Cuviosul Isidor Pelusiotul

(4 februarie)

Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de parinti de neam bun si iubitori de Dumnezeu, fiind si ruda cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei si cu Sfantul Chiril, care a luat scaunul dupa Teofil. El, invatand filozofia din afara si dumnezeiasca intelepciune, a lasat slava lumii acesteia, bogatia, stralucirea numelui si, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viata monahiceasca, bine s-a nevoit in vremea imparatiei lui Teodosie cel Mic. El a fost barbat desavarsit in bunatati, preot si egumen, cu viata si cu intelepciunea slavit si cinstit de toti. Despre el vorbeste Evagrie, istoricul bisericesc, cand zice: "Imparatind Teodosie, Isidor Pelusiotul era in mare cinste, de a carui slava iesita din lucrurile si cuvintele lui se auzise departe si era laudat de gurile tuturor.

Acesta si-a obosit trupul cu ostenelile atat de mult, incat vedeau toti ca are viata ingereasca. Traind in chipul vietii monahicesti si al gandirii de Dumnezeu, era totdeauna si inaintea tuturor pilda, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare".

Mai marturiseste inca despre viata lui cea imbunatatita si Nichifor, istoricul, zicand astfel: "Dumnezeiescul Isidor din tinerete a avut atat de multe sudori in ostenelile manastiresti si atat de mult si-a omorat trupul, iar sufletul si l-a infierbintat cu tainuite si inalte invataturi, incat de toti se vedea ca petrece o viata cu adevarat crestineasca. Apoi era un stalp viu si insufletit al randuielilor monahicesti si al dumnezeiestii vedenii si ca un exemplu viu al urmarii si al invataturii duhovnicesti. Multe lucrari, pline de mult folos sunt scrise de dansul, dar mai ales epistolele lui catre diferite persoane - pline de dumnezeiescul har si de omeneasca intelepciune, aproape zece mii -, in care talmaceste toata dumnezeiasca Scriptura si indreapta obiceiurile tuturor oamenilor.

Din niste asemenea marturii se vede cum era placut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, macar ca nu s-a gasit scrisa viata lui cu de-amanuntul. Insa este destul ca din cuvintele cele scurte se cunoaste sfintenia cea mare si intelepciunea lui, caci tuturor le era chip de viata imbunatatita si a umplut toata lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu inteleptite. El a fost mare sprijinitor al Sfantului Ioan Gura de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, si a scris mult catre Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, si catre Arcadie, imparatul, sfatuindu-l ca sa inceteze scornirea cea rea. Dar, desi n-a reusit, totusi a mustrat rautatea si nedreptatea acelora.

Dupa moartea lui Ioan Gura de Aur, a indemnat prin scrisorile sale pe Sfantul Chiril Alexandrinul - care a urmat dupa Teofil -, sa scrie numele lui Ioan in tabla bisericeasca, ca a unui sfant marturisitor, care a patimit pentru adevar multe rautati de la oamenii cei rai. A scris si lui Teodosie, imparatul, invatandu-l sa se ingrijeasca de pacea bisericeasca, si l-a indemnat pe acela sa adune in Efes al treilea sinod ecumenic contra rau-credinciosilor eretici. Era mare ravnitor pentru dreapta credinta si puternic luptator impotriva ereticilor, fiind gata a patimi si a muri pentru credinta cea dreapta.

Aceasta este aratat din cuvintele lui, caci scriind catre un Terasie, hulitorul, zice: "Te intreb pe tine, cel ce ne ocarasti pe noi si te arati aspru judecator: de te-ar pune imparatul asupra cetatii, ca sa o pazesti, iar tu ai vedea zidul surpandu-se si sfarimandu-se, ca sa se faca lesnicioasa intrarea vrajmasilor in cetate, au doara n-ai sta impotriva cu toate uneltele si armele, oprind spargerea zidului si nelasand intrarea vrajmasilor? Aceasta ai face ca si cetatea si pe tine insuti sa te poti apara de vrajmasi, iar a ta credinta si osardnica supunere sa o arati catre imparatul. Dar noua, pe care Dumnezeu ne-a pus dascali Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade sa stam cu tarie impotriva lui Arie, care, nu numai ca a ridicat razboi asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci si pe multi i-a pierdut? Eu pentru aceasta pricina nu tin seama de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adica toate primejdiile sa le patimesc pentru dreapta credinta".

Din aceste cuvinte ale sfantului se vede ravna lui pentru dreapta credinta, dar si celelalte fapte bune ale lui le cunoaste fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al carei pazitor era, o lauda mai mult decat pe multe alte fapte bune, numind-o imparateasa, pe care toate randuielile sunt datoare a o cinsti. Insa nu defaima nici insotirea cea legiuita, pentru ca zice in epistola sa catre Antonie Scolasticul: "Se cuvine a asemana cu soarele pe cei ce-si pazesc fecioria, iar cu luna pe cei ce vietuiesc in vaduvia cea neprihanita, iar cu stelele pe cei ce locuiesc in insotire cinstita".

In aceasta urmeaza Sfantului Apostol Pavel, care zice: "Alta este slava soarelui, alta este slava lunii si alta slava stelelor". Apoi sfatuieste cuviosul si pe iubitorii de intelepciunea cea dinafara ca mai mult sa se deprinda in viata cea imbunatatita, decat la frumoasa graire. Pentru ca zice intr-o scrisoare catre Patrim, monahul: "Cu buna minte, precum aud despre tine, si cu darul firii esti impodobit, incat cu sarguinta te nevoiesti la invatatura retoriceasca, ca adica sa graiesti frumos; insa calea vietii duhovnicesti, prin faptele cele bune mai mult sa o urmezi, decat prin frumoasa graire. Drept aceea, daca doresti sa castigi rasplatirile cele fara de moarte, de frumoasa graire ingrijeste-te putin iar a face fapte bune, sileste-te cu osardie".

Asemenea si catre Apolonie, episcopul, scrie: "De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sunt astfel nascuti incat sa aiba voia sloboda cum si pe cei ce se impotrivesc dreptei credinte, pentru aceea, ingrijeste, ca prin sfat bun, prin viata ta si prin bunele obiceiuri, sa luminezi pe cei ce sunt in intuneric".

Acest sfant mai invata ca omul cel imbunatatit se cade sa nu se mandreasca pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite sa le socoteasca pentru sinesi. "Cel ce lucreaza faptele bune are cununa luminata, iar cela ce savarseste multe fapte bune, insa i se pare ca putin bine a facut, acela, prin acea smerita parere despre sine, mai luminoasa cununa va avea. Dar mai drept sa zic: De este in cineva gand smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gandul smerit, apoi si faptele bune cele luminoase, se intuneca si cele mari se micsoreaza. Drept aceea, de voieste cineva sa-si arate faptele sale bune, sa nu le socoteasca mari, caci atunci mari se vor afla". Astfel Cuviosul Isidor, invatandu-i pe multi, singur mai intai era desavarsit pentru cele ce le invata, urmand Domnului Celui ce a inceput mai intai a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mandrea, ci smerit cugeta. Iar gandul smerit a insotit curatia ca o pereche de boi mult ostenitori, care trageau jugul cel bun al lui Hristos.

Intreaga lui intelepciune insa este aratata in epistola lui catre Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu indestulare il invata sa se fereasca de vorba cu partea femeiasca, pentru ca zice Scriptura: Vorbele cele rele strica obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar si buna de ar fi, este insa puternica a strica pe omul cel dinauntru in taina, prin ganduri necurate, desi fiind curat trupul, insa pe suflet il face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfatuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiasca si care se lauda ca nu simte patima, ii zicea: "De vorbele femeiesti fugi pe cat poti, bunule barbat. Caci celor ce au treapta preotiei, mai sfinti si mai curati se cade sa fie decat acei care s-au dus in munti si in pustie. Pentru ca acestia au grija de sine si de popor, iar acei care s-au dus in pustie au grija numai de ei. Acestora, care sunt pusi la asemenea inaltime a vredniciei preotesti toti le cearca si le privesc viata, iar cei ce sed prin pesteri, aceia pe ale lor rani le tamaduiesc sau singuri lor isi impletesc cununi.

De vei merge la femei pentru vreo slujba, sa ai ochii plecati in jos si pe acelea, la care ai mers, sa le inveti sa priveasca cu curatie deplina. Dupa ce vei grai cuvinte putine, care pot sa le intareasca si sa le lumineze sufletele, indata fugi, ca nu cumva vorba cea lunga sa inmoaie a ta putere si sa o slabeasca. Iar de vei voi sa fii cinstit, caci asa se cade, mai ales duhovnicescului barbat, apoi sa nu ai cu dansele prietenie nicidecum si atunci vei fi cinstit, pentru ca firea femeiasca se face nesuferita spre cel ce o momeste, iar spre cei ce o defaimeaza, ea mai cu multa libertate isi arata firea.

Unii zic ca de vorbesti cu dansele nu primesti nici o vatamare. Eu insa zic, ca toti sa se incredinteze de acestea, ca si pietrele se sparg de picaturile de ploaie care pica totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce graiesc: ca ce este mai tare decat piatra si ce este mai moale decat apa si, mai ales, decat picaturile de apa? Deci, daca firea se micsoreaza de acel lucru, apoi cum nu va fi biruita si rasturnata voia omeneasca care usor este miscata?"

Astfel sfatuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povatuieste si pe noi toti la viata cea cu intreaga intelepciune, ca sa ne pazim, nu numai trupul de caderea in pacat, dar si sufletul sa-l pazim, sa-l ferim intreg de gandurile ce-l strica.

Multe fapte bune invata cuviosul pe toti, prin scrieri si prin vorbire. Apoi, ajungand la adanci batranete si placand lui Dumnezeu desavarsit, s-a sfarsit cu pace.

.