Sfintii 20.000 de Mucenici arsi in Nicomidia

Sfintii 20.000 de Mucenici arsi in Nicomidia

Maximian, avand al doilea an la imparatie si pregatindu-se prigoana cea cumplita impotriva crestinilor, sfanta credinta in Hristos inflorea, cum infloresc primavara multe flori; iar randunelele si privighetorile duhovnicesti, pastorii si invatatorii Bisericii, cantau dogmele dreptei-credinte. Intre acestia, cel mai impodobit cu cuvantul si cu viata, a fost Sfantul Chiril, episcopul Bisericii Nicomidiei, care impodobea eparhia sa cu faptele bune, mai mult decat cu vrednicia arhieriei lui; cu a carui propovaduire latindu-se dreapta-credinta crestineasca, ajunsese pana si la palatul imparatesc, vietuind in acel timp Maximian in Nicomidia.

Atunci incepuse multime din slugile cele mai apropiate ale imparatului a se intoarce de la idoli si a veni la Hristos Dumnezeu. De acest lucru instiintandu-se Maximian, planuia ca indata sa ridice prigoana asupra Bisericii lui Hristos, dar ii statea inainte un razboi ce il avea contra barbarilor. De aceia a voit ca mai intai sa mearga impotriva vrajmasilor din afara si sa-i biruiasca, apoi sa ridice razboi si inauntru, nu asupra vrajmasilor, ci asupra casnicilor si ajutatorilor imparatiei, adica asupra crestinilor, care cu rugaciune si cu credinta dreapta intareau patria.

Iesind el din Nicomidia la razboi, impotriva etiopienilor, mai mult stralucea lumina sfintei credinte, luminand pe cei necredinciosi si numarul ostilor lui Hristos se inmultea si se pregatea pentru nevointa ce avea sa vina.

 

In acea vreme era o fecioara foarte frumoasa, care fusese crescuta in palatul imparatesc, cu numele Doamna, pe care o daduse imparatul necuratilor zei, pentru paza fecioriei si o facuse cea dintai preoteasa a idolilor din palatul sau. Acelei fecioare, dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, i-a intrat in maini cartea Faptelor Sfintilor Apostoli si Epistolele Sfantului Apostol Pavel, pe care citindu-le, a inceput a se lumina cu sufletul. Deci, se bucura ca a aflat atata visterie duhovniceasca si se minuna de credinta cea tare a credinciosilor crestini intru unul Dumnezeu; dar se mahnea cu sufletul ca a petrecut atata vreme in intunericul necunostintei si in noaptea ratacirii.

Dorind cu desavarsire sa cunoasca dreapta-credinta si cu aceea sa se faca partasa, a chemat indata pe una din fetele alese, care era fecioara crestina, si de ea fiind povatuita, s-a dus noaptea la Sfantul episcop Chiril, nestiind nimeni. Iar el, invatand-o multe din dumnezeiasca Scriptura si insemnand-o cu semnul crucii, a incredintat-o unui diacon sfant, cu numele Agapie, ca prin povatuirea lui sa se pregateasca cu post si cu rugaciune pentru Botez. Dar ea, toate cele poruncite le savarsea in taina; si nimeni nu stia de aceasta, decat numai un famen, care era asemenea cu ea in obiceiurile cele bune, cu numele Indis, si care s-a apropiat de sfanta credinta impreuna cu Doamna si se pregatea pentru Botez.

Sfarsindu-se vremea cea randuita de episcop, au fost botezati Doamna si Indis. Astfel fecioara, dupa nasterea sa cea trupeasca, degraba s-a nascut in cea duhovniceasca, caci nu avea mai mult decat paisprezece ani de la nasterea sa. Intorcandu-se in palat cu nimic nu se indeletnicea, decat numai in rugaciuni, in post si in citirea dumnezeiestii Scripturi. Odata, citind Faptele Apostolilor, a ajuns la locul unde este scris: Ca cei ce aveau mosii sau case, vanzandu-le aduceau pretul celor vandute si-l puneau la picioarele Apostolilor. Deci, a gandit si Sfanta Doamna, sa faca acelasi lucru, adunand toate ale sale ce avea. Aur, argint, pietre scumpe si margaritare, haine de mare pret si toata podoaba fecioreasca, le-a dus in taina la parintele sau duhovnicesc, Sfantul Chiril si, punandu-le inaintea picioarelor lui, ca inaintea picioarelor apostolesti, il ruga ca sa le imparta cu mainile sale celor ce le trebuiesc, care lucru s-a si facut.

Dupa aceasta, Sfantul Chiril a murit, iar Sfanta Doamna punand toate invataturile sale in inima sa, ziua si noaptea se sarguia a placea Domnului, slujindu-I cu osardie impreuna cu cel de un gand al sau duhovnicesc frate, Indis, famenul, cu care impreuna s-a nascut din apa si din Duh. Deci postea in toate zilele pana seara, invatandu-se in Legea Domnului, iar seara tarziu, masa lor era paine uscata si apa. Iar cu bucatele cele randuite de la imparat ce li se dadea lor in toate zilele, saturau pantecele flamanzilor, caci pe toate le imparteau saracilor in ascuns.

O viata ca aceasta cu placere de Dumnezeu avand ei, nu a fost cu putinta a se tainui, ca si cetatea ce sta in varful muntelui; desi in tot chipul se tainuiau. Dar, precum se arata faclia sub obroc si comoara cea aflata in tarina, astfel s-a aratat si dreapta lor credinta, Dumnezeu voind astfel, ca aceasta sfanta doime sa fie pilda credinciosilor, iar necredinciosilor spre rusinare. Pentru ca s-a instiintat despre postirea lor din toate zilele, cel mai mare peste toate palatele, adica incepatorul eunucilor si cel mai mare peste bucatele imparatesti si in loc ca el sa se minuneze de o asprime ca aceea a vietii lor, mai mult s-a pornit spre tiranie si-i batea pe dansii silindu-i sa spuna unde duc bucatele ce li se dadeau. Ei tai-nuind fapta cea buna, nevrand nicidecum a spune, s-a apropiat un famen, pagan si de neam pers, si a inceput a spune acelui ispravnic fapta lor cea buna, ca pe o facere de rau, spunand cu defaimare si cu clevetire, ca vietuiesc blanzi si curati, se infraneaza de bucatele ce li se dau, le impart potrivnicilor imparatesti adica crestinilor celor saraci. "Daca voiesti, zicea el, sa stii cu adevarat, apoi deschide camarile lor si vei cunoaste ca nu sunt minciuni cele graite de mine".

Mai marele eunucilor si ispravnicul palatelor imparatesti, luand cheia de la dansii, s-a dus in locuintele si camarile lor si, deschizandu-le, le-au aflat pe toate desarte. Inauntru nu era decat numai cinstita cruce, cartea Sfintilor Apostoli, doua rogojini pe pamant, un vas de lut si o faclie, cum si un alt vas mic de lemn, in care erau Prea Curatele Taine. Ispravnicul ii intreaba: "Unde sunt, aurul, hainele de pret, precum si alte lucruri prea minunate si scumpe?" Ei, insa, neraspunzand nimic, iarasi ii muncira si nimic nu folosira. Apoi au poruncit sa-i inchida, pana ce vor vesti despre dansii imparatului. Fecioara, fiind dusa la inchisoare, a luat cu ea cartea Sfintilor Apostoli si a ascuns-o in hainele sale, pentru ca era mica. Asemenea si Indis a luat vasciorul cel mic cu dumnezeiestile Taine si fiind inchisi, au fost torturati cu foamea si cu setea multa vreme, caci astfel a judecat nedreptul muncitor, ca cei ce hraneau pe cei flamanzi sa moara de foame.

Apoi s-a intamplat tinerei fecioare sa cada in boala trupeasca din nemancare. Dar Cel ce se ingrijeste de pasari si de fiare, Care deschide mana Sa si satura toata fiinta cu bunavointa, Purtatorul de grija al tuturor, n-a trecut cu vederea pe robii Sai, care se topeau indelung cu foamea. Ci a trimis pe ingerii Sai intr-una din nopti si cu lumina cereasca, stralucindu-i in intuneric, le-au pus inainte masa minunata, cu hrana cereasca si bautura neobisnuita, apoi s-au dus. Iar ei mancand si bind ceea ce li se puse inainte, s-au intarit si au uitat reaua patimire dinainte.

Deci, pe de o parte mangiindu-se pentru aratarea cea ingereasca, iar pe de alta fiind indestulati cu hrana cea ingereasca, straluceau cu fetele ca si cum ar fi stat intr-o casa plina de bucurie, cantand cantarea lui David: Ca din seu si din grasime sa se umple sufletul meu, si cu buze de bucurie te va lauda gura mea. Dupa aceasta a venit mai marele eunucilor, ca sa vada de sunt biruiti de foame - ca doar astfel i-ar avea pe dansii supusi lui. Dar vazandu-i bucurandu-se cu fetele luminate si pline de bucurie, a lasat iutimea, de vreme ce cu aceea nimic nu facea si, prefacand-o in blandete vicleana, le-a poruncit sa vietuiasca in casa, in oranduiala lor cea dintai, caci le va da cu indestulare toate cele de trebuinta: hrana, haine, aur, argint, podoabe fecioresti, nu mai putine decat cele dintai.

Sfanta Doamna iarasi pe toate acelea le dadea in taina saracilor, nu numai hrana, ci si hainele cele de mult pret. Vazand pe multi saraci alergand la dansa ca la hranitoarea lor, braul ei care era facut din pietre scumpe si din margaritare, precum si alte podoabe le-a trimis lui Alimpie, diaconul, ca sa le vanda, iar pretul sa-l imparta spre hrana flamanzilor. Apoi, gandind in ce chip ar face ca sa scape de petrecerea cea cu pacatosii si de lacasurile cele pline de uriciune, si-a adus aminte de dumnezeiescul parinte David, care, fugind din fata lui Saul, s-a facut nebun inaintea lui Anhus, imparatul getilor. Deci s-a prefacut si ea nebuna, cazand, spunand, tremurand si strigand. De acest lucru instiintandu-se ispravnicul palatelor imparatesti, mai marele eunucilor, s-a mahnit pentru dansa si nu se pricepea cum ar putea s-o vindece. Afland ca o asemenea boala o vindeca crestinii, a chemat pe episcopul crestinesc, pe Sfantul Antim, care era dupa Sfantul Chiril si i-a incredintat pe fecioara ca s-o vindece, pana se va intoarce imparatul de la razboi, apoi a pus si pe Indis sa-i slujeasca. Episcopul, pricepand cu duhul gandul Doamnei, a luat-o cu dragoste parinteasca si a trimis-o intr-o manastire de fecioare, bucurandu-se si veselindu-se, caci izbavindu-se de petrecerea cea impreuna cu paganii, s-a invrednicit a vietui impreuna cu crestinii.

Dupa o vreme s-a intors Maximian de la razboi cu biruinta. Dar biruinta sa asupra vrajmasilor nu o atribuia lui Dumnezeu Cel preainalt si tare in razboaie, ci zeilor sai fara de suflet. De aceea a voit a le aduce multumire cu jertfe si apoi sa inceapa prigoana asupra crestinilor. Deci a gatit priveliste in mijlocul cetatii si in acea priveliste a scos din palat idolii cei de aur si de argint si, punandu-i pe scaune imparatesti si incununandu-i cu cununi, le jertfea vitei grasi, apoi a poruncit popilor ca sa stropeasca cu sange de vitel poporul ce statea imprejur. Indata, cei ce erau crestini au inceput a iesi din priveliste, ca sa nu se spurce cu acea necurata stropire. Acest lucru vazandu-l imparatul a inceput a striga cu glas mare: "Unde va duceti, o! oameni, cinstind mai mult intunericul decat lumina si nesocotind zeii acestia, care tin intreaga lume? Oare nu vedeti biruinta si praznuirea, nu vedeti marile bunatati adaugandu-se celor buni si cum sunt toate in liniste si se adauga in fiecare zi unele laturi peste care n-am fost domni si acum le stapanim? Nu vedeti slava inmultindu-se si imparatia latindu-se, cetatile supunandu-se, iar altele au sa ni se supuna? Nu vedeti imparatiile limbilor supunandu-se si slujindu-ne si toate facandu-se dupa inima noastra? Cu a cui ocarmuire se fac acestea toate, daca nu cu a acestor zei carora le slujim? Sa va invete buna asezare a vremilor, masura ploilor, indestularea rodurilor care se da de la zei".

Astfel vorbind imparatul cel faradelege si cele ce nu sunt socotindu-le ca cele ce sunt si multe altele voind a spune, indata Domnul de sus, ale Carui judecati sunt adevarate, n-a lasat mai mult minciuna a se lauda si a se inalta peste adevar, ci deodata, ziua fiind luminata si soarele stralucind la miezul zilei, s-au auzit glasuri de tunete mari si infricosate. Si s-a intunecat vazduhul cu nori intunecosi, apoi s-au facut fulgere si a venit piatra cu vant mare si cu vifor foarte tare, precum si multa varsare de ploaie, prin care se arata mania lui Dumnezeu asupra paganilor. Apoi glas din cer s-a auzit: "Dumnezeu s-a maniat si v-a urgisit". Unii de frica tunetelor au cazut la pamant, ca morti, iar altii, voind sa fuga, se calcau unii pe altii in picioare, imparatul umplandu-se de frica si de spaima, a fugit la palat cu rusine. Astfel s-a risipit acea priveliste si s-a stricat acel praznic urat lui Dumnezeu, cu necuratele jertfe.

Apoi s-au umplut raurile de apa multa, din ploaia cea mare si, inecand tarinile, a prapadit toata osteneala lucratorilor de pamant, caci era vremea secerisului si toate acestea s-au facut ca sa cunoasca paganii mana cea tare a lui Dumnezeu, Care este in ceruri. Dar n-a priceput aceasta imparatul cel orbit cu rautatea si impietrit cu inima. Pentru ca in loc sa cunoasca puterea adevarului, a lui Dumnezeu, a innebunit mai mult, ridicand razboi impotriva Celui infricosat si a Celui ce ia duhurile imparatilor. Apoi, nevazand pe Doamna si pe Indis in mijlocul slujitorilor idolesti, care se inchinau celor doisprezece zei mincinosi ai sai si care erau mai mari in palate, a intrebat despre dansii unde sunt. Afland ca Doamna si-a pierdut mintea si se gaseste la cei ce stiu a tamadui acea neputinta, iar Indis este pus s-o pazeasca si sa-i slujeasca, s-a maniat tare asupra mai marelui eunucilor, caci i-a despartit de la slujba zeilor. De aceea l-a lepadat din dregatoria sa si l-a necinstit cu cea mai de pe urma ocara, oranduindu-l sa slujeasca camilelor, care erau in Clavdiopoli. Iar pe Indis, chemandu-l, l-a randuit sa slujeasca ca la inceput zeilor care erau in palatele imparatesti, dar el slujea unui adevarat Dumnezeu, in Care crezuse, nestiind imparatul despre aceasta.

Maximian incepuse a prigoni Biserica lui Hristos, risipind sfintele biserici si zidind capisti idolesti. Deci a trimis ighemoni cumpliti prin toate laturile imparatiei ca sa munceasca fara milostivire pe crestini; iar el era cel dintai si mai cumplit muncitor, ucigand si pierzand si varsand sange nevinovat. Uneori insela cu cuvinte viclene si daca cineva nu s-ar fi plecat vicleniilor lui, poruncea sa-l munceasca cumplit. Cautand pe Sfintitul episcop Antim nu l-a gasit, pentru ca se ascunsese undeva. Iar el a intrat in biserica crestineasca cu multime de ostasi inarmati, ca un lup in turma si graind poporului, ii momea si-i ingrozea atragandu-i pe toti la ratacirea sa. Apoi, la sfarsit, a zis: "Departati-va de la credinta voastra cea desarta, ca de nu veti asculta, pedeapsa nu va zabovi. Vedeti acest locas, in care v-ati adunat, degraba il voi arde impreuna cu voi".

Un preot crestin intelept si fierbinte cu ravna bunei-credinte, mare la suflet cu indrazneala, preadulce cu numele si cu fapta, Sfantul Glicherie, stand impotriva lui cu barbatie si spunand cuvant cu indrazneala, a rusinat pe acel faradelege, zicandu-i: "Nici darurile tale cele fagaduite nu le poftim, o! imparate, nici de ingrozirile tale nu ne temem, pentru ca toate cate sunt in lume, le avem ca pe un vis, iar munca si pierzare socotim aceasta, adica a nu rabda pentru Hristos muncile cele mai cumplite. Te lauzi cu biruinta asupra barbarilor, pe cand de femeile si de copiii crestini te biruiesti, pentru ca este aratata puterea cea nebiruita a Hristosului nostru. Cine nu-si va aduce aminte de tunetele si fulgerele cele infricosate, care nu demult au fost, de grindina si de ploaia cea neobisnuita? Cand multi dintre voi deodata au murit si toate roadele pamantului cu inecarea neasteptata au pierit. Acest lucru a fost adevarata aratare a maniei lui Dumnezeu, pe care ai intaratat-o tu, socotind ca toate lucrurile sunt ale mincinosilor tai zei, iar nu ale adevaratului Dumnezeu. Deci nu ne temem de ridicarea ta asupra noastra, pentru ca avem arme de sus, de la Imparatul a toate, cu care ne inarmam si ne ingradim, precum te inarmezi tu acum. Nadajduim, ca stand impotriva tie, vom dobindi minunata biruinta, pentru ca fiind batuti de tine noi biruim".

Imparatul, auzind aceasta, desi se iutea in mania sa, inca nefacand nici un rau, a iesit de acolo. Poporul crestin care era in biserica, dand slava lui Dumnezeu, lauda pe fericitul Glicherie pentru o indrazneala ca aceea. Iar imparatul, neputand indelung a stapani mania ce o avea inauntrul sau, a poruncit sa prinda pe Glicherie si sa-l aduca inaintea divanului sau cel nedrept si, neintrebindu-l ceva, a poruncit sa-l bata tare. Pana intr-atat l-au batut, incat au slabit cei ce-l bateau, iar chinuitorul striga: "Graieste o Glicherie, nu fi mandru, nici gilcevitor, nici fara de randuiala, cinsteste pe imparatul si obiceiurile romanilor". Mucenicul fiind mai tare decat cei ce-l munceau pe el, striga catre imparatul sau, zicand: "Doamne, Iisuse Hristoase, precum m-ai intarit a grai pentru Tine, asa ma intareste a si patimi, ca prin aceste patimiri de mai multa rasplatire sa ma invrednicesti".

Cu aceste cuvinte, precum focul se atita, asa s-a adaugat lui Maximian cruzimea. Deci singur muncitorul poruncea sa loveasca mai tare si sa raneasca trupul mucenicului, pana ce s-a umplut pamantul de sange si, cazandu-i carnea, se vedeau oasele goale si toate madularele lui, incat abia mai era duhul intr-insul. Dar limba cu usurinta vorbea, zicand: "Sunt crestin, rob al lui Hristos, adevaratul Dumnezeu, unul imi este mie Domn, unul Imparat". Tiranul, neputand mai mult sa rabde, a poruncit sa-l arda afara din cetate si s-a facut lui Dumnezeu jertfa de buna mireasma de ardere de tot, bineprimita.

Dupa aceasta iarasi a sosit un praznic paganesc, urat de Dumnezeu, cand se aduceau jertfe celor doisprezece zei mai alesi din capistea palatului. Slujitorii lor mergeau imbracati in haine albe, spre care, uitandu-se imparatul si nevazand intre dansii pe Indis, a intrebat unde este? Pentru ca acela, imbracandu-se in haine proaste, s-a inchis in casa sa, mahnindu-se si plangand pentru pierzarea paganilor si s-a spus imparatului despre dansul. Deci, indata l-a adus inaintea sa si, vazandu-l in haine de mahnire si de plangere, a cunoscut pricina si, nemai intrebindu-l despre credinta si despre viata lui, a poruncit sa-i puna lanturi la maini, la picioare si la grumazul sau si sa-l arunce in temnita. Apoi cu multa manie a intrebat de Doamna, ca un om beat uitand ca i se spusese mai inainte despre dansa si zicea deseori: "Unde este Doamna? Unde este preoteasa Dianei si a Minervei?" Deci s-a spus lui iarasi ca si-a pierdut mintea si pentru aceea a trimis-o de la palat mai marele eunucilor, iar el, aducandu-si aminte de mai marele eunucilor, a trimis sa-i taie capul, iar pe Doamna sa o caute pretutindeni. Atunci s-a facut cunoscuta aceasta porunca a imparatului, in manastirea unde era Doamna.

Stareta, cu numele Agatia, vazand ca nu este cu putinta ca sa o ascunda intr-alt chip, a tuns-o si, imbracand-o in haine barbatesti si cu rugaciuni si cu lacrimi ingradind-o, a scos-o din acea sfanta camara, sa fie ca un barbat in mijlocul barbatilor si asa sa nu fie cunoscuta. Neaflandu-se nicaieri Doamna de catre cei ce o cautau, mai mult s-a maniat imparatul si a poruncit ca toate manastirile sa le risipeasca, iar pe fecioare sa le batjocoreasca si sa le rusineze. Indata a inceput a se face risipire si nevoie prin cetate, ca o robie de barbari. Fecioarele cele mai tari cu trupul au fugit prin munti si prin pustietati si se ascundeau prin pesteri si prin prapastiile pamantului, voind mai bine a vietui cu fiarele, decat a cadea in mainile oamenilor celor necurati. Iar care nu s-au sarguit a fugi, acelea au fost prinse si unele se aduceau in divanuri la munci, iar altele la necinstirea poporului. Dar puterea lui Hristos pe toate fecioarele acelea le intarea si le pazea nerusinate si nebatjocorite. Intre ele era una mai vestita, care stralucea ca luna in mijlocul stelelor, luminand in mijlocul fecioarelor, cu frumusetea si cu podoaba, cu neamul si cu viata cea buna, cu numele Teofila.

Aceasta fiind tarata cu sila de ostasii cei fara de rusine la casa cea de desfranare, ridicandu-si mainile si ochii catre cer, a strigat: "Iisuse al meu, dragostea mea, lumina mea, suflarea mea, pazitorul fecioriei si al vietii mele, vezi pe aceea care s-a facut Tie mireasa. Cauta, o! Mirele meu cel fara prihana si degraba sarguieste-Te si-mi ajuta. Pentru ca acum nici vreme de rugaciune nu este - ca sa nu se risipeasca asezamantul fecioriei celei logodite Tie. Nu da fiarelor sufletul ce ti se marturiseste Tie, sa nu rapeasca lupii pe oaia Ta. Pazeste, Mire, pe mireasa Ta, pazeste fecioria mea, izvorule al curatiei, ca sa se slaveasca numele Tau cel marit de ingeri".

Astfel rugandu-se ea, Dumnezeu pregatea implinirea cererii ei, caci ea fiind dusa in locasurile necurate ale celor ce pacatuiesc la aratare, a intrat unul din ostasi plin de pofta necuratiei, ca sa intineze pe mireasa lui Hristos cea fara de prihana. Dar, cand s-a apropiat de dansa, indata l-a lovit cutremur infricosat, incat a cazut la pamant mort si zacea la picioarele ei fara suflet. Ceilalti, stand afara si asteptand iesirea lui, se suparara ca nu iese mai degraba, vrand ca sa intre si ei acolo. Atunci altul, nerabdand, fiind aprins cu pofta, a intrat si indata a cazut peste dansul spaima, caci a vazut pe tovarasul sau mort zacand la pamant si o lumina neapropiata a vazut stralucind langa fecioara. Apoi, indata si-a pierdut vederea sa si, ramanand orb, pipaia cu mainile peretele ca sa iasa afara si nu putea. Asemenea au patimit si multi altii, care intrau fara de rusine cu pofta necurata. Apoi s-au instiintat despre aceea toti citi erau acolo si au intrat sa vada ceea ce se petrecea. Si au vazut pe fecioara sezand si citind pe o carticica mica, care era Sfanta Evanghelie, - ca pe aceea o avea in sanul sau - si un tanar preafrumos statea langa dansa, stralucind cu lumina negraita si cautand cu ochii ca de fulger. Pe acela vazandu-l paganii, indata cu mare frica au fugit inapoi. Altii strigau: Mare este Dumnezeul crestinilor!, si toti au crezut. Facandu-se noapte a scos-o pe ea de acolo tanarul cel purtator de lumina si ducand-o la biserica cea mare, au asezat-o in pridvor, zicand: "Pace tie!" Apoi s-a dus.

Sfanta fecioara Teofilia s-a cuprins de frica si bucurie. De frica pentru ca a lasat-o aparatorul ei; iar de bucurie pentru ca a scapat intreaga de mainile celor faradelege. Apropiindu-se de usa, a inceput a bate ca sa-i deschida, pentru ca era poporul crestinesc inauntru, aducand lui Dumnezeu rugaciuni de toata noaptea si incuiasera usile de frica paganilor. Diaconii dinauntru intrebind cine este si auzind glasul Teofilei si cunoscand-o, au spus poporului care statea in biserica. Deci, deschizand usile, toti s-au strans pe langa dansa, caci tuturor era cunoscuta, ca aceea ce era mai insemnata cu neamul bun si cu viata cea sfanta. Instiintandu-se de toate cele despre dansa, cum s-a izbavit de pagani si cata mila a facut Domnul cu dansa, cu mana tare pazind nevatamata fecioria ei; pentru ca nu tainuia minunile lui Dumnezeu cele preaslavite, pe care nu se cuvine a le tainui, ci a le propovadui, inaltand cu lacrimi lauda lui Dumnezeu, cu glasuri de bucurie. Iar aceasta sfanta fecioara, cazand cu fata la pamant, il uda cu lacrimi de bucurie si s-a facut de catre toti multumire de obste Stapanului Hristos.

In acea vreme, prearaul Maximian nu a incetat a munci pe mucenici si a trimis slujitorii sai sa caute ca la o vanatoare de iepuri, pe crestini si sa-i aduca la dansul. Si era unul din boierii lui cu dregatoria prepozit al Italiei, cu numele Dorotei, de neam stralucit cu credinta preaaratat si alti doi, care se numeau Mardonie si Migdonie. Pe acestia i-a pirat la imparat un oarecare ca sunt crestini; zicand: "Daca pe aceia care locuiesc in palatele imparatesti si se cinstesc si se hranesc de tine, o! imparate, nu poti sa-i duci la voia ta, apoi cum vei putea sa-i biruiesti pe vrajmasii tai? Insisi prietenii tai indeamna pe cei straini prin scrisori si cuvant a se impotrivi tie si apoi cum se vor infricosa ceilalti potrivnici?"

Auzind aceasta, s-a maniat imparatul si intrebind pe piratori cine sunt acestia, apoi, aflandu-i, a poruncit sa-i aduca pe dansii in divan, catre care a zis: "O! nemultumitorilor, cata dragoste si iubire de oameni am aratat eu voua si voi v-ati facut catre mine nerecunoscatori! Nu va aduceti aminte de facerile de bine cele multe, pe care le-am facut voua, ci v-ati lepadat de mantuitorii zei, nerusinatilor". Dar sfintii taceau, lasandu-l sa latre ca un ciine fara de randuiala, iar el mai mult se mania, zicand: "Pe nemuritorii zei, nu va voi ierta pe voi, nici nu-mi va fi mila de voi nicidecum, ci va voi chinui cu multe feluri de munci, voi zdrobi oasele voastre. Fiarelor si pasarilor le voi da sa le manance ca si altii sa se infricoseze". Dar sfintii nicidecum nu s-au temut, ci, dezlegandu-si briiele si dezbracandu-se de hainele lor, intr-un gand cu totii au marturisit ca sunt crestini si pe idoli fara de nici o frica i-au batjocorit.

Atunci tiranul a poruncit sa le intinda mainile si picioarele si sa-i bata fara de mila cu vine crude, pana va apune soarele. Facandu-se aceasta, pamantul s-a inrosit de sangele lor, dar sfintii rabdau fara carteala cu vitejie, fara grai, numai cu gandul il slaveau pe Dumnezeu in taina. Apoi, legandu-i, i-a aruncat in temnita. Tiranul cu cat afla alti credinciosi, cu atat se tulbura asupra lui Hristos si se indracea, poruncind ighemonilor sai sa faca si ei asemenea. Pentru aceea in toate zilele trimitea la Hristos vase de buna treaba si jertfe cuvantatoare, omorand pe crestini.

Sosind praznicul Nasterii lui Hristos, se cuvenea sa se aduca Celui de curand nascut jertfa indestulata. Deci s-au adunat toti credinciosii in biserica, iar necuratele slugi ale paganilor au zis imparatului: "De vreme ce o! imparate, acum crestinii au praznic mare, caci zic ca este nasterea Mantuitorului lor si toti s-au adunat in biserica lor pentru rugaciune, fa ca sa nu scape vanatul din mijlocul navodului, ci porunceste ostasilor sa deschida usile bisericilor si sa se duca jertfelnicul zeilor nostri inaintea usii bisericii lor, ca indata, iesind de acolo, sa aduca negresit jertfa zeilor. Daca nu vor asculta, apoi vei face dupa judecata ta cea imparateasca, iar si de vei voi a asculta sfatul nostru, vei porunci ostasilor sa inconjoare biserica, sa-i dea foc si se vor pierde pana la unul toti cei ce nu se pleaca tie. Asfel poporul cel pierzator si vatamator imparatiei tale, intr-un ceas prapadindu-se, cealalta vreme fara de mahnire va fi".

Acestea graindu-se, Maximian, luand cuvantul, a zis: "Ma jur pe marii idoli, ca eu de mult m-am gandit la aceasta, dar nu stiu ce mi s-a intamplat de n-am savarsit pana acum ceea ce am gandit. Insa voua, o! zeilor, mare multumire se cuvine, ca ati randuit sa vie si acestora in minte ceea ce este de folos imparatiei noastre". Si indata a poruncit sa mearga cel mai mare dintre boieri cu multime de ostasi, cu lemne, cilti si cu alte materii care sunt lesnicioase de ars, sa le aseze imprejurul bisericii crestine, iar usile sa le pazeasca bine cu sabiile, ca sa nu scape nici unul afara. Aceasta facandu-se, a intrat in biserica unul din trimisii imparatului si, stand in mijloc, a strigat: "O! oameni, Maximian, stapanul a toata lumea, trimitandu-ma catre voi, doua lucruri va pune inainte, ca din doua sa alegeti una: sau sa iesiti si indata sa jertfiti zeilor, pentru ca si jertfelnicul este gata inaintea usilor si astfel sa fiti vii, sau, neascultand, toti veti pieri cumplit ca si focul acum este gata si lemnele stau imprejur; deci, alegeti mai degraba ceea ce voiti". Aceasta zicand, a tacut.

Arhidiaconul, a carui inima era aprinsa cu focul lui Dumnezeu, stand langa altar, a zis catre popor: "O! iubitii mei frati de un gand, nu stiti ce au facut cei trei tineri in Babilon, de a caror barbatie si tarie neclintita intru buna-credinta, cu putin mai inainte de aceste zile savarsind pomenirea lor, ne-a minunat cum au stat, nu ca in mijlocul focului, ci ca in mijlocul unui camp de roua, alcatuind dans si cantau singuri si toata firea o chemau spre lauda lui Dumnezeu. Pe acestia noi, nu numai ii fericeam, dar si doream a fi partasi ai cununilor lor. Deci, de vreme ce si pe noi catre aceeasi soarta ne cheama aceasta vreme de acum - pentru ca si imparatul acesta este asemenea lui Nabucodonosor; macar ca se deosebesc cu numele, dar cu tirania si cu nedumnezeirea sunt asemenea si uniti.

Deci, sa ne facem si noi asemenea celor trei tineri din Babilon. Caci cum nu ne va fi noua rusine, cand acestia, fiind tineri si numai trei si neavand inca nici o pilda spre a se nevoi cu marime de suflet pentru buna-credinta, asa de slavit s-au nevoit, iar noi si cu numarul suntem mai multi, ca si cum am fi fara de numar, intre care multi sunt acum batrani si avand inaintea noastra atat de multe pilde, adica ale celor ce au patimit cu barbatie pentru Hristos. De aceea noi, fiind atitia si intr-acest chip, nu ne va fi oare rusine a fi iubitori de viata aceasta scurta si vremelnica, fricosi si cu imputinare de suflet? Vremea aceasta de acum, care ne cheama catre nevointa, sa o socotim ca pe un cistig mare si sa trecem cu vederea viata cea vremelnica, pentru Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit si sufletul Sau l-a dat la moarte pentru noi. Apoi a nu da marturie credintei noastre celei tari si neclintite prin moartea noastra, cu adevarat ar fi o rusine fara de masura.

Acestea le zic, macar ca nu urmeaza nici o rasplatire patimirilor noastre. Dar cand sunt foarte mici patimirile veacului acestuia, in fata rasplatirilor gasite acolo, unde viata este fara de durere si vesnica, pentru aceasta viata scurta si cu multe nevoi cum si pentru trecerea cu vederea a slavei care degraba piere, pe cand bogatiile nejefuite, ca si veselia, niciodata nu se schimba in mahnire. Oare mai voim a vietui aici inca? Sau ne vom sargui a trece mai degraba catre slava aceea, murind pentru Hristos, pentru Care avem acum vreme cu bun prilej? Cautati, fratilor, la altarul Domnului si intelegeti ca Domnul nostru, adevaratul Dumnezeu este jertfit acum pentru noi. Oare nu ne vom pune si noi sufletele noastre pentru El in acest loc sfant si pe acestea nu le vom aduce Lui prin foc, ca o jertfa intru ardere de tot?".

Zicand acestea sfantul arhidiacon, toti s-au hotarat a muri pentru Hristos si cu totii au raspuns: "Suntem crestini si pe zeii tai cei mincinosi, o! imparate, nu-i cinstim". Vestindu-se aceasta lui Maximian, a poruncit ca indata sa aprinda focul in jurul bisericii. In acea vreme credinciosii au adunat in biserica pe toti cei ce erau intre dansii chemati si i-au impartit in patru parti, ca sa se poata boteza mai degraba. Dupa botez si dupa ungerea cu Sfantul Mir s-au impartasit cu totii cu Sfintele Taine.

Astfel, sfarsindu-se aceasta, ostasii, dupa porunca imparatului, au aprins vreascurile din jurul bisericii, ciltii si peretii ei si, ajungand flacara cea mare pana la varf si intrand inauntru, a mistuit toate degraba. Iar poporul crestin arzand de viu, cu mare bucurie striga catre Dumnezeu, glasuind cantarea celor trei tineri si chemand toata faptura lui Dumnezeu spre lauda. Mai inainte de a sfarsi cantarea, si-au dat sfintele lor suflete in mainile Domnului si au facut jertfa bine-primita Mielului Celui fara de prihana, Cel injunghiat pentru lume; iar numarul celor arsi a fost cam la douazeci de mii.

Astfel, ceata cea minunata a sfintilor mucenici a trecut de la Biserica ce se lupta, la Biserica ce praznuieste, ca sa faca praznicul nesfarsitei bucurii. Trecand cinci zile, iar focul inca arzand si fumul iesind, nu era nici un fel de miros rau din trupurile cele arse, ci si fumul era neobisnuit, caci era cu bun miros si risipea prin vazduh o buna mireasma, care iesea de la locul cel ars si se arata o raza in chipul aurului, ca si cum se arata soarele la rasarit. Maximian, socotind ca acum a pierdut pe toti crestinii citi erau in cetate, se indeletnicea cu jocuri si cu alergarea cailor, cum si cu diferite feluri de privelisti.

In Nicomidia, aproape de locul de priveliste, era o capiste mare a zeitei pagane care se numea Ceres. Venind odata imparatul Maximian la acea capiste, cu toata oastea si cu tot poporul, aducea jertfa. Iar unul din randuiala ostaseasca, cu numele Zinon, avand dregatoria de voievod, pornindu-se cu ravna spre buna-credinta si nerabdand sa vada o paganatate ca aceea, stand la un loc inalt a strigat: "Ratacesti, o, imparate, jertfind pietrelor celor nesimtitoare si lemnelor celor mute, pentru ca aceasta jertfa este adevarata inselaciune diavoleasca, care duce la pierzare pe inchinatorii ei! Intelege, o! Maximiane, si intoarce ochii tai trupesti, cum si pe cei dinauntru catre cer si din cele vazute cunoaste pe Ziditorul. Din fapturi cunoaste in ce chip este Facatorul si te invata cu dreapta credinta a cinsti pe Dumnezeu, Care nu se impaca cu sangele dobitoacelor necuvantatoare, ci cu sufletele cele fara prihana ale oamenilor si cu inimile cele curate".

Auzind acestea, Maximian a poruncit sa-i sfarme gura si fata cu pietre, sa-i zdrobeasca dintii, apoi, fiind inca viu, a poruncit sa-l taie cu sabia si sa-l scoata afara din cetate. Asa s-a incununat Sfantul Mucenic Zinon, iar Sfantul Dorotei cu Indis si cu ceilalti tovarasi sedeau la inchisoare. Fericitul episcop Antim, din locul unde se ascunsese, ii cerceta cu dese scrisori, ii intarea in credinta si-i destepta catre nevointa cea cu barbatie. Odata paganii au prins pe diaconul Sfantului Antim, cu numele de Teofil, care mergea cu scrisori de la episcop catre sfintii mucenici si l-au adus la imparatul.

Citind imparatul scrisoarea episcopului s-a umplut de manie, pentru ca erau scrise nu cele ce-i placeau lui, ci cele ce erau de folos sfintilor. Deci, a poruncit sa aduca inaintea sa indata pe Dorotei, cu sotii sai si cu manie cautand la dansii i-a batjocorit si le-a dat sa citeasca scrisoarea episcopului Antim. Vazandu-l pe diacon, s-au bucurat cu sufletul si stand de departe i se inchinau lui cu privire luminoasa si cu fete pline de bucurie; iar cuvintele arhiereului, cele ce se citeau, le puneau in inimile lor.

Imparatul, cautand cu manie asupra diaconului, i-a zis cu groaza: "Spune-mi, ticalosule, cine este cel ce ti-a dat aceasta scrisoare si in ce loc este ascuns?" Diaconul, mai intai rugandu-se in inima sa lui Dumnezeu, si-a deschis gura cu indrazneala si a zis: "Cel ce mi-a dat aceasta scrisoare este pastor si acum, stand departe de turma sa, o sfatuieste si o desteapta catre buna credinta. Iar cand simte navalirea lupilor si a fiarelor, atunci cu glas mare graieste turmei sale si o sfatuieste a face cele ce se cuvin. Cuvintele care le graieste nu sunt ale lui, ci sunt luate de la Pastorul cel Mare, Care a zis: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, ca sufletul nu-l pot ucide. Iata acum ti-am spus cine mi-a dat scrisoarea, insa unde este el nu-ti voi spune, pentru ca ar fi o adevarata nebunie daca as fi eu vanzatorul pastorului nostru, care m-a folosit mult si care si fara spunerea noastra se va arata. Pentru ca nu poate cetatea sa se ascunda stand in varful muntelui, cum a zis dumnezeiescul glas".

Imparatul, nerabdand mai mult cuvintele cele pline de curaj ale diaconului, a poruncit sa i se taie acea sfanta limba, apoi sa-l omoare afara din cetate, cu sageti si cu pietre. Dupa aceasta si pe ceilalti sfinti mucenici i-a pierdut cu diferite munci: Sfantului Dorotei i-a taiat capul, pe Mardonie l-a ars in foc, pe Migdonie l-a astupat cu tarana de viu intr-o groapa, lui Gorgonie, lui Indis si lui Petru, legandu-le cate o piatra mare de grumaz, i-a aruncat in mare. Astfel, minunatii mucenici ai lui Hristos, savarsindu-si nevointa prin felurite chinuri, pe aceeasi cale s-au suit catre Dumnezeul lor.

Sfanta Doamna era ascunsa intr-o pestera dintr-un munte, avand ca hrana buruienile pustiei ce cresteau imprejurul pesterii si auzind de moartea sfintilor mucenici s-a bucurat cu duhul, ca au trecut din valea aceasta a plangerii, catre marginea cea dorita a veseliei celei vesnice. Dar mai vartos se bucura de Indis, fratele ei cel duhovnicesc, care era un suflet cu dansa si partas al nasterii celei duhovnicesti prin Botez. Insa, plangea pentru sine ca a ramas dintre toti necalatorind impreuna cu dansii pe acea cale si se pregatea catre nevointa, cerand ajutor de sus. Apoi, pogorandu-se din munte a intrat in cetate, cu acele haine barbatesti cu care o imbracase maica ei cea duhovniceasca Agatia si o cauta pe aceasta. Dar neafland-o, a priceput ca a ars in biserica impreuna cu celelalte fecioare si a plans foarte mult, nu fiindu-i jale de moartea ei, ci pentru ca nu s-a invrednicit si ea sa moara impreuna cu dansa pentru Hristos. Stand in locul bisericii celei arse amesteca cenusa cu lacrimi, plangand si tanguindu-se.

Facandu-se noapte, s-a dus la malul marii, unde Indis impreuna cu ceilalti au fost inecati si iata niste pescari stand, isi gateau mrejele pentru vanat; dar vazand pe sfanta fecioara si din haine socotind-o ca este barbat, au zis: "Vino de ne ajuta, tanarule, si de vom prinde ceva apoi si tie iti vom face parte". Ea cu sarguinta a mers sa le ajute, si dupa ce au aruncat mrejele si le trageau la mal se simtea greutate mare in mreje, incat abia au putut sa le traga la mal; si fiind luna in acea noapte, au putut vedea multime de peste, iar in mijlocul vanatului stateau cele trei trupuri ale sfintilor mucenici: Gorgonie, Indis si Petru si s-au inspaimantat foarte tare. Adunand degraba mrejele si pestele, iar trupurile punandu-le pe pamant, se grabeau catre caiac, vrand sa inoate la alt mal si-l chemau si pe tanar, dar ea n-a voit. Dandu-i pentru osteneala o parte din peste si putina paine, au plecat de acolo.

Sfanta fecioara Doamna, apropiindu-se de trupurile sfintilor mucenici, cunoscand pe fiecare si mai vartos cunoscand pe iubitul Indis, cu nespusa bucurie il cuprindea, il saruta si varsa lacrimi fierbinti deasupra lui. Apoi, privind pe mare a vazut o corabie sosind cu panzele lasate si vislind incetisor, iar Doamna, departandu-se de trupurile mucenicilor, s-a dus catre corabia aceea si strigand catre corabieri le-a aratat pestele ce-l avea. Indata carmaciul, socotind ca este de vanzare, a intrebat de pret ca sa-l cumpere. Iar ea ii zicea sa-l ia fara pret. Dar acela, nepricepand, a zis: "Te jur pe Hristos, spune adevarul, cu cat il vinzi?" Sfanta, auzind numele lui Hristos, a cunoscut ca aceia sunt crestini, deci le-a spus si despre tinerii mucenici, despre trupurile lor si numele lor. Iar carmaciul, cu sotii indata sosind, au scos panze subtiri cu aromate i-au infasurat si ducandu-i la zidurile cetatii, care era aproape de pirau si unde murise si Sfantul Dorotei, au ingropat cu cinste trupurile acestora.

Mai marele corabiei cunoscand pe Doamna, ca este de o credinta cu dansul si socotind-o ca este tanar, a rugat-o sa mearga cu el in corabie, zicand: "Sa petrecem impreuna nedespartiti, in toata viata noastra". Dar ea n-a vrut, ci a zis sa mearga in calea sa. "Iar eu, zise ea, voi petrece aici de vreme ce si sfarsitul vietii mele este aproape si nu voiesc ca sa se desparta trupul meu de trupurile sfintilor, cu care in viata aceasta, cu credinta si cu duhul am fost insotita".

Mai marele corabiei i-a dat aur indestul nu pentru vreo trebuinta trupeasca, caci nu-i trebuia, ci ca sa cumpere aromate si tamaie, cu care sa cinsteasca mormintele sfintilor; apoi s-au dus in calea lor. Iar Sfanta Doamna, ziua si noaptea statea langa mormintele lor, tamaindu-le, miresmandu-le si cu lacrimi rugandu-se. Si n-a putut ca lucrul luminii sa fie tainuit inaintea celor ce erau in intuneric, nici sa se savarseasca dorinta de mucenicie a Sfintei Doamna, pentru ca pe fata facea cele ce se cuveneau dreptei-credinte si cinstei sfintilor.

Imparatului i s-a vestit ca un tanar tamaiaza mormintele crestinilor, iar el a ris, zicand: "Se cuvine dar ca si el sa piara cu asemenea moarte ca aceia, ca astfel cu singur lucru sa se invete, ca oamenilor celor ce nu stiu nimic despre moarte, in desert li se face o cinste ca aceea". Acestea zicand indata a trimis ca sa-i taie capul. Deci a fost ucisa cu sabia si Sfanta Doamna, rugandu-se langa mormintele sfintilor mucenici, iar cinstitul ei trup l-au ars paganii cu foc.

In acea vreme si Sfintitul episcop Antim, indemnand pe multi catre cunostinta lui Dumnezeu cu preainteleptele sale invataturi si scrisori si pe multi indemnand catre patimire, s-a sfarsit si el cu sfarsit mucenicesc. Caci tiranul a cercetat cu dinadinsul pana l-a aflat, dar, muncindu-l mai intai cu amar si cu multe feluri de munci, n-a putut sa-l biruiasca, ci mai ales el a obosit mai mult, muncindu-l cu multe maiestrii, decat Sfantul Antim, care rabda chinurile si bataile. Pentru aceea a dat hotarirea ca sa-i taie capul. Si asa s-a dus si el catre Domnul, impodobit cu indoita cununa, a arhieriei si a patimirii.

Astfel Nicomidia s-a impodobit cu stelele sfintilor mucenici, in numar de doua zeci de mii, mai adaugandu-se minunatul Glicherie si preafericitul Zinon si cu Teofil, Dorotei, Mardonie, Migdonie, Indis, Gorgonie, Petru si cele trei sfinte fecioare: Agapia, Teofila si preafrumoasa Doamna. Iar sfarsitul a toata ceata este Sfantul Antim, intru slava lui Hristos, adevaratul Dumnezeu, Caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh I se cuvine cinste si slava in vecii vecilor. Amin.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1085

Voteaza:

Sfintii 20.000 de Mucenici arsi in Nicomidia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE