenit de prigoane, ma rog tie pentru Domnul, sa nu ascunzi de mine cele despre tine si toate sa-mi spui: pentru care pricina ai iesit din lume si ai venit in aceasta adanca pustie?".

 

Iar Sfantul Pavel a inceput a-i spune: "Eu m-am nascut in Tebaida si am avut o sora, pe care parintii, fiind inca vii, au insotit-o cu barbat; iar pe mine m-au invatat carte elineasca si latineasca, precum si dreapta credinta, singuri ei fiind drept-credinciosi. Dar sfarsindu-si nevrednica viata, ne-au impartit averea, care era foarte multa; iar dupa moartea lor, barbatul sorei mele, fiind lacom, a poftit si partea mea, si gandea sa ma dea ca pe un crestin la paganul voievod spre chinuire, ca astfel prapadindu-ma din acesta viata, sa-mi ia mostenirea. Atunci erau imparatii Deciu (249-251) si Valerian (253-259), care chinuiau pe toti cei ce marturiseau pe Hristos, si era frica mare prin toata Tebaida, de vreme ce erau cumplite chinuri.

 

In acea vreme a fost prins de pagani un tanar crestin, pe care l-au chinuit mult; dar dupa ce n-au putut sa-l intoarca de la credinta lui Hristos, mai pe urma l-au pus intr-o gradina mult inflorita si frumos mirositoare, intinzandu-l pe un pat frumos, cu fata in sus; apoi i-au legat mainile si picioarele cu franghii moi si ducandu-se toti, au trimis la dansul o fecioara tanara, ca sa-l poata insela spre amestecarea necurata; iar necurata fecioara cuprinzandu-l si sarutandu-l, ba inca lucrul cel mai de rusine, ce mi-e greu a-l spune, cautand partile cele ascunse ale trupului sau, il indemna spre pacatul cel necurat; dar ce a facut viteazul patimitor, care suferise atatea chinuri?

 

Vazandu-se amagit de patima si simtand tulburarea trupului intru sine, a strans tare cu dintii limba sa, a taiat-o si a aruncat-o in obrazul desfranatei si indata cu durerea cea mare a potolit patima; iar cu sangele a umplut obrazul si hainele acestei femei si astfel, cu darul lui Hristos, a biruit amagirea.

 

Inca si pe un alt tanar care era neclintit in credinta cresti-neasca, dupa multe chinuri, l-au uns cu miere peste tot trupul gol si l-au pus in arsita soarelui, avand mainile legate la spate, ca ranindu-se de albine, de viespi si de gargauni, sa fie silit a jertfi idolilor; dar rabdatorul de chinuri cel viteaz, desi era ranit peste tot trupul si plin de sange, incat nici chip de om nu avea, de Hristos nu s-a lepadat.

 

Acestea vazand eu, iar barbatul sorei mele maniindu-se mai mult, incat nici lacrimile sorei, nici legatura rudeniei n-au putut sa-l domoleasca, i-am lasat aceluia toate si am fugit in aceasta pustietate; apoi venind incet, povatuindu-ma de Dumnezeu pana aici, am aflat aceasta pestera, in care aveam si apa inauntru si cunoscand ca Dumnezeu mi-a dat acest loc spre petrecere, m-am salasluit aici si petrec avand hrana de finice, iar haina din frunze".

 

Sfantul povestind acestea, iata a zburat un corb aruncandu-i o paine intreaga, pe care punand-o inaintea lor incetisor, a zburat in vazduh. Atunci, fericitul Antonie minunandu-se de aceasta, Sfantul Pavel a grait: "Iata, Domnul a trimis pranz, noua, robilor sai, fiind milostiv si iubitor de oameni. Iata, sant 70 de ani de cand primesc jumatate de paine, iar de la a ta venire Domnul Hristos a indoit merticul ostasilor Sai. Deci, luand sfintii acea paine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvanteze si s-o franga, unul pe altul mai mare facandu-se cu cinstea.

 

Sfantul Pavel cinstea pe Cuviosul Antonie ca pe un oaspete, iar Cuviosul Antonie cinstea pe Sfantul Pavel ca pe stapanul casei si ca pe unul mai batran cu anii; si era intre dansii intrecere de iubire. Apoi, fericitul Pavel a apucat painea de o parte, iar pe cealalta parte a pus-o in mainile parintelui Antonie si indata painea singura s-a frant prin mijloc si fiecare si-a luat partea sa.

 

Drept aceea, sezand langa izvor, robii lui Hristos au mancat si s-au saturat, si au baut din izvorul acela apa curata si foarte dulce; dupa aceea, facand multumire, au sezut iarasi si au vorbit toata noaptea pana dimineata. Iar facandu-se ziua, Sfantul Pavel a zis prietenului Antonie: "De mult mi-a aratat Dumnezeu mie, frate, ca salasluiesti in partile acestea si voiam sa te am slujitor cu mine, ca impreuna sa slujim sfantului nostru, dar fiindca vremea adormirii mele a venit, pe care totdeauna am asteptat-o, dorind ca sa vietuiesc cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine, ca sa ingropi smeritul meu trup si sa-l dai pamantului".

 

Acestea auzind Antonie, tanguindu-se cu lacrimi, zicea: "Nu ma lasa, parinte, singur, ci primeste-ma impreuna calator cu tine". Iar el a zis: "Nu ti se cade sa cauti singur ale tale, ci pe cele ce sant ale aproapelui; deci, de folos iti este ca, lepadand greutatea trupului, sa urmezi Mielului la ceruri; apoi si celorlalti frati le este de folos, ca de la tine inca sa se mai povatuiasca si sa se mai intareasca; dar te rog spre a te sargui si a merge in manastirea ta si sa-mi aduci mantia pe care Atanasie episcopul ti-a daruit-o, ca sa invelesti cu aceea trupul meu". Aceasta o dorea fericitul Pavel, nu ca acea mantie ii trebuia - pentru ca nu se ingrijea daca trupul se va ingropa gol sau acoperit, caci in pamant putrezeste, el care atata vreme cu frunze de finic se imbraca, - ci, ca fara tulburare, sufletul lui sa iasa din trup, de aceea il trimitea la manastire pe parintele Antonie.

 

Drept aceea, Antonie s-a minunat auzindu-l pe el graind despre Atanasie si despre mantia aceluia, ca si cum vedea pe Insusi Hristos in Pavel si pe Dumnezeu care locuia intr-insul cinstind; apoi nimic mai mult nu indraznea a raspunde, ci tacand si lacrimand, i-a sarutat fata si mainile si se sarguia a savarsi porunca; deci, chiar nevrand, a pornit la manastire, desi era obosit cu trupul, iar cu duhul biruia anii batranetilor sale. Venind el in chilia sa, l-au intampinat cei doi ucenici ai lui, zicandu-i: "Unde ai zabovit atata vreme, parinte?" Iar el a raspuns: "Vai mie, fiii mei, vai mie pacatosului, care sant numai de forma monah si numai nume de monah port; dar am vazut pe Ilie, am vazut pe Ioan in pustie, cum si pe Pavel in Rai l-am vazut".

 

Deci, vrand ucenicii ca sa auda ceva mai mult de la dansul si rugandu-l ca cu incredintare sa le spuna lor despre aceasta, el punandu-si mana la gura, a zis: "La tot lucrul este vreme, adica vreme a grai si vreme a tacea". Apoi, luandu-si mantia si hrana de cale neluandu-si, iarasi a iesit, alergand degrab in pustie, vrand sa apuce viu pe sfantul, pentru ca se temea ca nu cumva zabovind el, Sfantul Pavel sa-si dea datoria Domnului fara de dansul.

 

Iar a doua zi, la al treilea ceas, mergand Avva Antonie, a vazut in vazduh cetele ingeresti si soboarele proorocilor si ale apostolilor, iar in mijloc era sufletul Sfantului Pavel, mai curat decat soarele, suindu-se spre cer; atunci indata a cazut la pamant si presarandu-si capul cu nisip, se tanguia si striga: "Pentru ce, Pavele, m-ai lasat? Pentru ce te duci fara sarutarea cea de pe urma? Atat de tirziu te-ai facut cunoscut mie si atat de repede ai plecat de la mine?".

 

Pe urma, fericitul Antonie adeverea ca a trecut cu atata grabire pe cealalta cale, ca si cum ar zbura prin vazduh inaripat, incat nici calcarea pe pamant n-o simtea de alergarea cea repede, si indata s-a aflat in pestera; acolo vazand pe sfantul cu genunchii plecati si cu mainile in sus ridicate, apoi avand capul drept in sus, socotea ca este viu si face rugaciune si statea cu dansul impreuna. Dar trecand un ceas, si de vreme ce nu auzea glasul cel de rugaciune, nici obisnuitele suspinuri, s-a apropiat de dansul si l-a aflat mort; deci, a inteles ca trupul sfantului barbat da si dupa moarte datornica inchinaciune.

 

Cu multa plangere si tanguire sarutand sfantul lui trup, l-a invelit cu mantia cea adusa si a inceput a canta psalmii cei cuviinciosi de ingropare, dupa obiceiul crestinesc; si nu se pricepea cum ar putea sa ingroape pe sfantul, de vreme ce nu adusese nici o unealta, ca sa sape mormantul si zicea intru sine: "Oare la manastire sa ma intorc dupa unelte, cale de trei zile, sau aici sa raman? Dar nimic fara unelte nu pot sa fac. Deci, voi ramane aici si voi muri, precum se cade, langa ostasul Tau, Hristoase, si cazand, imi voi da rasuflarea cea de pe urma alaturi de el".

 

Unele ca acestea gandindu-le el cu mintea, iata doi lei din pustia cea mai dinauntru veneau racnind, ca si cum plangeau pentru lipsa sfantului. Iar Antonie mai intai s-a infricosat putin, dupa aceea vazand pe fiare blande ca mieluseii, tavalindu-se langa trupul sfantului si aratand jalnica tanguire, se mira de bunul obicei al fiarelor acelora; iar ei au inceput cu unghiile lor a sapa pamantul si sapand groapa destul, iarasi au venit la trupul sfantului, ca si cum i-ar fi dat cea mai de pe urma sarutare; apoi, venind la Cuviosul Antonie, ii lingeau mainile si picioarele lui, ca si cum cereau rugaciune si binecuvantare de la dansul. Iar cuviosul lauda pe Hristos, caci si fiarele slavesc pe Dumnezeu, si zicea: "Doamne, fara de a Carui voie nici frunza din copac si nici una din pasari nu cade pe pamant, da fiarelor acestora binecuvantarea Ta, precum stii Tu". Si facand cu mana, le-a poruncit sa se duca in pustie.

 

Deci, ducandu-se fiarele, Avva Antonie a ingropat cinstitul trup al Sfantului si Cuviosului parinte Pavel, intaiul vietuitor al pustiei, care avea anii vietii lui o suta si treisprezece. Dupa ingroparea sfantului, Avva Antonie a petrecut noaptea urmatoare deasupra mormantului lui, plangand si rugandu-se. Iar a doua zi, intorcandu-se la manastirea sa, a luat haina Sfantului Pavel cea impletita cu frunze de finic si venind in chilia sa, a spus toate cu de-amanuntul ucenicilor sai, spre folos. Iar haina aceea de frunze de finic atat de mult o cinstea, incat numai de doua ori se imbraca cu dansa, la praznicul Sfintelor Pasti si in ziua Cincizecimii.

 

Cu ale acestor Cuviosi parinti, Pavel si Antonie si cu sfintele lor rugaciuni, ne rugam sa ne invredniceasca si pe noi in partea placutilor Sai, Hristos Dumnezeul nostru, Caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, I se cuvine cinste si slava, in veci. Amin.

Viata Cuviosului Ioan Colibasul

(15 ianuarie)

In vremea imparatiei dreptcredinciosului imparat Leon cel Mare (457-474), era in Constantinopol - care se numeste Roma cea noua -, un om cu dregatoria de stratilat (general), bogat si cinstit, anume Eutropiu, avand de sotie pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus in slujba imparateasca si cinstite dregatorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la invatatura cartii si la toata intelepciunea cea retoriceasca si a filozofilor.

 

Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a aratat istet la minte, mai mult decat toti varstnicii sai, incat chiar si dascalii se minunau de istetimea lui si de intelegerea lui cea desavarsita, fiind tanar de varsta. Si nu numai la cea din afara, ci si la cea duhovniceasca filozofie se arata ales ucenic.

 

Caci lucrand intru dansul Sfantul Duh, era bland, fara rautate si smerit, iar cand ii prisosea vreme de la invatatura, se indeletnicea, nu cu jucarii copilaresti, precum este obiceiul tinerilor, ci intru citirea cartilor celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sarguinta alerga la rugaciune, pentru ca inima lui se infierbanta cu vapaia dumnezeiestii dragoste, si in cugetul lui se aprindea foc.

 

Asa sarguindu-se el spre dumnezeiasca slujba, s-a intamplat de a intrat un monah in casa in care fericitul Ioan invata si pe care vazandu-l copilul l-a intrebat, zicand: "De unde esti, parinte, si unde mergi?". Iar monahul i-a raspuns: "Din Manastirea Neadormitilor sant si merg la Ierusalim, ca sa ma inchin Sfintelor Locuri". Manastirea aceea a Neadormitilor, Achimitilor, era in Bitinia, in partea Rasaritului, care este in Asia Mica, zidita de fericitul Marcel. Si aprinzandu-se Ioan cu duhul, a inceput a-l intreba despre viata monahiceasca, de rugaciune si de post, de cantarea cea neadormita, cum si de alte nevointe si osteneli, care cuvinte ii pareau lui Ioan mai dulci decat mierea.

 

Monahul vazand pe copil cinstit si intelept, i-a spus cu de-ama-nuntul obiceiurile si randuielile manastirii sale, iar Ioan ascultand cu luare-aminte povestirile monahului, i-a zis: "Parinte, te vei intoarce iarasi in manastirea ta sau vei ramane la Ierusalim?" Monahul i-a raspuns: "Am porunca de la egumenul meu sa ma intorc; deci de va voi Domnul, inchinandu-ma la Sfintele Locuri, ma voi intoarce". Atunci Ioan apucand de mana dreapta pe monah, i-a zis: "Parinte, un cuvant duhovnicesc am sa-ti spun". Si ducandu-l la un loc deosebit, i-a zis:

 

"Asculta-ma, parinte, ma rog tie, ca milostiv sa fii mie, caci am mare trebuinta sa scap de lumea asta mult tulburatoare si sa slujesc lui Hristos; dar parintii mei gandesc de mine altfel, pentru ca ma iubesc mai mult decat pe fratii cei mai mari; ei se ingrijesc de mine pentru o dregatorie mare si vor sa ma casatoresc, iar eu ascultand de multe ori cuvantul lui Dumnezeu in biserica si citind singur cartile, am inteles ca toate cele ale lumii sant desarte, afara de una care este de folos, ca adica lepadandu-ma de lume, sa slujesc lui Hristos in chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce voieste mantuirea noastra, ca, intorcandu-te, sa ma iei de aici si sa ma duci in manastirea ta".

 

Auzind acestea monahul si cunoscand intr-insul chemarea dumnezeiasca, a fagaduit cu juramant, ca, intorcandu-se, sa-l ia; si asa s-au despartit.

 

Dupa ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan dorind sa fie urmator vietii evanghelicesti, a rugat pe parintii sai a-i scrie o Evanghelie, din care sa poata invata cuvintele lui Hristos si a face lucruri placute Lui. Parintii, vazand asemenea dumnezeiasca osardie a fiului lor spre Sfanta Scriptura, se bucurau foarte, si indata au gasit un bun scriitor, ca sa scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur si au impodobit-o cu pietre scumpe, ca nu numai dulceata cuvintelor lui Hristos, scrise inauntru, sa atraga pe fiul lor cu osardie la citire, dar si podoaba cartii din afara. Si asa pregatindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luand-o, cu dragoste o citea cu luare-aminte si se indulcea cu inima de cuvintele lui Hristos si din zi in zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, asteptand cu osardie pe monahul acela de la Ierusalim, caruia ii descoperise taina inimii sale.

 

Trecand multe zile, a venit monahul cel asteptat si vazandu-l Ioan, s-a bucurat foarte. Si i-a zis monahul: "Iata, fiule, m-am intors pe la tine, precum am fagaduit, ca sa te iau la manastire, de vei voi". Fericitul Ioan a raspuns: "Multumesc lui Dumnezeu ca te-ai intors sanatos si m-a invrednicit a te vedea iarasi pe sfintia ta; deci, iata eu sant gata de drum, dar ce sa facem daca nu vor voi parintii mei sa ma lase, pentru ca stiu pe maica-mea jalnica si cand va auzi ca voiesc sa ma duc de la dansii, va umplea pamantul cu lacrimi si ma va opri cu sila si astfel imi va curma dorinta mea.

 

Deci, ma rog tie, parinte, sa iesim de aici in taina, ca sa nu stie nimeni din cunoscutii mei despre plecarea mea si sa nu-mi priceapa drumul". Monahul a zis: "Sa facem asa cum voiesti, fiule, ca sa implineasca Dumnezeu dorinta inimii tale". Si asa s-au dus spre malul marii, la limanul corabiilor si, gasind o corabie, au rugat pe carmacii ei sa-i duca la locasul Neadormitilor; iar carmaciul cerea de la dansii aur mult pentru chirie, caci zicea: "Eu astept pana ce-mi va umple cineva corabia cu multa marfa, ca de acolo sa-mi iau obisnuita chirie". Ioan l-a intrebat: "Cata chirie iei pentru corabia ta incarcata?" Carmaciul raspunse: "O suta de galbeni iau!" Ioan i-a zis: "Frate, sa astepti trei zile si eu voi inchiria corabia ta".

 

Apoi, sfatuindu-se cu dansul, s-a dus. Iar Ioan a zis catre monah deosebit: "Chiria corabiei este mare, iar mie a ma duce de la parinti si a nu fi stiut de dansii, imi este mult mai bine; deci, voi merge la parinti si voi ruga sa-mi dea aur, ca pentru o trebuinta oarecare". Monahul i-a raspuns: "Mergi, fiule, si Domnul sa-ti indrepteze capul tau cel bun dupa voia Sa".

 

Deci, mergand Ioan in casa sa, a zis catre mama sa: "Doamna, maica mea, un dar voiesc sa cer acum de la voi, dar nu indraznesc". Maica-sa i-a raspuns: "Cere, fiul meu, tot ce doresti". Ioan a zis: "Toti varstnicii mei care invata cu mine nu odata sau de doua ori, ci de multe ori m-au chemat cu dansii la masa, iar eu niciodata nu i-am chemat la mine si nu le-am rasplatit cinste pentru cinste; de aceea, ma rusinez foarte mult si nu mai pot de acum nici la scoala sa ma duc; deci ma rog voua sa-mi dati atitia bani cat sa ajunga pentru facerea ospatului prietenilor mei". Maica-sa i-a raspuns: "Asteapta, fiule, pana dimineata si voi spune tatalui tau ca sa-ti dea cele de trebuinta".

 

Deci a spus barbatului sau toate cuvintele lui Ioan, iar el iubind foarte mult pe fiul sau, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a facut cu randuiala lui Dumnezeu, ca scopul cel bun al sfantului copil sa fie intru savarsire. Drept aceea, tatal dand aurul fiului, a pus langa dansul o sluga credincioasa, poruncindu-i, ca dinadinsul sa ia aminte, ca sa nu risipeasca ca un copil pe lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luand cei 100 de galbeni si pe sluga, s-a bucurat si s-a dus cu dansul la tarm, zicand: "Sa cautam peste bun sa cumparam". Si apropiindu-se de corabie, a trimis pe sluga la scoala, zicand : "Du-te sa vezi, daca s-au adunat copiii si sa te intorci iarasi la mine.

 

Ducandu-se sluga, Ioan a intrat in corabie cu monahul si dand chiria, a pornit de la tarm. Ioan a luat cu el si Evanghelia pe care i-o facusera parintii, si citind-o, se mangiia. Intorcandu-se sluga de la scoala, cauta pe Ioan la mal si nu l-a gasit; apoi, socotind ca era acasa, s-a dus la parintii sai, care intrebau de Ioan si indata au inceput a-l cauta pretutindeni multe zile, nu numai in Constantinopol, dar si in locurile de prin jur, insa nu l-au gasit nicaieri; deci, s-a facut plangere si tanguire mare in casa lui Eutropiu, pentru Ioan, iubitul lor fiu.

 

Mergand Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru ca a scos vanturi din vistieriile Sale si le-a poruncit sa sufle spre ajutorul corabiei, apoi degraba a sosit la sfantul locas al Neadormitilor; in care intrand, a spus monahul acela egumenului si fratilor toate cele despre tanarul Ioan, stralucirea si bunul neam al parintilor lui, dragostea lor catre dansul, boieria cea mare si nunta ce se astepta, spunand apoi cu cata credinta si osardie cauta sa se imbrace in chipul monahicesc si sa slujeasca Domnului.

 

Egumenul vazand pe baiat foarte tanar, i-a zis lui: "Fiule, nu vei putea suferi ostenelile si postirile monahicesti, caci esti inca tanar, si la noi este obiceiul, ca sa nu calugarim indata pe cel ce vine, ci mai intai sa-l ispitim multa vreme, de cumva nu se afla lenes si razvratit; deci, de vei voi ca sa fii monah la noi, se cade tie ca mai intai fara chipul monahicesc sa fii aici destula vreme, sa privesti la viata noastra si sa te ispitesti pe tine insuti de vei putea un jug ca acesta sa-l porti sau nu. Iar fericitul Ioan a cazut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicandu-i: "Rogu-ma tie parinte, ca astazi sa ma calugaresti pe mine, sa nu cauti la tineretele mele, ci la osardnica mea dorire; caci cu toata inima doresc sa ma imbrac in chipul cel ingeresc al vostru. Deci, nu trece rugaciunea mea, ci pentru Preasfanta cea de o fiinta si de viata facatoarea Treime, primeste-ma si ma numara in ceata monahilor". Egumenul vazand o dorire ca aceasta a lui si lacrimile, si inainte vazand darul Sfantului Duh ce avea intr-insul, indata l-a primit si l-a tuns, poruncindu-i a petrece in manastirestile ascultari si a se povatui de iscusiti batrani.

 

Castigandu-si dorirea, toate cele poruncite lui cu sarguinta si cu smerenie le facea, si indreptandu-se intru nevointele monahicesti din zi in zi si din putere in putere sporea; apoi, in scurta vreme atat de mult a sporit in faptele bune, incat a intrecut si pe ceilalti monahi, calugariti mai dinainte, si tuturor s-a facut chip de neincetata rugaciune catre Dumnezeu, de ascultare fara cartire, de postirea cu rabdare si fara masura; pentru ca adeseori se tinea numai cu impartasirea preacuratelor si de viata facatoarelor lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta in multe zile, incat si egumenul se minuna si zicea catre dansul: "Fiule, fiind tanar, pentru ce ti-ai luat asupra-ti osteneli ca acestea? Fereste-te ca nu slabind cu trupul din postul cel fara de masura si vatamandu-ti sanatatea ta, nelesnicios sa te faci spre nevointele viitoare si spre slujba maririi lui Hristos". Iar el, cu obisnuita smerenie inchinandu-se, raspundea: "Iarta-ma, sfinte parinte, pe mine netrebnicul rob si te roaga pentru mine lenesul, ca sa-mi dea Domnul sa incep nevointa si sa-mi intareasca neputinta mea".

 

Astfel nevoindu-se fericitul Ioan sase ani, in locasul acela, s-a sculat asupra lui vrajmasul diavol, uratorul binelui, vrand sa-l slabeasca intru nevointe, sa intinda curse picioarelor lui, si sa-l impiedice dintr-o alergare buna ca aceea, in calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a facut dor de parintii sai, incat de jale i se cuprinse inima, aducandu-si aminte de dragostea cea mare a tatalui si a maicii, pe care o aveau catre dansul, si-i zicea gandul: "Ce fac acum parintii tai fara tine? Cat de mult necaz, intristare si plangere au pentru tine, caci te-ai dus nestiut de ei? Tatal plange, maica se tanguieste, fratii se intristeaza, rudeniile si vecinii doresc de tine si toata casa tatalui tau este in mahnire pentru tine".

 

Inca ii aducea aminte vicleanul de bogatia si slava parintilor, de cinstea fratilor lui si de diferite feluri de desertaciuni lumesti ii aducea lui aminte; ziua si noaptea neincetat il tulbura cu ganduri ca acestea, incat acum slabise cu trupul si abia era viu; pe de o parte, pentru infranarea cea mare si nevointele monahicesti, iar pe de alta, pentru tulburarea gandurilor, se uscase ca un vas de lut virtutea lui si trupul lui era ca o trestie de vant clatinandu-se.

 

Egumenul, vazandu-l slabind, i-a zis: "Au nu ti-am spus eu tie, fiule, ca Dumnezeu nu cere de la robii Sai osteneala fara masura, ci voieste ca fiecare dupa puterea sa sa-i slujeasca Lui intru slava numelui Sau celui sfant? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat si iata acum ai slabit postind fara masura si ridicand sarcina mai mare decat puterea ta". Raspuns-a Ioan: "Nu postul m-a uscat parinte, nici nevointa m-a slabit pe mine, ci gandurile cele aduse de la vicleanul, prin care ma tulbura de multa vreme ziua si noaptea".

 

Apoi a marturisit egumenului toate gandurile sale despre parinti si despre casa. Iar egumenul a zis lui: "Au nu ti-am spus, fiule, de la inceput, ca nevointele monahicesti sant mari, ostenelile multe si ispitele vrajmasului nespuse?" Acestea zicandu-le egumenul, a lacrimat si a plans destul pentru Ioan. Iar Dumnezeu Cel ce toate le randuieste spre folos prin oarecare tainuita incredintare, a pus gand in inima egumenului ca sa nu opreasca pe Ioan a merge la parinti, pentru ca avea sa faca minunate intru dansul voile Sale; deci, egumenul a binecuvantat pe Ioan ca sa mearga unde va voi si l-a invatat sa se fereasca cu dinadinsul de cursele vrajmasului, ca sa fie calea lui fara prihana. Iar Ioan a zis: "Desi la parintii mei ma voi duce, insa si acolo cu ajutorul lui Dumnezeu si cu rugaciunile voastre voi sfarama capul vrajmasului meu si neputincios il voi arata pe el".

 

Deci, a mers in chilia sa, ca sa se pregateasca de drum; si nu alta era pregatirea lui fara numai rugaciunile, lacrimile, suspinurile, plecarile genunchilor, ca sa nu-l dea Domnul spre bucuria vrajmasului, ci singur sa-i indrepte calea dupa voia Sa cea buna si desavarsita, precum stie si precum voieste.

 

A doua zi, venind la egumen, il ruga pe el cazandu-i la picioare, ca sa nu se manie asupra-i pentru iesirea lui din manastire, ci sa-i dea impreuna cu binecuvantarea cea parinteasca si sfintele sale rugaciuni in calatorie. Atunci egumenul a adunat pe toti fratii la sine si le-a spus ca Ioan voieste sa se duca de la dansii; deci le-a poruncit sa se roage pentru dansul. Iar Ioan a zis catre frati: "Stiu ca diavolul voieste sa ma scoata din locul acesta sfant, pentru vederea parintilor mei, insa nadajduiesc spre Dumnezeu si spre sfintele voastre rugaciuni, ca si pe parinti voi vedea si peste diavolul voi trece cu picioarele mele, iar inselaciunea lui o voi calca".

 

Mergand toti in biserica, au facut rugaciune cu lacrimi pentru Ioan. Egumenul binecuvantandu-l, a zis: "Mergi, fiule, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh si ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos, impreuna calatorind si indreptandu-ti calea dupa a Sa voie". La fel si toti parintii ridicandu-si mainile lor, l-au binecuvantat si pe toti sarutandu-i, le-a zis: "Mantuiti-va, parintilor si fratilor, mantuieste-te si tu insotire binecuvantata, mantuiti-va bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-ati primit intru insotirea voastra, de care acum ma lipsesc, nevrednic fiind sa vietuiesc cu niste oameni ca acestia placuti ai lui Dumnezeu". Deci, acestea zicandu-le, a iesit din manastire si a mers in calea sa.

 

Ducandu-se departare de o stadie, s-a uitat inapoi si vazand manastirea, a plans cu amar. Apoi, cazand in genunchi, se ruga lui Dumnezeu, tanguindu-se si udand pamantul cu lacrimile. Si dupa rugaciunea cea multa sculandu-se, iarasi s-a dus, incredintandu-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de grija si aparare. Iar in cale i s-a intamplat a vedea un om sarac, imbracat in zdrente, catre care Sfantul Ioan a zis: "Te vad frate, ca ai haina veche si foarte rupta; deci ma rog tie ca sa mi-o dai mie, iar tu sa iei pe a mea, caci este mai buna". Saracul s-a bucurat de aceasta si indata dezbracandu-si haina cea rupta, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat in locul ei haina sa cea buna.

 

Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a vazut casa parintilor sai si s-a aruncat cu fata la pamant, rugandu-se si zicand: "Doamne, Iisuse Hristoase, nu ma lasa pe mine". Atunci era seara si a asteptat fericitul Ioan la acel loc, pana ce s-a facut noapte. La miezul noptii, venind inaintea portii parintilor sai, iarasi s-a aruncat la pamant, zicand: "Doamne Iisuse Hristoase, iata casa parintilor mei, pe care am dorit s-o vad, dar sa nu pierd pentru dansa din darul Tau, ma rog Tie, Stapane: trimite-mi de sus ajutor si putere, ca sa biruiesc pe diavolul si sa nu ma lasi biruit si ispitit de el, ci sa faci ca in acest loc sa-mi sfarsesc bine viata mea". Astfel rugandu-se, a petrecut pana la ziua.

 

Apoi, facandu-se ziua, s-au deschis portile si a iesit vataful casei, care era mai mare peste ceilalti slujitori, si vazand pe sarac imbracat in zdrente, i-a zis lui: "Cine esti tu si de unde vii? Pentru ce ai indraznit a veni aici? Sa te duci de aici degraba, ca iata stapanii mei vor sa iasa". Fericitul Ioan a zis catre dansul cu smerenie: "Iata, precum ma vezi, sant om sarac, neavand unde sa-mi plec capul; deci ma rog tie, stapanul meu, milostiv sa-mi fii si sa nu ma gonesti de aici, ci sa ma lasi in gunoiul acesta, pentru ca eu nu voi face nici un rau nimanui; iar tu vei castiga de la Dumnezeu mila, de ma vei milui si nu ma vei impiedica sa raman aici". Atunci, sluga milostivindu-se spre dansul, l-a lasat acolo. Dupa putina vreme, au iesit parintii lui din casa, mergand la palatul imparatesc; vazandu-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut de lacrimi si a zis in sine: "Iata, cu voia lui Dumnezeu vad pe parintii mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru ca, cu darul Domnului meu, intru nimic socotesc sagetile tale cele infocate asupra mea".

 

Apoi, suspinand, iarasi a zis catre Dumnezeu: "Doamne, Iisuse Hristoase, nu ma lasa pana in sfarsit". Si a petrecut acolo intr-un unghi ce era langa porti, zacand in gunoi, ca Lazar si ca Iov. Iar tatal sau, vazand pe nevoiasul sarac zacand langa porti, a inceput a-i trimite din masa sa bucate, zicand: "Mare este rabdarea saracului acesta, ca rabda gerul si zaduful, frigul si ploaia, fara acoperamant; cu adevarat a unuia ca acesta este Imparatia cerului. Si puternic este Dumnezeu ca si pe noi sa ne mantuiasca prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, facandu-i mila, singuri sa ne invrednicim a fi miluiti de Dumnezeu; si cine stie de nu intr-o saracie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu stim unde se afla? Deci, sa facem saracului acestuia aceea ce am voi ca sa faca cineva fiului nostru".

 

Intr-una din zile a iesit maica lui afara din curte si, vazand pe Ioan saracul in zdrente intinate tavalindu-se prin gunoi, s-a scarbit de el foarte mult si a zis catre slugi: "Luati pe omul acesta urat, pentru ca nu pot umbla, cat il voi vedea pe aici". Si indata, luandu-l slugile, l-au dus intr-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatalui sau. Odata, vazand pe vataful casei iesind pe poarta, l-a chemat la sine si i-a zis: "Rogu-ma tie, stapanul meu, precum din inceput ai facut mila cu mine, asa si acum milostiveste-te spre mine si fa-mi o coliba mica, ca sa nu ma vada stapana voastra si apoi sa am si putin acoperamant".

 

Vataful, ascultandu-i rugamintea, i-a facut degrab o coliba, nu mare, intru care petrecea sfantul, rugandu-se neincetat. Si in toate zilele tatal lui ii trimitea hrana, pe care el cu multumire primind-o, o impartea la alti saraci, care veneau la dansul, iar el in foame si sete petrecea intotdeauna si si-a uscat trupul sau de infranarea cea mare si de atata post, incat era cu putinta a-i numara alcatuirea oaselor. Intr-o rabdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunand parintilor sai cum ca el este fiul lor.

 

Dupa trei ani, prea bunul si iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, cautand spre smerenia si rabdarea robului Sau si vrand sa puna sfarsit durerilor si ostenelilor lui, i S-a aratat in vedenie, zicandu-i: "Bucura-te, Ioane, cel ce te-ai asemanat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, ca ai lasat toate si intru feciorie curata Mi-ai urmat Mie; iata acum s-a sfarsit alergarea si durerile tale cele multe, ca dupa trei zile vei veni la Mine si intru odihna cuviosilor te vei salaslui". Desteptandu-se Ioan din vedenie, a inceput cu plangere a se ruga Domnului, zicand: "Multumescu-ti Tie, Doamne Dumnezeul meu, ca pe mine nevrednicul vrei sa ma invrednicesti odihnei dreptilor; dar ma rog Tie Stapane, sa-ti aduci aminte si de parintii mei si sa-i miluiesti dupa mare mila Ta, iar pacatele lor sa le cureti, ca Tu insuti esti bun si milostiv".

 

Astfel rugandu-se, a chemat pe slujitorul cel mai inainte pomenit, pe vataful casei parintilor sai si i-a zis: "Dintru inceput pana intr-acest ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-ma tie, stapanul meu, ca sa fii milostiv pana in sfarsit, caci un lucru poftesc de la tine, sa mergi si sa spui stapanei voastre astfel: "Saracul acela, pe care ai poruncit sa-l gonim de la poarta, se roaga tie prin mine, zicand: "Sa nu ma defaimezi pe mine, saracul, ci aducandu-ti aminte de Stapanul Hristos, sa binevoiesti a veni la mine, caci eu am ceva de trebuinta sa-ti spun".

 

Deci, mergand sluga, a spus stapanei sale cuvintele saracului. Iar ea a zis: "Au doara si saracul are sa vorbeasca cu mine? Eu nici a cauta spre dansul nu pot, iar el voieste sa vorbeasca cu mine?". Si a spus barbatului sau despre aceasta, iar barbatul i-a zis: "Mergi, femeie, sa nu te scarbesti de saraci, pentru ca pe acestia i-a ales Dumnezeu". Iar ea nu l-a ascultat si nu voia sa mearga. Deci, Cuviosul Ioan iarasi a trimis, zicand: "Dupa trei zile eu mor, iar daca tu nu voiesti sa ma vezi si sa vorbesti cu mine, multa jale vei avea". Ea nici asa nu voia sa-l asculte pe sarac, insa se lupta cu gandul, zicand intru sine: "Ce voieste saracul acela sa-mi spuna?". Dupa aceasta, abia s-a hotarat a merge la dansul, auzind ca i se apropiase moartea, vrand sa afle ceva nou de la el.

 

Deci, a iesit din casa si a poruncit slugilor sa-l aduca inaintea sa, pentru ca Cuviosul Ioan nu putea sa mearga cu picioarele, caci era foarte bolnav; de aceea a fost adus inaintea maicii sale si si-a acoperit fata ca sa nu fie cunoscut de dansa; apoi a inceput a grai catre dansa astfel: "S-a sfarsit slujirea ce-mi faceti mie, Doamna, si s-a pregatit voua rasplatire pentru milostenie, precum a zis Domnul in Evanghelie: De vreme ce ati facut unuia dintre acesti frati mai mici ai mei, Mie ati facut. Iar eu ca un sarac, neavand nimic, voi sa-ti las o binecuvantare, dar mai intai te rog sa-mi juri ca vei face ceea ce iti voi zice si asa vei lua binecuvantarea". Iar ea cu juramant a fagaduit ca va face ceea ce va zice.

 

Atunci Cuviosul Ioan a zis: "Rogu-ma, tie doamna, ca dupa moartea mea sa poruncesti sa ma ingroape in acel loc unde este coliba mea, si sa nu ma acopere cu alte haine decat cu aceste zdrente in care sant acum, pentru ca sant nevrednic de un loc mai cinstit si de o imbracaminte mai buna".

 

Zicand acestea, a scos din san Evanghelia si i-a dat-o ei, zicand: "Aceasta sa-ti fie ca mangiiere in aceasta viata, iar in veacul viitor sa-ti fie buna calatorie, cum si barbatului tau si stapanului meu". Ea, luand Evanghelia, o intorcea intr-o parte si intr-alta, zicand: "Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care barbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru". Deci, alergand, a aratat-o barbatului sau, iar el cunoscand-o, a zis: "Cu adevarat aceasta este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Sa-l intrebi de unde o are si daca nu stie de fiul nostru Ioan".

 

Ducandu-se amandoi la dansul, il intrebara, zicand: "Te juram cu Sfanta si de viata facatoare Treime, sa ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta si unde este fiul nostru Ioan?". Iar de trei ori fericitul, cunoscand ca era in ceasul de pe urma al ducerii sale din acestea de aici, apoi si pentru acele juraminte, a judecat ca este cu dreptate sa marturiseasca taina cea ascunsa; si suspinand din adancul inimii sale, a zis, lacrimand: "Eu sant Ioan cel cautat de voi si aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-ati dat-o, cand voiam sa ma duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mahnirii voastre, insa Evanghelia data de voi m-a invatat sa iubesc mai mult pe Hristos, decat pe voi, parintii mei, si sa iau asupra-mi jugul Lui cel bun".

 

Auzind acestea, parintii lui au privit cu dinadinsul trasaturile fetei lui si cunoscand dupa semn, dupa glas si dupa altele asemenea, ca el era cu adevarat, au ramas fara de glas mult timp, ca si cum ar fi fost muti; dupa ce si-au venit in simtiri, nu stiau ce sa faca mai intai; sa se veseleasca ca l-au aflat, ori sa se tanguiasca de moartea lui.

 

Deci, cuprinzandu-l si imbratisindu-l, se cainau si se tanguiau cumplit, zicand: "O! mult dorite si mult chinuite fiule! O! durere a inimii noastre! O! rana a nascatorilor tai! O! acule care ai patruns astazi in sufletele noastre! O! cat ai ranit inimile noastre, acum cand te-am aflat, mai mult decat inainte, cand ai fugit de la noi! Ca atunci nadejdea intoarcerii tale ne da oarecare asteptare, ce indulcea amaraciunea intristarii, iar acum ai luat de la noi si aceasta mangiiere a nadejdii si ai intors intru mahnire acea putina mangiiere a noastra! Mai bine ar fi fost daca te-ai fi savarsit in tacere si nu te-ai fi aratat ca esti viu; atunci n-ai fi facut rana mai mare, nici patima mai usturatoare. O! aflare mai nenorocita decat pierzarea! O! fata dorita, care ai mahnit atat pe cei ce te-au dorit! Se cadea sa te arati cand ai venit, ca aveam vreme sa ne bucuram si sa ne inveselim de intoarcerea ta, sau macar sa te fi savarsit asa pe ascuns, sa nu fii cunoscut; acum nu stim ce sa facem: aflarea ta sa o praznuim, ori de moartea ta sa ne tanguim. O, nenorocitii de noi, cei mai ticalosi decat toti ticalosii, noi il aveam in mainile noastre si goneam pe acela pe care il cautam prin toata lumea cu atata sarguinta! O! inconjurare a stelelor! O! soare a tot vazatorule! Ce fel de lucru vezi astazi? Cate suspinuri, cate bocete si izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta nemasurata; ce piatra, ce fier, care alta fire va fi mai tare a suferi un rau ca acesta neasemuit?"

 

Acestea si altele asemenea acestora ziceau parintii lui Ioan, vreme de patru ceasuri, si mai ales mama-sa cea mahnita si indurerata, care isi aducea aminte de uraciunea si defaimarea ce i-a facut-o prin necunostinta lui - dupa cum s-a zis mai sus -, atunci se tanguia cu jale si cu mangiiere, smulgandu-si parul capului si batandu-si pieptul si fata. Iar cuviosul slabind cate putin, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, fiind pe bratele lor bunul biruitor.

 

Atunci toata cetatea s-a umplut de mirare si toti il plangeau si se inspaimantau de atata rabdare neintrecuta si neurmata a pustnicului. Iar maica-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului si juramantul cu care se jurase lui, si dezbracandu-l de haina cea rupta si veche, l-a imbracat in haine stralucite si scumpe. Dar, o! minune si dor fierbinte catre Hristos, ca chiar si semnele patimirilor si luptelor le poftea sihastrul si le avea mai iubite decat cele scumpe de la maica-sa; deci, indata s-au cuprins madularele ei de slabanogire si a ramas cu totul nemiscata. O! vedere straina si prea infricosata. Tatal cuviosului vazand-o slabanogita si cu totul nemiscata, i-a adus aminte porunca copilului si cum a luat de pe dansul hainele cele stralucite si l-a imbracat iarasi cu cele rupte, indata s-a tamaduit maica-sa.

 

Astfel s-a aratat copilul inteleptitor al parintilor sai, aratand Dumnezeu ca nu numai copiii sant datori a pazi poruncile parintilor lor, dar si ei pe ale copiilor lor, cand cererile lor vor fi dupa Dumnezeu. Deci, s-a ingropat viteazul nevoitor chiar in coliba lui, dupa cum a poruncit, cunoscand ei, ca pe cele asa smerite le primeste stralucirea corturilor de sus.

 

Apoi au zidit si o sfanta biserica in locul colibei, pe mormantul cuviosului, si au inzestrat-o cu jumatate din averea lor, iar cealalta au impartit-o saracilor, ca sa fie si pomul asemenea rodului. Vietuind ei bine si cu viata imbunatatita, s-au dus in imparatia cerului; si acum se veselesc vesnic cu prea- cuviosul lor fiu si cu toti sfintii. Apoi au fost si ei ingropati in biserica cea zidita de dansii pe mormantul fiului lor.

 

Asa a fost viata Sfantului si Cuviosului Ioan Colibasul; astfel au fost nevointele si rabdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruintei in cer, in Biserica celor ce praznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, caruia se cuvine slava, in veci. Amin.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1914

Voteaza:

Cuv. Pavel tebeul si Ioan Colibasul 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE