Cuv. Teofan Marturisitorul; Sf. Grigorie Dialogul; Sf. Simeon Noul Teolog


Sfantul Simeon Noul Teolog - Viata, opera si invatatura  AUDIO

Viata Cuviosului Teofan Marturisitorul   

Patria Cuviosului Teofan a fost Constantinopolul, fiind nascut din parinti cinstiti, Isaac si Teodotia. Isaac era rudenie imparatului Leon Isaurul (717-740) si a lui Constantin Copronim (740-775). De aceea se si numea "Isaurie", ca unul ce era dintru acelasi neam imparatesc si din partile Isauriei. El se afla in dregatoriile cele mai mari ale palatului imparatesc si voievod in imparatia lui Copronim. Si era atunci eresul iconoclast contra sfintelor icoane si prigoana mare asupra dreptcredinciosilor.   

Deci Isaac, impreuna cu sotia sa, Teodotia, fiind in taina dreptcredinciosi de frica, isi pazeau dreapta credinta. Si s-au invrednicit a fi nascatori unui fiu ca acesta, care ca o raza avea sa lumineze Biserica lui Hristos. Si i-au pus numele Teofan, care se intelege "de Dumnezeu aratat", pe de o parte, ca s-a nascut la praznicul Sfintei dumnezeiestii Aratari (Boboteaza), care in greceste se numeste "Teofania", iar pe de alta ca, voind dumnezeiasca randuiala, pentru adeverire, l-a ales din pantecele maicii, precum alta data pe Ieremia proorocul si, sfintindu-l, l-a aratat mare luminator al Bisericii.

Deci, se numea fericitul Teofan si dupa numele tatalui sau, Isaac, precum despre aceea pomeneste Anastasie, pazitorul de carti. Aceasta a fost mai inainte de tunderea lui in randuiala monahiceasca, catre care din tinerete ardea cu inima, precum vom vedea mai jos.

Dupa nasterea fericitului de Dumnezeu aratatului prunc Teofan, tatal sau Isaac, vietuind numai trei ani, a trecut la viata cea fara de sfarsit. Iar inainte de a muri, a scris diata si a incredintat pe fiul sau, care era numai de trei ani, impreuna cu maica lui, in purtarea de grija si in paza insasi a imparatului Constantin Copronim, ca unui neam al sau. Si crestea pruncul cu anii si cu intelegerea, invatand dumnezeiasca Scriptura si bunele obiceiuri. Ajungand la doisprezece ani, unul din senatori avand o fiica de zece ani si vazand pe pruncul acesta frumos, intelept, foarte bogat si ruda a imparatului, cauta sa-i dea de nevasta pe fiica lui, la care lucru si Teodotia vaduva, maica lui Teofan, se invoia.

Intrucat acel lucru nu se putea savarsi fara voia imparatului, senatorul l-a rugat foarte mult pe imparat pentru acel lucru, cautand ca astfel sa se apropie de el, insotind pe fiica sa dupa nepotul imparatului. Deci, invoindu-se, s-a facut logodna copiilor mai inainte de varsta cea cuviincioasa de nunta. Insa nunta s-a amanat pana la anii cei desavarsiti ai varstei amandorura, ai mirelui si ai miresei.

In acel timp a murit imparatul Copronim, iar dupa dansul a venit Leon, fiul lui cel de-al patrulea, cu acelasi nume, care s-a numit dupa mama Cazaris (775-780). Caci ea a fost fiica lui Cagan, stapanitorul Cazarilor, care in paganatate se numise Cazara, iar dupa botez Irina.

Dupa catava vreme si mai inainte de nunta lui Teofan, maica lui, Teodotia, murind, lasa fiului sau o bogatie fara numar. In casa lui Teofan era o sluga oarecare, temator de Dumnezeu si intelept, iubit de Teofan pentru obiceiul cel imbunatatit al lui, pe care-l avea ca sfetnic bun intru toate. Cu vorbirea cea de folos a aceluia indemnandu-se si, mai ales, povatuindu-se de Duhul lui Dumnezeu, Cel ce toate le lucreaza, a iubit intreaga intelepciune si se gandea cum ar putea sa-si pazeasca fecioreasca sa curatenie, dorind cu osardie chipul si viata monahiceasca.

Deci a inceput a-si imparti bogatia la cei scapatati si saraci. De acest lucru instiintandu-se socrul sau, chiar si nevrand, se sarguia sa savarseasca nunta, pentru ca acum sosise si vremea. Venind ziua cea hotarata si savarsindu-se ospatul de nunta dupa obicei, cel de Dumnezeu aratat tanarul Teofan toata mintea si-o avea pironita catre Dumnezeu, rugandu-se in taina inimii sale sa-l pazeasca Domnul in feciorie cu darul Sau.

Inchizandu-se in camara, tanarul cu mireasa sa, si sezand pe patul lor, a inceput a-si arata gandul sau cel ascuns si cu suspinuri din inima a zis catre mireasa: "Iubita mea, oare nu stii ca vremea aceasta a vietii noastre este scurta si sfarsitul nostru nestiut? Apoi nu stii ca ii asteapta judecata nemilostiva pe acei care isi duc viata in desfatari si indestulari si adeseori manie pe Dumnezeu? Desi nunta este randuita de Dumnezeu, insa grijile lumesti care urmeaza la cei casatoriti departeaza mintea omeneasca de la Dumnezeu si o fac desarta de gandurile cele placute Lui si nici n-o lasa sa priveasca cu ochii sufletului spre cele viitoare.

Stim pe Lazar care, pentru vremelnica chinuire, a fost dus de ingeri in sanul lui Avraam; iar pe cel bogat, care a petrecut in desfatari, il stim aruncat in muncile iadului, neputand sa capete o picatura de apa in vapaia aceea spre racorirea limbii lui. Auzim cui sunt fagaduite si fericirile evanghelice pregatite in ceruri. Nu bogatilor, care petrec in veselia lumii acesteia si in toata buna fericire. Ci celor saraci, celor ce plang, celor ce flamanzesc, celor ce insetoseaza, celor ce rabda pentru Hristos izgonire si ocara. Si, in scurt zic, ca stramta si anevoioasa este calea care duce la viata, iar larga este poarta si lata calea care duce la pierzare. Sa stim cu adevarat ca, daca intr-acest chip vom petrece cu rasfatare, in dulcetile cele desarte, apoi cu totul, in veacul cel viitor, ne va primi vesnica amaraciune si nu se poate ca sa fie in alt chip.

De aceea, iubita mea mireasa, este mai bine sa ne pazim de unirea cea trupeasca a insotirii si sa petrecem cu un suflet in feciorie. Deci vom vietui putin la un loc, prefacandu-ne ca avem insotire trupeasca, pentru ca tatal tau este cumplit; iar sub chipul insotirii sa petrecem ca fratele cu sora. Dupa aceea, cand ne va da Dumnezeu vreme cu prilej, ne vom duce in manastire, eu in cea de barbati, iar tu in cea de fecioare si ne vom da in mainile Domnului, in toate zilele vietii noastre, ca in veacul viitor sa ne invrednicim in ceata sfintilor Lui celor placuti".

Acea sfanta mireasa, ca un pamant bun primind samanta cea buna, a primit cuvintele cele folositoare ale mirelui, care au intrat adanc si s-au inradacinat in inima sa. Apoi, cu fata vesela si cu sufletul bucuros, a raspuns catre fericitul Teofan: "Si eu stiu, iubitul meu stapan, cuvintele Mantuitorului nostru, Care zice in Evanghelie: Daca cineva nu-si va lasa pe tatal sau, pe maica, pe femeie, pe fii, pe frati si pe surori, apoi casele si satele; si cel ce nu-si ia crucea sa si nu vine in urma Mea, nu este vrednic de Mine.

Deci, ca sa fim vrednici Aceluia, sa lasam toate cele desarte, daca asa voiesti; ca ceea ce voiesti tu, o voiesc si eu; ceea ce iti este placut tie, imi este placut si mie. Voiesti tu sa petreci intru feciorie, voiesc si eu, ca sa fim neprihaniti inaintea Mirelui ceresc, pazind nu numai sufletele, ci si trupurile noastre neintinate. Pentru ca ce folos ne va fi noua, daca viata cea de scurt timp o vom cheltui in desertaciune si ne vom lipsi de vesnicele bunatati? Daca vom dobandi copii, apoi de mari griji ne vom umple, pentru hrana acelora si pentru randuirea vietii lor, ziua si noaptea ingrijindu-ne si cazand in laturile lumii cele mult impletite; apoi, venind sfarsitul cel necunoscut, unde ne vom afla nu stim. Sa vietuim deci in taina in fecioria cea pazita de noi, pana ce Domnul ne va duce in randuiala monahiceasca".

Niste cuvinte ca acestea ale miresei sale celei deplin intelepte auzindu-le fericitul Teofan, s-a mirat de buna ei intelegere. Si cazand la pamant, a multumit lui Dumnezeu, Celui ce prin Duhul cel Sfant a povatuit pe acea fecioara la o invoire ca aceea potrivita scopului sau. Toata noaptea aceea au petrecut-o in rugaciuni, cerand ajutor de sus, ca inceputul vietii lor in nevointa sa aiba sfarsit bun si desavarsit. Iar cand rasarea luceafarul, au adormit putin si au vazut amandoi un vis. Au vazut un tanar luminos la fata, zambind catre dansii si cu dragoste graindu-le: "Domnul a primit gandul vostru si m-a trimis sa va insemnez pentru o viata ca aceasta, la care acum v-ati sfatuit, ca intregi si fara prihana sa va daruiti Lui". Zicand aceasta, i-a insemnat pe amandoi peste tot trupul cu semnul Crucii si s-a facut nevazut.

   

Desteptandu-se ei indata, au spus unul altuia visul sau, care era in acelasi chip la amandoi. Ba inca au mirosit buna mireasma negraita, prin venirea cea nevazuta ingereasca, si s-au mirat. Apoi, cazand la pamant inaintea lui Dumnezeu, au inaltat laude, iar buna mirosire cereasca era nu numai in camara, ci si in toata casa mirosea la multi. Si petrecea ingereste in trup acea sfanta doime si ardeau ca doua sfesnice inaintea lui Dumnezeu prin vapaia dragostei dumnezeiesti si ca doi maslini izvorau untdelemn al indurarii. Caci in toate zilele faceau neincetat milostenii si averile lor fara crutare le imparteau la cei lipsiti.

   

Dupa catava vreme, instiintandu-se socrul de viata ginerelui si a fiicei sale, cum ca petrec in feciorie si ca isi impart bogatiile la saraci, s-a mahnit foarte. Alergand la imparat, i-a spus lucrul acela si se jeluia asupra ginerelui: "Vai de batranetile mele cele ticaloase, pentru netrebnicul meu ginere, ca bogatiile in desert le cheltuieste si tinerii ani ai fiicei mele ii pierde in zadar, nepetrecand cu dansa ca cei insotiti; si n-am nadejde sa ma mangii de nepoti. Pentru ce a luat-o pe ea? Pentru ce mai inainte de nunta n-a stricat logodna si de ce nu s-a lepadat de ea, ca sa nu o fi adus in aceasta stare, tanara fiind, si n-ar fi adus batranetile mele intr-o indoita intristare. Pentru ca de doua pricini imi este necaz pentru fiica: ca fiind maritata, nu are barbat, nici nu poate sa fie mama de fii, apoi pentru averile ce se cheltuiesc in zadar, de vreme ce nu numai bogatia sa, ci si pe cea care este zestrea fiicei mele, nu putina a risipit". Si ruga pe imparat sa invete si sa sfatuiasca pe ginerele sau ca sa petreaca dupa legea celor insurati si averile sa nu le piarda in zadar.

   

Atunci imparatul, umplandu-se de manie, a chemat la sine pe fericitul Teofan si, cu asprime cautand la dansul, il infricosa cu groaza, poruncindu-i sa-si schimbe o viata ca aceea; iar de nu, apoi ii va scoate ochii si-l va trimite in surghiun. Insa tanarul cel placut lui Dumnezeu nu baga de seama certarea cea imparateasca si nu-si parasea viata cea curata si frumos inceputa in feciorie, sarguindu-se ca mai ales sa castige darul Imparatului ceresc, decat al celui pamantesc. Dupa aceasta i-a iesit degraba lui Teofan porunca de la imparat sa mearga in partile Cizicului pentru oarecare trebuinte ale poporului. Insa aceea, prin scornirea socrului sau, intr-adins i-a fost pregatita lui, pe de o parte ca, indeletnicindu-se cu lucrurile incredintate lui de imparat, sa inceteze si sa uite nevointele cele obisnuite lui in rugaciune; iar pe de alta ca averea sa nu-i fie impartita, careia insusi socrul i se facuse pazitor. Iar cand au iesit spre Cizic pentru slujba imparateasca, i s-a poruncit si sotiei lui, de tatal ei si de imparat, ca sa mearga cu dansul. Caci nu suferea tatal sa se desparta de barbat fiica lui, nici cat de putina vreme.

   

Si s-a intamplat sa le fie calea pe un rau, care mai inainte se numea Rindacos, apoi poporul l-a numit mare, care are pe o parte latura Olimpului, iar pe alta, Sigriani. Pe acel rau a voit a merge fericitul Teofan, desi pe uscat era calea spre Cizic, insa pentru oarecare neputinte trupesti ce i se intamplasera, a voit a merge pe apa ca pe o cale mai usoara; dar aceasta s-a facut dupa a lui Dumnezeu purtare de grija. Deci, trimitand inainte pe uscat pe prietenii sai, cum si slugile cu caii si cu carutele, a sezut in luntre, impreuna cu fericita sa sotie si cu cateva slugi. Apoi inotand, lua seama la muntii cei frumosi ai Sigrianiei, la dealuri si la pustietati si ardea cu duhul spre viata cea fara de gilceava. Si s-a intamplat la un loc, cale adanca si larga intre munti si o padure aleasa intr-insa; si a iubit el foarte mult locul acela.

   

Ramanand acolo la mal ca sa se odihneasca si poruncind tuturor sa ramana langa luntre sa-l astepte, singur s-a dus in valea aceea, inconjurand locul acela pustiu, umilindu-se. Apoi, stand intr-o padure deasa, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, intinzandu-si mainile spre cer, apoi cazand la pamant cu lacrimi si facand mul-time de inchinaciuni, zicea: "Arata-mi, Doamne, calea in care voi merge!" Pentru ca era cuprins cu foarte mare dorire de viata pustniceasca si gandea ca indata, lasand toate, sa se ascunda intr-acea pustie.

   

Fiind ostenit de rugaciuni si sezand sa se odihneasca, s-a facut minune, caci a vazut pe ingerul cu chip de lumina, pe care mai inainte il vazuse in camara, cand era impreuna cu sfanta sa mireasa. Acela aratandu-i cu degetul pustia aceea, a zis: "Tie aici ti se cade a te salaslui, dar inca mai asteapta putin, pana cand se vor lua de pe pamantul celor vii cei ce-ti impiedica calea, caci se vor lua degraba, si fara de suparare vei merge oriunde vei voi".

   

De acea vedenie Sfantul Teofan s-a veselit foarte si, intor-candu-se la luntre, mergea vesel in calea sa. Si a vazut prin muntii aceia ai Sigrianiei manastiri pustnicesti si sihastresti si le-a cercetat impreuna cu sotia cea inteleapta. In acele manastiri au aflat un staret inainte-vazator, cu numele Grigorie, iar cu porecla Stratighie, care petrecea la un loc ce se numea Polihronie, de la care, dupa ce i-a descoperit gandul si dorinta inimii sale, a auzit ceea ce mai inainte auzise de la ingerul, care i se aratase lui. Caci, vietuind ingereste acel staret, se invrednicise de la Dumnezeu de darul mai inainte vederii si a zis catre Teofan: "Asteapta putin, tanarule bun, ca degraba imparatul si socrul tau se vor duce de pe pamant, iar tu vei fi liber si vei merge dupa scopul tau cel bun". Iar cinstitei lui mirese i-a spus la ureche incet, acel sfant staret, cum ca iubitul ei frate, Teofan, va castiga la vreme cununa muceniceasca.

   

Dupa aceasta Sfantul Teofan a ajuns la cetatea Cizicului si facea lucrul cel poruncit de imparat, cu niste indreptari ale oarecaror treburi ale popoarelor. Si iesea adeseori cu slugile in muntii Sigrianiei, care nu era departe, cercetand pe sfintii parinti de acolo si invrednicindu-se de binecuvantari si rugaciuni de la dansii, folosindu-si sufletul din cuvintele lor cele de Dumnezeu insuflate; iar, mai ales, mergea adeseori la cel mai inainte vazator Grigorie Stratighie si la Hristofor, egumenul locasului celui mic, cum se numea acea manastire.

   

Odata, trecand prin muntii Sigrianiei pentru cercetarea parintilor pustnici, i s-a intamplat de a intirziat si era o arsita mare, pe vremea secerisului, si a insetat, impreuna cu cei ce erau cu dansul, iar locul acela era pustiu si fara de apa; apoi ziua se pleca si nevoie le era ca sa nu ramana acolo, caci slabeau toti de sete si ei si dobitoacele. Deci fericitul Teofan, rugandu-se, a stat sub un deal ca sa poata adormi putin, sa-si potoleasca setea cu somnul. Desteptandu-se el, fara de veste a curs peste capul lui un izvor de apa vie si l-a udat. Caci n-a trecut Dumnezeu cu vederea pe robul Sau, Cel ce a izvorat apa din piatra in pustie neamului evreiesc celui nemultumitor; deci, cu cat mai ales multumitorului Sau rob bine a voit a face aceasta la vreme de nevoie.

   

Iar sfantul, desteptandu-se de sunetul apei celei neasteptate, s-a sculat degraba din locul acela si a strigat pe cei ce erau cu dansul. Toti alergand, se minunau de acea minune fara de veste si neasteptata si slaveau pe Dumnezeu; apoi au baut din destul si dobitoacele le-au adapat. Iar dupa ce au ramas ei in acel loc, a doua zi nu s-a mai aflat izvorul acolo si locul era uscat si nici urma de apa nu se afla. De care lucru mai mult s-au minunat si au marit puterea lui Dumnezeu cea minunata, ca in vreme de sete a scos izvor din pamant fara de apa, apoi, incetand trebuinta, a secat apa, aratand cu fapta ca in fiecare loc Dumnezeu este gata sa dea cele trebuincioase aceluia care mai inainte cauta Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui.

   

Dupa aceea Sfantul Teofan, zabovind in Cizic catava vreme si toate randuindu-le bine, precum avea porunca de la imparat, s-a intors in Constantinopol. In acea vreme s-a implinit ceea ce a zis ingerul lui Dumnezeu si profetia Cuviosului Grigorie; caci a murit imparatul Leon Cazaris, fiul lui Copronim si nepotul lui Leon Isaurul, cum si socrul lui Teofan a murit.

   

Deci se facura liberi amandoi, adica Teofan si sfanta lui mireasa. Si indata fara de impiedicare si-au impartit bogatiile si averile lor, precum au voit. Dupa aceea, Teofan a calugarit pe mireasa sa intr-una din manastirile de fecioare din Bitinia, dand manastirii aceleia averi din destul, spre chivernisirea surorii lui, careia i-a pus numele in calugarie Irina si a bineplacut lui Dumnezeu desavarsit in viata monahiceasca, incat a facut minuni alese; caci a luat de la Dumnezeu darul de a vindeca toate bolile si a izgoni dracii. Iar scriitor al minunilor ei a fost prea sfintitul Patriarh al Constantinopolului, Metodie, care a laudat viata amandurora.

   

Iar dupa calugaria surorii sale, fericita fecioara Irina, Sfantul Teofan impartind la cei ce aveau trebuinta ramasita averilor ce le avea in Constantinopol, iar din aur oprind ceva, s-a dus la cel mai sus-zis, la parintele sau Grigorie, cel mai inainte vazator, poreclit Stratighie, in muntele Sigrianiei, la locul ce se numea Polihronie si s-a tuns de dansul in monahicescul chip, apoi i-a zidit acolo o manastire din aurul cel ramas. Si a petrecut langa dansul destula vreme, deprinzandu-se la nevointele monahicesti.

   

Dupa aceea, cu sfatul staretului, s-a dus in insula ce se numea Calonimos, unde avea un sat mic parintesc, care-i ramasese din averile cele vandute si impartite. Acolo a facut o manastire si a chemat pe fratii din locasul lui Teodor, ce se numea "Monoheraria" si le-a pus egumen pe un barbat bun si iscusit. Iar el singur s-a inchis in chilie si scria carti, caci era bun scriitor, si pe acelea vanzandu-le, se chivernisea nu numai pe sine, ci si pe altii. Iar dupa cativa ani, murind egumenul, il suparau fratii pe Cuviosul Teofan, cu multa rugaminte, ca sa binevoiasca sa le fie egumen. Iar el, nevrand, s-a dus de la dansii iarasi, la muntele Sigrianiei. Si aducandu-si aminte de acel loc pustnicesc unde a vazut aratarea cea ingereasca cand calatorea pe apa spre Cizic, s-a dus acolo. Salasluindu-se in pustia aceea, vietuia dupa Dumnezeu; si a umplut-o ca pe o cetate a lui Dumnezeu, de placutii Lui, care vietuiau in pustie. Pentru ca, venind multi la dansul, doreau sa vietuiasca acolo. Si era trebuinta acum sa se faca si acolo o manastire, pentru care se afla in pustia aceea un loc al unui om lucrator de pamant, avand tarina intinsa care se numea "Locasul cel mare".

   

Deci, a trimis la cunoscutii sai si, imprumutand de la dansii aur, a cumparat locul acela si a facut o manastire, ajutandu-i Dumnezeu si dandu-i, prin dumnezeiasca Sa purtare de grija, toate cele spre trebuinta; si degraba a dat inapoi imprumutul, caci fratii care ce se adunasera in locas aveau indestulare de hrana de la dansul. Dar a fost cu neputinta Cuviosului Teofan sa nu ia dregatoria egumeniei in locasul acela, fiind silit de toti parintii pustnici. Deci s-a facut egumen astfel, in ce chip Hristos porunceste in Evanghelie: Cel mai mare sa va fie voua sluga; si cel ce voieste intre voi sa fie intai, sa fie voua rob. Si slujea Cuviosul Teofan egumenul cu mainile sale la trebuintele tuturor. Caci ii daruise atunci Dumnezeu tarie trupeasca si la tot lucrul manastiresc el se ostenea mai mult decat altii si s-a facut tuturor chip de viata imbunatatita in iubirea de osteneala.

   

Intr-acele vremi s-a adunat al saptelea Sinod al Sfintilor Parinti la Niceea (787) impotriva luptatorilor contra sfintelor icoane, pe vremea imparatiei lui Constantin, fiul lui Leon, iar lui Copronim ii era nepot, cum si dreptcredincioasei Irina maica acestuia, pe vremea prea sfintitului Patriarh al Constantinopolului, Tarasie. La care sinod Sfintii Parinti au anatematizat eresul iconoclast, iar pentru sfintele icoane iarasi au intarit a le cinsti cu dreapta credinta. La acel sinod a fost chemat si Cuviosul Teofan, egumenul marelui locas din Sigriani, si stralucea ca o stea luminoasa in mijlocul sfintilor parinti, intarind dreapta credinta impreuna cu dansii. Si a fost mergerea lui acolo spre folosul multora; caci unde multi se impodobeau cu haine bune, cu care si cu cai, el a mers calare pe un asin prost, avand haine vechi si cu multe cusaturi. Si, vazandu-l intr-o smerenie si saracie ca aceea, toti s-au umilit si s-au folosit, cei ce ii stiau viata cea de mai inainte, cat a fost de bogat si de cinstit, fiind pe langa imparat cel dintai din suita; iar acum pentru Dumnezeu atat de mult s-a smerit si a saracit, socotind toate ca pe niste gunoaie.

   

Dupa savarsirea acelui sfant sinod, cuviosul s-a intors intr-ale sale; iar acele dogme ale dreptei credinte care s-au hotarat la Sfantul Sinod le avea ca pe o infrumusetare prea aleasa in locasul sau. Si se indeletnicea in nevointele cele obisnuite lui, prin chipul vietii sale celei imbunatatite luminand nu numai acel locas, ci si toate partile acelea. Pretutindeni strabatea vestea despre el si s-a preamarit Tatal ceresc pentru el. Apoi i s-a dat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, pentru curatia vietii lui, si tamaduia bolile in oameni si izgonea diavolii.

   

Odata, adormind cuviosul, diavolul, vrand sa-i faca rau si inchipuindu-se in asemanare de porc salbatic, a muscat cu dintii degetul cel mare al mainii sfantului, incat l-a durut foarte tare. Desteptandu-se indata, a vazut pe degetul acela semnele dintilor vrajmasului, care a voit sa i-l smulga, si-l durea rana tare; dar luand mir, din care avea la sine de la facatorul de viata lemn al Crucii, a uns cu el degetul sau cel bolnav si indata s-a vindecat. In acea vreme a luat stapanire asupra diavolilor si-i izgonea cu cuvantul din oamenii care patimeau si se aduceau la dansul.

   

Odata, plutind cu corabia undeva si fiind invaluire si furtuna, acest parinte cuvios a schimbat-o in liniste. Iar celor ce veneau la locasul lui, adica multime de straini si de saraci, impartindu-le fara crutare paine si toata hrana, le-a facut a nu se imputina, precum altadata Ilie a umplut vasul de faina al vaduvei. Alta data, chelarul cartind asupra sfantului pentru impartirea de hrana la cei ce veneau - pentru ca celor ce vietuiau in manastire, zicea el, nu le va ajunge spre trebuinta -, sfantul i-a poruncit aceluia ca toate cele ce sunt in camara de mancare sa le cantareasca si sa le numere. Si a gasit ca nu scazusera cat de putin. Atunci toti fratii au preamarit pe Dumnezeu, iar cartitorul, cazand inaintea lui, si-a cerut iertare.

   

Dupa aceasta, cuviosul s-a imbolnavit, fiind de cincizeci de ani, iar boala lui era ca avea piatra in pantece si in coapse si se chinuia foarte rau. Si din acel ceas toata cealalta vreme a vietii sale a petrecut-o pe patul durerii. Si, cel ce cu rugaciunea tamaduia bolile altora, lui insusi nu cerea de la Dumnezeu tamaduire trupeasca, ci rabda cu multumire. Dupa acea boala trupeasca, i-a sosit vremea sfarsitului celui de marturisitor pentru dreapta credinta, dupa proorocia celui mai inainte vazator, Grigorie, pe care o zisese incetisor la urechea sfintei fecioare, mireasa lui Teofan, zicand ca, la vremea sa, va castiga cununa muceniceasca. Caci, trecand ani multi si cuviosul imbatranind, iar cativa imparati grecesti trecand, dupa aceea Leon Armeanul a luat sceptrul imparatiei grecesti (813-820). Acela a ridicat eresul contra sfintelor icoane si a tulburat iarasi Biserica lui Hristos, izgonind din scaun pe sfantul, dreptcredinciosul patriarh Nichifor, ca si pe Cuviosul Teodor Studitul, impreuna cu ucenicii lui, iar pe multi altii ii muncea cumplit si-i ucidea pentru cinstirea icoanelor.

   

Se scrie despre Sfantul Teofan si aceasta. Ca Sfantul Nichifor, patriarhul Constantinopolului, pe cand se ducea cu corabia pe mare in surghiun, a trecut prin dreptul acelui loc in care era locasul lui Teofan. Aceasta vazand-o Cuviosul Teofan sufleteste, cu ochii cei mai inainte vazatori, a poruncit ucenicului sa aduca carbuni aprinsi in cadelnita. Apoi, aprinzand lumanarea si punand tamaie pe carbuni, s-a inchinat pana la pamant, vorbind ca si catre o persoana care trecea alaturea. Si intreband ucenicul: "Ce faci, parinte? Spre cine vorbesti, inchinandu-te?" Cuviosul i-a raspuns: "Iata, prea sfintitul Patriarh Nichifor, izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinta, se duce in surghiun si trece cu corabia prin dreptul acesta; pentru dansul am aprins lumanarea si tamaia, sa-i dam cinstea cea cuviincioasa patriarhului".

   

A vazut aceasta cu duhul si prea sfintitul Patriarh Nichifor, fiind in corabie; caci fara de veste plecandu-si genunchii, s-a inchinat sfantului staret si, intinzand mainile in sus, il binecuvanta. Iar unul din cei ce erau cu prea sfintitul Patriarh in corabie, l-a intrebat: "Pe cine binecuvintezi, prea sfintite parinte, si inaintea cui te-ai inchinat in genunchi?" A raspuns prea sfintitul: "Iata, Teofan Marturisitorul, egumenul marelui locas, s-a inchinat noua si ne-a cinstit cu lumanari aprinse si cu tamaie. Deci m-am inchinat lui, caci si el asemenea cu noi va patimi, nu dupa multa vreme". Lucru care s-a si implinit.

   

Caci dupa aceea, raucredinciosul imparat Leon Armeanul, vrand sa insele pe Cuviosul Teofan spre a lui ratacire, a trimis la dansul, chemandu-l cu cinste in Constantinopol si cu viclesug zicand: "Razboi imi sta inainte cu vrajmasii si mi se cade mai inainte de a iesi la razboi sa ma inarmez mai intai cu sfintele tale rugaciuni; pentru aceea, sa nu te lepezi a veni la noi, cinstite parinte". Iar Cuviosul Teofan, cu toate ca a cunoscut viclesugul imparatului si era cuprins de grea boala trupeasca, insa a binevoit sa mearga, dorind sa patimeasca pentru dreapta credinta. Intrand in corabie, a ajuns la imparateasca cetate; insa nu s-a dus inaintea imparatului, fiindca imparatul se rusina de cinstita lui fata si se temea de mustrarile lui. Ci a trimis la el barbati cinstiti, amagindu-l prin multe fagaduinte spre a sa rea credinta, zicand: "Daca vei fi de un gand cu noi, voi inalta manastirea ta cu ziduri de piatra si cu toata imbelsugarea o voi imbogati, iar tu mai cinstit decat toti vei fi cu mine; si cei ce iti sunt rudenii de aproape, pe aceia cu mari boierii ii voi cinsti".

   

Apoi a adaos si cuvinte ingrozitoare, zicand: "Daca vei fi potrivnic noua, te vei face pricinuitor de mare necinste tie insuti". A raspuns sfantul prin trimisii aceia: "Eu nu am trebuinta de nimic din bogatiile lumii acesteia. Pentru ca, daca in tineretile mele, aurul, argintul si averile cele multe cate le-am avut, le-am lasat pentru dragostea lui Hristos, apoi oare la batranetile mele sa le doresc pe acelea? Sa nu fie! Iar pentru manastire si pentru cei de aproape ai mei, Dumnezeu, Purtatorul de grija, este mai mare decat imparatii si boierii pamantesti. Si pentru ce imparatul ma infricoseaza pe mine cu certari, ca pe un prunc mic cu varga? Pregateasca asupra mea tot felul de munci, aprinda foc, apoi, desi nu pot umbla singur de sine, precum ma vedeti, insa in foc voi sari pentru dreapta credinta".

   

Acestea si mai multe cuvinte cu multa indrazneala zicandu-le sfantul, s-au dus trimisii la imparat si i-au spus cele ce auzisera. Iar imparatul se minuna de o indrazneala ca aceea a lui, fara de frica, si a poruncit oarecaruia Ioan sofistul, istet in cuvinte, plin de mestesuguri si de vraji, ca sa se intrebe cu cuviosul. Dar si acela, impotriva gurii celei de Dumnezeu graitoare a cuviosului parinte, a ramas ca un mut si, biruindu-se, s-a intors cu rusine la cel ce l-a trimis pe el.

   

Atunci imparatul, umplandu-se de manie, a poruncit ca pe Cuviosul Teofan sa-l inchida intr-o casa oarecare intunecoasa si stramta, langa palatul ce se numea Elevteria, si sa puna strajeri langa dansul. In acea stramta inchisoare cuviosul, batran fiind si bolnav, a petrecut doi ani; si in toate zilele, uneori cu momeli, iar alteori cu certari il indemna spre lupta impotriva sfintelor icoane, rau facandu-i si de rau graindu-l, prin oarecare eretici, pe care ii trimitea la dansul intr-adins.

   

Odata, imparatul a trimis la sfantul cu momeli, ca doar ar iscali lepadarea icoanelor. Si a scris sfantul catre dansul astfel: "Stii, o, imparate, pe Acela ce ti-a dat imparatia, prin Care imparatii imparatesc si tiranii stapanesc pe pamant. Stii ca Dumnezeu, fiind nescris imprejur, a voit insa a se taia imprejur, luand firea noastra omeneasca asemenea noua in toate, afara de pacat, si prin acea fire indumnezeita, a inviat mortii, a luminat orbii, a curatit pe cei stricati si celelalte minuni ale Sale pe rand le-a facut. Si, prin aceeasi fire, a suferit moarte de bunavoie de la iudeii cei pizmasi si, a treia zi inviind, cu slava S-a inaltat la cer si de Tatal niciodata nu Se desparte.

   

Acea fire omeneasca ce este in Hristos Dumnezeu, de vreme ce Sfanta Evanghelie ne incredinteaza, cu cinste o primim pe ea; si primind cartea Evangheliei cu cinste si cele scrise intru dansa crezandu-le, faptele cele minunate ale lui Hristos le credem ca si cand pe Insusi Hristos Il cinstim in acea carte. Si daca pentru cartea Evangheliei, in care sunt scrise faptele lui Hristos, nu suntem osanditi ca o primim pe dansa, apoi cum vom fi osanditi primind si cinstind istoria cea inchipuita in icoane a acelorasi cuvinte evanghelicesti? Prin aceste icoane chiar si barbarii cei ce vin la noi cu credinta cunosc lesne toata petrecerea lui Hristos, Care a fost pe pamant cu oamenii, cum si minunatele Lui fapte, cu inlesnire le cunosc.

   

Incat multi necarturari privind cu ochii spre icoane, vad minu-nile cele zugravite ale lui Hristos si patima Lui cea de bunavoie, apoi preamaresc pe Domnul, Cel ce a patimit pentru noi; a caror mantuire tu ai zavistuit-o, lepadand inchipuirile icoanelor. Care sinod candva a vestit aceasta, ca a cinsti sfintele icoane este pacat si necurata furare de cele sfinte? Au nu singur Hristos a trimis chipul cel nefacut de mana al fetei Sale spre vindecarea lui Avgar, domnul Edesei? Au nu Sfantul Evanghelist Luca ne-a dat noua icoana Preacuratei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu, cu vopsele inchipuita? Si ce impotrivire vei face predaniei si invataturii Sfintilor Parinti? Caci Vasile cel Mare, cercatorul tainelor celor negraite, a zis: "Cinstea cea data icoanei se suie la chipul cel dintai, a caruia este". Asemenea si Sfantul Ioan Gura de Aur a zis: "Eu am iubit si pe acel sfant chip ce este din ceara facut". Asemenea si Chiril, alauta Sfantului Duh, striga: "Adeseori, vazand inchipuirea patimilor lui Hristos pe icoana, nu fara de lacrimi am trecut cu vederea acea inchipuire si celelalte".

   

Deci, daca cele dintai sase Sinoade ecumenice a toata lumea, care au fost mai inainte de cel de al saptelea, n-au oprit sfintele icoane a le cinsti, nici le-au lepadat, oare ti se pare ca esti mai intelept decat dansii? Al tau lucru este, o, imparate, ca sa faci razboi impotriva celor de alt neam; iar dogmele bisericesti si legile Sfintilor Parinti nu imparatilor se cuvine a le cerceta".

   

Acea scrisoare a Cuviosului Teofan citind-o imparatul, s-a umplut de negraita manie si indata a trimis pe un cumplit dregator spre partile Sigrianei ca sa strice manastirea cuviosului, ce se numea "Locasul cea mare" si sa o arda desavarsit; iar pe ucenicii lui, pe toti fara de mila batandu-i, sa-i izgoneasca. Iar pe alt dregator, tot asa de cumplit, l-a trimis la cuviosul in inchisoarea cea intunecoasa unde era tinut de doi ani, langa palatul Elevteriei. Acesta, dezbracand pe sfantul staret, care avea trupul obosit de multe postiri si de boala cea lunga, l-a batut fara de mila cu vine de bou pe spate si pe pantece; apoi, dandu-i trei sute de lovituri iarasi intr-aceleasi legaturi inchizandu-l, s-a dus. A doua zi acelasi muncitor, mergand din porunca imparateasca si scotand din inchisoare pe cuviosul mucenic, l-a batut din nou fara de mila; apoi l-a trimis in surghiun in insula Samotraciei. Pe aceasta cuviosul, cu ochii mai inainte vazatori, a vazut-o cu cateva zile mai inainte si ascultatorului ce-i slujea mai inainte ii spusese ca in acea insula au sa-l duca.

   

Acolo Cuviosul Teofan mergand, numai douazeci si trei de zile a trait si a trecut din izgonirea cea pamanteasca la pomenirea cea cereasca, cu cununa cea de marturisitor al patimirii impodobindu-se; si s-a asezat cinstitul lui trup acolo, in racla de lemn. Iar Dumnezeu a preamarit pe sfantul si placutul Sau nu numai in viata lui, ci si dupa moarte. Caci a daruit cinstitelor lui moaste putere tamaduitoare si multime de bolnavi castigau tamaduiri, atingandu-se de cinstita lui racla.

   

Iar dupa ce s-a ucis raucredinciosul imparat Leon Armeanul, ucenicii Sfantului cei izgoniti, iarasi intorcandu-se la al lor locas, in muntele Sigrianiei, si manastirea cea arsa impodobind-o, au adus sfintele moaste ale Cuviosului Teofan, parintele lor, de la insula Samotraciei in locasul sau care se numea "Marele locas" si le-au asezat in biserica cu cinste si faceau minuni fara numar, intru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slavit impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in veci. Amin.

 

Sfantul Grigorie Dialogul, papa al Romei

 

   

Sfantul Grigorie Dialogul, papa al Romei, numit asa pentru vorbele cele frumoase, s-a nascut in Roma cea veche, din tata care se numea Gordian, si din maica, Silvia fericita, amandoi fiind de neam bun, senatori cinstiti si bogati. Dar nu atat pentru cinstea de senator era cinstit neamul acestui Sfant Grigorie, cat pentru acele sfinte persoane placute lui Dumnezeu care se aflau in neamul acela. Caci fericitul Felix, al treilea cu acel nume, papa al Romei, ii era mos; iar Sfanta Tarsila, care a vazut la sfarsitul sau pe Domnul venind la dansa, asemenea, si fericita Emiliana, care impreuna cu Tarsila, s-a invrednicit cerestii vieti vesnice, i-a fost moasa lui. Insa si Silvia, maica lui, este cinstita cu sfintii in Biserica Romei.

   

Pe un neam sfant ca acesta fericitul Grigorie l-a impodobit si mai mult cu sfintenia sa, deprinzandu-se din tinerete la fapta buna si la placerea de Dumnezeu. Apoi se indeletnicea din pruncie cu invatatura cartii, facandu-se filosof ales si barbat cuvantator, plin de intelegere si de judecata. De aceea s-a ales si in dregatoria divanului; insa nu la cele lumesti, ci la cele duhovnicesti isi avea el gandul si dorinta cea neincetata, rivnind sa fie monah. Dar, avand pe parintii sai intre cei vii, amana calugaria, pana la vremea cea cuviincioasa. Si, desi petrecea in lume, el era monah cu vointa si cu viata cea curata in feciorie.

   

Murind tatal sau, a inceput a imparti averea cea multa ce-i ramasese in milostenii si spre zidirea sfintelor locasuri. In Sicilia a zidit sase manastiri, indestulandu-le cu toate cele de trebuinta, iar a saptea, in Roma, inauntrul cetatii, in cinstea Sfantului Apostol Andrei. Prefacandu-si in manastire casa sa, care era aproape de biserica Sfintilor Mucenici Petru si Pavel, langa muntele ce se numea Scvara, si intr-acea manastire lepadandu-si hainele mirenesti tesute cu aur, impreuna cu perii de la tundere, s-a imbracat in hainele cele de lana ale randuielii monahicesti si s-a povatuit de iscusitii stareti Maximian si Ilarion.

   

Apoi, nu dupa multa vreme, s-a facut egumen locasului aceluia. Iar fericita Silvia, maica lui, locuia aproape de poarta Sfantului Apostol Pavel, slujind Domnului in vaduvia sa, cu post si rugaciuni, ziua si noaptea fiind in casa Domnului. Hrana ei erau verdeturi crude de gradina, din care ii trimitea in toate zilele si fiului sau, fericitul Grigorie. Si era foarte milostiva spre cei saraci si scapatati, impartind pana la sfarsit toata averea ei. Asemenea si fiul ei, fericitul Grigorie, era atat de milostiv, incat n-a crutat lucrul cel din urma, ci indata l-a dat celor ce cereau.

   

Odata sezand el in chilia sa, scriind carti dupa obicei, a venit la dansul un sarac - insa acela era ingerul Domnului in chip de sarac - si i-a zis: "Miluieste-ma, robule al lui Dumnezeu din cer, deoarece, fiind carmaci de corabie, am pierdut nu numai averile mele cate le-am avut, dar si pe cele straine".

   

Iar iubitorul de saraci si adevaratul rob al lui Hristos, Sfantul Grigorie, avand durere din inima pentru dansul, a chemat pe fratele care-i slujea si i-a poruncit sa dea omului aceluia sase galbeni. Saracul, luand ceea ce i s-a dat, s-a dus. Apoi, dupa catava vreme, tot in ziua aceea, a venit la fericitul acelasi sarac, zicand: "Miluieste-ma, robul lui Dumnezeu, ca multe am pierdut, iar tu putin mi-ai dat". Fericitul, chemand iarasi pe slujitorul lui, i-a zis: "Frate, du-te si-i da alti sase galbeni". Fratele a facut asa si saracul acela a luat de la sfantul, in aceeasi zi, doisprezece galbeni si a plecat.

   

Dupa putina vreme, a venit iarasi, a treia oara, acelasi sarac, strigand catre Sfantul: "Fie-ti mila de mine, parinte, si-mi mai da inca din indurarile tale, ca am pierdut in mare foarte multa bogatie straina". Iar fericitul Grigorie a zis catre slujitorul sau: "Mergi, frate, si mai da aceluia ce cere inca sase galbeni". Fratele raspunse: "Sa ma crezi, cinstite parinte, ca n-a mai ramas in camara nici un galben". Fericitul ii zise: "De nu ai altceva, da-i haine, ori vreun vas". Fratele raspunse: "Nu avem alt vas decat un taler de argint, in care marea doamna, maica ta, ti-a trimis linte dupa obicei".

   

Grait-a placutul lui Dumnezeu, Grigorie: "Du-te, frate, si da saracului si acest taler, ca sa nu se duca mahnit de la noi, caci cauta mangiiere in primejdia sa". Deci, luand saracul acela talerul de argint, s-a dus veselindu-se. Dupa aceea, n-a mai venit sa ceara milostenie, ci era nevazut langa dansul, pazindu-l si ajutandu-l in toate. Pentru ca ingerul Domnului era langa sfantul, cu puterea darului cea minunata, prin care Sfantul Grigorie s-a facut slavit, deoarece se faceau multe minuni in locasul lui.

   

Dupa ce a murit Pelaghie, papa al Romei, toti, cu un glas, au ales in scaunul acela pe Sfantul Grigorie, egumenul Manastirii Sfantul Andrei. Dar el, fugind de treapta aceea atat de inalta si de cinstea omeneasca, a plecat din cetate si s-a ascuns prin locuri pustii. Cautand tot poporul din Roma pe doritul lor pastor, Grigorie, si negasindu-l, s-a facut multa mahnire pentru aceasta. Apoi, au inceput a face rugaciuni catre Dumnezeu cu dinadinsul, ca sa le arate pe robul Lui. Atunci s-a facut din cer un stilp de foc, vazut de toti, si s-a pogorat spre locul unde era Sfantul Grigorie, ascuns intr-un munte pustiu. Deci, toti au cunoscut ca pentru Grigorie s-a aratat acel stilp ceresc si au alergat indata acolo, unde gasind pe cel cautat, o, cu ce negraita bucurie l-au luat de acolo, macar ca nu voia.

   

Asa s-a asezat Sfantul Grigorie papa al Romei celei vechi, pe vremea imparatiei lui Mavrichie (582-602). Si era negraita milostivirea lui spre saraci, scapatati, lipsiti, vaduve si spre straini. El a zidit multe case primitoare de straini si de saraci, nu numai in cetatea Romei, ci si in altele. In Ierusalim intr-adins a trimis pe ava Prov, cu aur din destul, ca sa zideasca acolo o casa de oaspeti. La muntele Sinai, in tot timpul vietii sale, trimitea multa milostenie spre hrana monahilor, iar pe cei ce erau in Roma saraci si bolnavi, ii avea intr-o carte scrisi pe nume si in toate zilele ii hranea pe dansii. De multe ori la masa sa aducea straini si saraci si singur le slujea lor.

   

Alta data a poruncit camarasului sau sa cheme la masa doisprezece straini, ca sa pranzeasca cu dansul. Iar dupa ce au stat, Sfantul Grigorie, uitandu-se, a vazut treisprezece insi la masa. Deci, chemand pe camaras, i-a zis incet: "Oare nu ti-am poruncit sa chemi doisprezece insi? Iar tu de ce ai chemat, fara voia mea, si pe al treisprezecelea?" Sachelariul, infricosandu-se, a zis: "Sa ma crezi, preacinstite stapane, ca nu sunt mai mult decat doisprezece!" Pentru ca nici el, nici altul, nu vedea pe cel de-al treisprezecelea, care sedea la sfarsitul mesei si chipul fetei lui se schimba, incat uneori se arata batran si carunt, iar alteori i se parea a fi un tanar voinic.

   

Cand s-a sculat de la masa, Papa Grigorie le-a dat drumul la toti, iar pe cel de-al treisprezecelea, care era minunat la chip, l-a oprit si, apucandu-l de mana, l-a bagat in camara sa si i-a zis: "Te jur cu puterea cea mare a lui Dumnezeu Cel Atottiitor, sa-mi spui cine esti tu si care este numele tau?" Iar el a zis catre dansul: "Pentru ce intrebi de numele meu? Acesta este minunat! Insa sa stii, aducandu-ti aminte, ca eu sunt acel carmaci de corabie sarac, care am venit la tine in Manastirea Sfantului Andrei, cand sedeai si scriai in chilia ta si mi-ai dat doisprezece galbeni, cum si talerul cel de argint, pe care cu linte ti-l trimisese fericita Silvia, maica ta! Si sa-ti fie stiut ca dintr-acea zi in care mi-ai dat acelea cu dragoste si cu bunatate, te-a ales pe tine Domnul, ca sa fii intai pe scaun sezator al Sfintei Lui Biserici din Roma, unde a suferit rastignire Sfantul Apostol Petru".

   

Iar Sfantul Grigorie a zis catre dansul: "Cum stii tu ca de atunci m-a hotarat Domnul sa fiu papa?" Raspuns-a acela: "Deoarece sunt inger al Domnului Atottiitorul, pentru aceasta stiu ca de atunci m-a trimis Domnul la tine, ca sa stiu judecata ta, daca cu iubire de oameni iar nu pentru slava desarta faci milostenie!"

   

Fericitul, auzind aceea, s-a inspaimantat foarte tare, caci pana atunci nu vazuse inger la fata si sa vorbeasca cu el ca si cu un om. Iar ingerul care i se aratase a zis catre sfant: "Nu te teme, ca, iata, m-a trimis Domnul sa fiu impreuna cu tine toata viata ta si sa duc rugaciunile tale lui Dumnezeu, ca toate cele ce cu nadejde le vei cere de la El, sa ti se dea". Iar Sfantul Parinte Grigorie a cazut cu fata la pamant si s-a inchinat Domnului, zicand: "Daca pentru o mica dare la saraci, care nu este insemnata, cu atat de mari bunatati imi rasplateste Domnul, Atotputernicul, incat si papa m-a facut al Sfintei Sale Biserici, iar pe sfantul sau inger l-a pus langa mine sa ma pazeasca, apoi, cu cate bunatati va rasplati celor ce petrec intru poruncile Lui si fac dreptate?" Dupa aceea ingerul s-a facut nevazut, iar Sfantul Grigorie, dand negraite multumiri Domnului sau, si mai sarguitor era spre facerea de bine a oamenilor si spre buna placere a lui Dumnezeu.

   

Iarasi, intr-o zi ospatand la pranz pe niste straini, unuia dintre dansii, dupa obiceiul smereniei sale, a voit sa-i dea apa pentru maini si, intorcandu-se, a luat vasul cu apa degraba; dar iata ca acela caruia voia sa-i toarne apa pe maini nu s-a mai gasit si, cautandu-l cu dinadinsul si negasindu-l, se mira foarte mult. Iar in noaptea viitoare, dormind el, i s-a aratat Domnul, zicandu-i: "In celelalte zile ai ospatat madularele Mele, care sunt saracii, iar in ziua de ieri, chiar pe mine Mine Insumi M-ai primit!"

   

Pentru smerenia cea mare a Sfantului Grigorie, in Limonariu - cartea prea sfintitului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului -, se gaseste scris astfel: "Intr-un timp oarecare, am mers la ava Ioan Persanul si ne-a spus acestea despre marele si fericitul Grigorie, papa al Romei, zicand: "Am dorit odata sa ma inchin la mormintele Sfintilor mari Apostoli Petru si Pavel si m-am dus in Roma. Stand eu in mijlocul cetatii, s-a facut veste in popor ca papa avea sa treaca atunci pe acolo si asteptam sa-l vad si pe el. Dupa ce a venit in dreptul meu, am voit sa ma inchin lui. Si va spun, fratilor, Dumnezeu fiindu-mi martor, ca el apucand inaintea mea, a cazut la pamant si mi s-a inchinat si de la pamant nu s-a sculat mai inainte pana nu m-a vazut pe mine mai intai sculat. Apoi, sarutandu-ma cu multa osardie, mi-a dat cu mana sa trei galbeni, poruncind ca sa mi se dea toate cele de hrana; iar eu am preamarit pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat lui atata smerenie, dragoste si mila catre toti"".

   

Nu se cuvine sa tacem nici minunea cea infricosata ce s-a facut pentru Preacuratele lui Hristos Taine, cu rugaciunile acestui mare arhiereu al lui Dumnezeu. Acest lucru s-a facut astfel: O femeie vestita din Roma a adus prescuri la dumnezeiescul altar, iar slujba dumnezeiasca o facea prea sfintitul papa Grigorie. Deci, in timpul cand se impartea la popor dumnezeiasca Impartasanie, s-a apropiat si femeia aceea sa se impartaseasca cu Sfintele Taine. Si auzind pe prea sfintitul papa, zicand: "Trupul cel de viata facator al Domnului nostru Iisus Hristos se da...", atunci femeia a inceput a ride. Papa, oprindu-si mana, a intrebat pe femeie: "Pentru ce ai ris?" Iar femeia a raspuns: "De mirare imi este lucrul acesta, stapane, ca painea aceasta pe care eu cu mainile mele am facut-o din faina si am copt-o, o numesti trupul lui Hristos!"

   

Atunci sfantul, vazandu-i necredinta, s-a rugat lui Dumnezeu si indata chipul painii s-a schimbat in trup omenesc. Si vedea femeia aceea carne omeneasca insangerata; dar nu numai femeia aceea ci si toti oamenii care erau in biserica au vazut minunea aceea si slaveau pe Hristos Dumnezeu. Deci se intareau in credinta, neindoindu-se despre Preacuratele Taine ca sub chipul painii este adevaratul Trup, precum si sub chipul vinului este adevaratul Sange al lui Hristos. Apoi iarasi, rugandu-se sfantul, s-a schimbat chipul trupului omenesc in vedere de paine si femeia s-a impartasit cu frica si cu credinta neindoita, primind painea ca Trupul lui Hristos, asemenea si vinul, ca Sangele lui Hristos.

   

Acest mare luminator al lumii, preasfintitul Grigorie, a impodobit Biserica lui Hristos nu numai cu viata cea asemenea ingerilor si cu minunile, ci si cu multe scrieri foarte trebuincioase dreptei credinte. Iar cand scria, atunci Duhul Sfant se arata in chip de porumbel, zburand deasupra lui. Acest lucru adeseori se invrednicea a-l vedea arhidiaconul sau, Petru, barbat imbunatatit. Scrierile Sfantului Grigorie se afla in patru carti, pline de mare folos, care au intr-insele povestiri pe scurt despre vietilor sfintilor care s-au nevoit cu placere de Dumnezeu in pamantul Italiei si multe invataturi de folos sufletesc. Pastorind Sfantul Grigorie Biserica lui Dumnezeu treisprezece ani, sase luni si zece zile, s-a mutat la Domnul pe vremea imparatiei lui Foca Tiranul (602-610).

   

Se scrie si aceasta pentru acest mare placut al lui Dumnezeu, ca pe Traian, imparatul Romei (98-117), care a fost inchinator la idoli, dupa multi ani de la moartea lui l-a izbavit sfantul din vesnicele munci cu rugaciunile sale. De acest lucru Sfantul Ioan Damaschin, in cuvantul sau pentru cei adormiti, scrie astfel: "Grigorie Dialogul, episcopul Romei celei vechi, precum stiu toti, era vestit intru sfintenie si intelegere si, cand slujea, avea partas un inger din cer slujind impreuna cu dansul. Acesta, calatorind oarecand pe podul cel de piatra si stand intr-adins, a facut ruga-ciune catre Domnul cel iubitor de suflete pentru iertarea pacatelor lui Traian imparatul. Atunci, a auzit indata glas de la Dumnezeu, zicand: "Rugaciunea ta am auzit-o si dau iertare lui Traian; iar tu sa nu mai faci rugaciuni pentru pagani"".

   

Ca acesta este adevarul, marturiseste tot Rasaritul si Apusul. Despre aceasta, Sfantul Ioan Damaschin marturiseste: "Iar despre celelalte minuni ale acestui mare Grigorie, papa al Romei, si despre toata viata lui cea minunata si sfanta, Ioan, diaconul Bisericii celei mari a Romei, a scris patru carti, in care se afla pana la doua sute si zece capitole". Din acestea noi luand aceste putine spre folosul sufletelor credinciosilor, slavim pe Cel ce a preamarit pe placutii Sai, pe Hristos Domnul nostru, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh este slavit in veci. Amin.



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1984

Voteaza:

Cuv. Teofan Marturisitorul; Sf. Grigorie Dialogul; Sf. Simeon Noul Teolog 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.