Apusul cancerului

• « Inapoi
• Inainte »

Apusul cancerului

Imi aduc aminte cat se poate de clar: eram intr-un parculet, aproape de blocul in care locuiam. Un alt baiat, care practica judo, facea pe grozavul ca ma va bate mar. Fiind mandru si orgolios, l-am provocat la bataie. Si s-a incins o bataie apriga, la vizionarea careia s-au strans si alti copii de pe strada.

Desi eram slab, totusi facusem si eu sport de performanta - inot - si in brate aveam o oarecare putere. L-am imobilizat pe dusman si am dat cu el de pamant. Cand am atins solul, am simtit o durere groaznica in cot. Nu fusesem atent: mana mea dreapta (cu care il tineam dupa gat ca sa amortizeze caderea) intrase intr-o mica groapa pe care nu o vazusem la timp. Si datorita greutatii adversarului mana s-a rupt.

M-am ridicat in picioare, dar mana nu o mai puteam misca. Imi atarna in jos, din cot. Am inceput sa urlu nu atat de durere, cat de frica: imi era teama ca nu imi voi mai putea misca mana niciodata. Doctorul m-a linistit, spunandu-mi ca dupa ce o scot din ghips totul va fi bine. In ziua in care trebuia sa mi se scoata ghipsul nu am mai avut rabdare sa ma duc iar la spital. Am luat o foarfece mare si mi-am taiat singur ghipsul. Dar, ...

Jale: mana mea dreapta nu se misca decat foarte putin. Era aproape paralizata.

M-am dus cu mama repede la spital. Doctorul mi-a spus ca s-ar putea sa am nevoie de operatie. Am fost la mai multi doctori, care mi-au spus ca nici prin operatie nu mi se va reface mana. Toti erau sceptici. Am facut un tratament foarte dureros: o doctorita imi intindea mana cu forta, iar pe mine ma durea ca si cum as fi incercat sa intind o mana sanatoasa la un unghi mai mare de 180o - ceea ce este imposibil. Dupa sedinte extrem de dureroase, la un moment dat un alt doctor mi-a spus ca tratamentul pe care il faceam nu numai ca nu-mi era de folos, ba chiar imi facea rau.

Mama a hotarat sa renunt la tratament, desi nu se intrevedea nici o alta posibilitate de vindecare. Pentru mine era foarte greu de suportat acest handicap: mi se parea ca oamenii radeau pe mine pe strada (mergeam cu mana inchisa la un unghi de 30o - si handicapul sarea in ochi).

Cand nu mai intrevedeam nici o scapare - obisnuindu-ma cu ideea ca cea mai mare victorie ar fi sa intind mana macar la 90o - am ajuns la un doctor specialist in masaje. Maseur-ul era aproape orb, dar avea foarte dezvoltat simt al pipaitului. Dupa ce a pus mana pe cotul meu, a palpat cat a palpat, si a spus ca imi poate fi de ajutor. Intr-adevar, in vreo doua saptamani deschiderea mainii castigase aproape 60o.

Mama a invatat si ea sa imi faca masaj. Imi amintesc ca, la un moment dat, fiind intr-o tabara cu elevii ei, in timp ce imi facea masaj mi-au dat lacrimile: ceilalti copii se jucau in jurul cabanei, iar eu stateam in camera. Mama a inceput si ea sa lacrimeze; suferea foarte mult vazandu-ma asa. Masajul nu dura mult, dar constientizarea faptului ca eu nu eram intreg ca ceilalti m-a aruncat in deznadejde. Vazandu-ma ca plang, au inceput sa planga si alti copii - unul ca era orfan de tata, altul ca ii murise un frate, altul cine stie de ce. La un moment dat plangeau aproape toti copii care se aflau in camera.

Cand i-am vazut, situatia mi s-a parut ridicola - nu imi imaginasem ca plansul poate fi atat de molipsitor. Si mi-a venit sa rad: vazandu-i pe altii cum plang, problema mea nu mi s-a mai parut atat de apasatoare. Desi nu imi imaginam ca mana mea se va reface complet, am luat hotararea sa fiu tare si sa nu ma mai las biruit de tristete.

M-am apucat de baschet de performanta, si eram destul de bun. Fiind stangaci, nu era chiar atat de grava defectiunea pe care o aveam la cotul drept - puteam dribla sau arunca la cos fara probleme. De la baschet, si mai ales de la exercitiile repetate pe care le faceam la bara din fata blocului, mana s-a refacut complet. Nu am revenit la nici unul dintre doctorii care imi spusesera ca nu am sanse de refacere, dar daca vreunul dintre ei m-ar vedea cred ca s-ar mira. (Asta in cazul in care si-ar mai aduce aminte de mine dupa atatia ani, ceea ce e putin probabil.)

De ce am povestit aceasta intamplare din copilaria mea? Pentru ca vreau sa scriu cateva randuri despre cei care sufera de boli considerate incurabile. De unele forme de cancer, S.I.D.A, sau alte boli care fac mii de victime. Desi e greu sa scrii despre asa ceva fara sa treci printr-o astfel de boala, totusi mica mea patanie cu mana m-a facut sa ma aflu in situatia celui care se gandeste ca niciodata nu va mai fi intreg. Copil fiind, imi era foarte greu sa ma gandesc ca voi fi toata viata handicapat.

Nu e boala, sau suferinta trupeasca, o cruce? Ba da. Dar intrucat crescusem departe de Biserica, intrucat parintii mei nu m-au povatuit pe drumul credintei, nu puteam intelege rostul suferintei mele. Si poate ca nici daca as fi fost credincios inca din copilarie nu mi-ar fi fost foarte usor: cum sa inteleaga un copil ca, brusc, nu mai e ca ceilalti? Imi dau seama ca m-ar fi intarit credinta in Dumnezeu, dar e putin probabil ca, la o varsta atat de frageda, sa fi inteles rostul bolii. (Nu il inteleg oameni in toata firea, asa ca nu e de mirare ca nu l-ar fi inteles un copil.)

As vrea sa mentionez acum cateva din atitudinile pe care oamenii le au fata de bolile considerate de nevindecat, de bolile incurabile: e vorba de deznadejde, de indiferenta, de rabdare sustinuta de increderea ca Dumnezeu a trimis aceasta cruce spre folosul duhovnicesc al bolnavului si de rabdare sustinuta de nadejdea ca Dumnezeul cel Atotputernic poate vindeca orice boala si neputinta. Nu e greu de observat ca primele doua atitudini sunt distrugatoare pentru suflet, iar celelalte doua sunt folositoare.

Nu este greu de observat nici faptul ca primele doua atitudini sunt mult mai raspandite decat celelalte. Intr-o lume care Il izgoneste pe Dumnezeu, intr-o lume care nici macar nu se mai osteneste sa afirme ca "Dumnezeu a murit!", ci care pur si simplu face abstractie de existenta sau non-existenta Sa, omul si-a facut din trup un idol. Este de ajuns sa mergem pe strada si sa ne uitam la cateva reclame - in forme diferite vom regasi aceeasi idolatrizare a placerilor trupesti. Nu e de mirare ca omul care se imbolnaveste de o boala incurabila cade in deznadejde. Este ceva firesc; deznadejdea este rodul filosofiei de viata pe care a ales-o.

Despre cat de greu este pacatul deznadejdii Sfantul Filaret al Moscovei spunea ca "a te deznadajdui insemneaza sa-ti rapesti singur de la tine mila lui Dumnezeu, pe care Domnul e gata s-o dea in fiecare minut". [28; 288] Si tot el dadea o definitie foarte potrivita a acestui pacat: "Deznadejdea este iadul in suflet inainte de a dobori sufletul in iad". [28; 288]

Avva Isaia il sfatuieste pe bolnav: "daca te molipsesti de vreo boala nu te deznadajdui si nu te imputina cu duhul; ci multumeste-i lui Dumnezeu, ca El se ingrijeste ca sa-ti procure prin aceasta boala un bine." [28;143].

Cealalta atitudine negativa, indiferenta, exprima supunerea fata de capriciile destinului. Omul necredincios isi da seama de neputintele sale, se simte strivit de destin si isi da seama ca are de ales intre a se resemna si a-si pierde mintile. Durerea il pietrifica, il dezumanizeaza, il face insensibil la viata. Bolnavul traieste, dar viata sa pierde trasaturile vietii umane, asemanandu-se mai degraba functionarii unui robot care raspunde la comenzile pe care le primeste.

(Poate ca este potrivit sa fac macar o scurta referire aici la frica pe care o simte bolnavul necredincios fata de ziua de maine, fata de surprizele pe care i le rezerva viitorul: pentru el, viata este haotica, totul este intamplator. Daca lumea nu L-ar avea pe Dumnezeu drept Creator si Proniator, o astfel de spaima ar fi generalizata. Dar crestinii, care stiu ca sunt fii ai lui Dumnezeu, stiu ca Acesta le poarta de grija. Pentru ei, ziua de maine este o zi in care Dumnezeu le va purta de grija asa cum le-a purtat si in cea de astazi.)

Prin aceste doua atitudini provocate de boala - deznadejdea si indiferenta fata de viitor - omul pregusta moartea, si inca moartea duhovniceasca, mult mai grava decat moartea trupeasca pe care o pregusta prin boala sa. Omul necredincios se afla intr-un spatiu inchis, nu are sau mai degraba nu vede nici o iesire. Si, cata vreme nu va alerga la Dumnezeu, nimeni nu va fi in stare sa ii ofere un leac pentru sufletul sau.

Stiu o femeie care a cunoscut aceasta ispita a deznadejdii duse la limita. Cu cativa ani inainte de a muri a facut cancer la san. S-a operat, dar de cancer nu a scapat. In cele din urma a facut cancer malign generalizat. Despre suferintele ei nu a mai stiut nimeni din familia sa. Nu a vrut sa le spuna celorlalti, ca sa nu cada si ei in deznadejde. Dar nici ea nu a rezistat la o asemenea presiune, ba chiar a ajuns sa cedeze psihic. In cele din urma, s-a sinucis. Copiii ei erau elevi la scoala generala. Moartea mamei lor a cazut ca un traznet peste ei.

Atunci cand am aflat ca s-a sinucis, nu credeam in Dumnezeu si nu stiam cat de grav este acest pacat. Nu stiam nici ca sinucigasii (cu exceptia celor care au avut probleme psihice - si pentru asta au la judecata circumstante atenuante) se duc in iad. Nu dadeam vina pe aceasta femeie, dadeam vina pe cancer. O, ce bine ar fi fost ca ea sa creada in Dumnezeu si sa aiba putere sa duca crucea bolii... Dar nu a fost asa.

Problema suferintei adusa de bolile incurabile m-a framantat multa vreme. Abia cand m-am apropiat de biserica am inteles ca nu cancerul era de vina, ci necredinta ei.

Nu imi propusesem sa fac referire la sinucidere. Dar, intrucat moartea acestei femei este una dintre cauzele care m-au determinat sa meditez asupra bolilor fara leac, mi s-a parut mai normal sa scriu despre ea decat sa analizez numai situatiile generale.

Ajuns aici, cred ca ar fi bine sa fac o scurta referire la eutanasie (prin care oamenii aflati in suferinte foarte grave le cer doctorilor sa le curme viata).

Ce ar fi rezolvat aceasta femeie daca, in loc sa se sinucida, i-ar fi rugat pe doctori sa ii curme viata?

Care este diferenta dintre eutanasie si sinucidere?

De fapt, eutanasia este o ramura a sinuciderii: caracteristica principala este ca arma folosita este aproapele, mai precis doctorii. (Este adevarat ca, acceptand sa fie partasi la aceasta faradelege, acestia poarta o parte din responsabilitate si se aseamana doctorilor care provoaca avorturi, care au o parte din vina. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Serbia a hotarat ca - pentru pacatul lor - doctorii care fac avorturi nu se pot impartasi cu Sfintele Taine. Oare cand va hotari vreun sinod ca nici cei care incurajeaza eutanasia nu pot fi impartasiti?) Dar chiar daca doctorul este folosit pe post de arma, si chiar daca moartea este mai putin violenta, mai putin sangeroasa, mai putin socanta, sinuciderea este aceeasi.

Sfintii Parinti au spus clar: "sinucigasii merg in iad". Cei care mor prin eutanasie nu au fac exceptie de la acest neplacut dar adevarat verdict. De ce? Pentru ca se impotrivesc voii dumnezeiesti. Daca Dumnezeu le-a dat suferinte atat de grele, inseamna ca tocmai de ele aveau nevoie pentru pacatele lor, ca acestea rabdarea acestora era singura lor sansa de a dobandi mantuirea. Este simplu sa scrii despre cei care din pricina ca nu mai rabda durerile bolii se sinucid cu ajutorul doctorilor, dar totusi este greu ca, suferind durerile trupesti pe care le-au rabdat ei, sa rezisti ispitei de a le curma definitiv. Dar sinuciderea ramane sinucidere, pacatul ramane pacat (si cei care se sinucid pleaca de la dureri mari - dar trecatoare - la dureri si mai mari, si vesnice)

Vrednica de plans mi se pare situatia celor care cer eutanasia pentru a le usura viata rudelor care ii ingrijesc. Ei se simt ca niste reziduuri, si s-au saturat sa impovareze vietile celorlalti. Numai ca, sinucigandu-se, nici lor nu isi fac bine si nici pe ceilalti nu ii ajuta. Pentru ca prin ei Dumnezeu le dadea celorlalti ocazia de a dobandi vesnice cununi...

"Cancer, cancer, cancer... Exista vreun leac pentru cancer?" Multi oameni si-au pus aceasta intrebare.

In loc sa raspund la ea, voi reproduce relatarea unei vindecari de cancer pe care a savarsit-o Sfantul Ierarh Partenie din Lampsakos. Am citit multe minuni de-a lungul timpului, dar nici una nu mi s-a parut mai reprezentativa decat aceasta pentru modul in care crestinii ar trebui sa poarte crucea bolii.

Textul este destul de lung, dar elementele care la o citire superficiala par de amanunt sunt de fapt mici piese care fac parte dintr-un mare mozaic. De aceea, in loc sa reproduc doar fragmentele mai importante, prefer sa reproduc intreaga relatare.

"Doamna M.M., de 42 de ani, profesoara la gimnaziu in suburbiile Atenei, ne-a povestit o lunga intamplare emotionanta care a dus-o pana in pragul mortii, de unde a salvat-o Sfantul Partenie.

Doamna M., mama a trei copii, ne-a relatat coplesita toata povestea ei dureroasa, pentru ca ea insasi si-a cunoscut bine situatia de la inceput.

Pe 4 noiembrie 1997 s-a operat la Maternitatea Mama pentru extirparea unui fibrom pe care l-a descoperit in urma cu cinci ani la ultima ei sarcina. Il supraveghea de atunci continuu, la fiecare sase luni, la medici, prin examinari speciale. Cand a crescut mult, i s-a recomandat operatia, pe care ea a tot amanat-o mereu, cu toate ca parintele ei duhovnic, caruia ii vorbise nu demult despre aceasta problema, o indemna foarte nelinistit sa se grabeasca cu operatia. Ea insa o evita cu gandul ca degeaba arata duhovnicul ei atata neliniste, intrucat ceea ce o sa i se intample cand va intra de urgenta la operatie o sa fie cel mult o hemoragie. Avea in vedere si teoria stiintifica dupa care fibroamele sunt mici tumori benigne, pe care le au majoritatea femeilor si statistic se transforma in tumori maligne doar in procent de 1/10.000; astfel ca medicii nu le considera periculoase si le opereaza numai cand dau probleme femeilor. De aceea M. amana operatia, nedand ascultare medicilor si duhovnicului ei, pana cand probleme grave au condus-o aici.

Fara sa banuiasca nimic medicul ei, si ea la fel, a intrat in spital in ziua pomenirii Sfantului Ioanichie cu rugaciunea pe buze (asa cum a sfatuit-o duhovnicul ei): "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant, Treime Sfanta, slava °ie", ca sa-l aiba de ajutor pe Sfantul Ioanichie, care se praznuia in ziua aceea. Demn de luat in seama este faptul ca parintele duhovnic a prevenit-o: "Veti intra intr-un tunel intunecat, dar veti iesi la lumina". Si tunelul intunecat a presupus ca era nedorita operatie. A avut loc interventia chirurgicala care a iesit, s-a presupus, bine, M. intorcandu-se nebanuitoare peste patru zile acasa. Medicul chirurg nu a intarziat insa sa-i dea telefon sotului ei la serviciu, spunandu-i rezultatele proaste si neasteptate ale biopsiei: cancer. Iar M. trebuia sa mearga de urgenta la un medic specialist.

Vestea a cazut ca un fulger pe cerul senin. Tragedia familiei a inceput. Disperat, sotul ei a alergat unde a putut si, negasindu-l pe duhovnicul lor, s-a dus la un alt calugar, in afara Atenei, sa-i spuna, sa primeasca binecuvantare, sa-i dea putere nu numai sa reziste, ci si sa-i comunice vestea sotiei sale. Nenorocoasei sale sotii, careia i s-a intamplat sa fie acel caz din 10.000, si fireste, cu atat mai nenorocos, cu cat ea s-a aflat intr-una pe mana doctorilor si a aparatelor moderne, dar nimeni nu a priceput si nici analizele nu au aratat nimic...

Chiar in ziua urmatoare, dezamagiti, deznadajduiti, vazand ca toate planurile lor se prabusesc si copiii lor raman orfani, s-au dus tacuti la radiografie cu unica speranta in sfintii lor iubiti care, daca voiau, puteau sa-i salveze. A luat in mainile sale iconite ale sfintilor, ale Maicii Domnului si ale parintilor din zilele noastre si tarandu-si pasii, a pornit spre marea ei Golgota. A facut radiografia, iar medicul le-a aratat ca trebuie sa inceapa imediat razele, ca sa arda ceea ce ramasese din tumoarea care se extinsese si in bazin.

"Prin urmare, am sa mor - reusi sa ingaime M. - ce sa-mi mai faceti?". In acea prima zi radiologul a incercat sa o imbarbateze, vorbindu-le despre aparatele moderne si despre metodele de astazi ale medicinii pe care el insusi le-a studiat in Anglia. Vazand-o asa pierduta, nefiind de acord cu nimic din acestea, i-a garantat de-acum incolo si 30 de ani de viata, iar la amiaza a stabilit sa aiba loc asa numita metoda de asimilare, primul mare soc, ca sa inceapa imediat razele.

Doamna M. era sigura ca medicii vor face tot ce le sta in putinta, dar moartea, mai devreme sau mai tarziu, va surveni, cum se intampla in astfel de cazuri, daca Dumnezeu nu Se indura de faptura Lui. Numai acolo era speranta ei. Planse, planse cu lacrimi amare, iar imaginea mamei moarte si mute pentru totdeauna cu cei trei copii in jurul ei si cu cel mai mic in varsta de numai cinci ani a sfasiat-o adanc, a facut-o sa nu mai reziste de dureri, a cufundat-o in rugaciune zi si noapte.

De indata ce a aflat de starea sa, a luat legatura cu duhovnicul ei si cu un glas ce tremura, asa cum ne-a spus ea insasi, i-a marturisit: "Nu vreau sa mor, nu vreau sa-mi las copiii orfani, va rog mult sa ne ajutati". Duhovnicul a incurajat-o, spunandu-i: "Nu va temeti, nu veti muri, va veti face bine; lasati pe medici sa-si faca treaba lor, iar noi o vom face pe a noastra".

Imediat a instiintat si pe o ruda de-a ei, calugar la Sfantul Munte, iar acesta se puse pe rugaciuni zi si noapte. Incepu sa faca slujbe, paraclise la Maica tuturor aghioritilor, la Maica tuturor oamenilor, la Maica Domnului, sa viziteze si alte manastiri de la Sfantul Munte si sa le ceara parintilor sa faca rugaciuni.

Istovitoarea metoda de asimilare a durat trei ore, iar peste doua zile pornira spre spitalul Sanatatea dis de dimineata, pentru prima doza de raze. Doctorul o intalni in sala de asteptare si-i spuse ca voia sa-i spuna ceva. Ce sa-i mai spuna, intrucat toate i le spusesera? Avea un aer ganditor, iar ea se tulbura din nou si-l informa pe sotul ei despre aceasta. Nu trecu mult timp si auzi ca o cheama la megafon. Cu rasuflarea intretaiata se dusera la cabinet. Ce clipa grea era aceea! Dintre cele mai dure traite pana atunci.

Doctorul voia, inainte sa inceapa tratamentul, sa-i declare ca situatia ei era grava si ca nu stia daca va putea sa o ajute cu ceva. Ea, inca si mai lovita, gasi puterea sa protesteze si sa-i ceara socoteala: "Dar de ce in urma cu doua-trei zile mi-ati spus altceva si acum imi spuneti ca am sa mor?". Medicul isi inghiti vorbele si completa ca toate acelea le spusese pentru ca nu examinase bine radiografia si rezultatele biopsiei... In cele din urma era vorba de "sarcom" si nu tumoare benigna si ca resturi din tumoarea de la bazin se ascundeau in puncte dificil de ajuns, unde nu puteau ajunge razele. "Si atunci, ce facem? De ce sa mai facem raze?" ingaima ea. "N-o sa va lasam asa. Vom face tot ce se poate si v-am explicat toata situatia, ca sa o cunoasteti bine si sa colaborati cu noi. Si mai ales... acum nimic altceva nu va ramane de facut decat... sa va prin-deti cu mainile de viata...".

Ce insemnau aceste vorbe grele despre moarte aruncate chiar in fata bolnavei? Ca niste lovituri de cutit o lovira direct in inima cuvintele lui. Ea sa gaseasca singura puterea sa invinga cancerul si sa traiasca, asa cum i-o ceruse doctorul? Era imposibil. Numai un lucru putea sa o salveze: puterea Preabunului Dumnezeu si a sfintilor Lui. Nimeni altul...

Instiintara de indata dragele lor manastiri pentru rugaciune: la Sfanta Manastire a Cuviosului David in Evvia, la Schitul "Schimbarea la Fata" a preafericitului parinte Porfirie de la Milesi, din Attica, la Sfanta Manastire a Sfantului Teodosie, la Sfantul Stefan, la Sfanta Manastire "Sfantul Nicolae cel Nou" la Ipsilanti din Beotia si la Sfanta Manastire Vatopedu de la Sfantul Munte. Nimeni altcineva nu a aflat nimic. Copiii si mama ei au aflat numai ca operatia avea complicatii si daduse in infectie, iar viata ei era in pericol, de aceea au fost cerute si rugaciunile lor. Binecuvantatele rugaciuni... salveaza nu numai o faptura a lui Dumnezeu, ci pe toata omenirea.

Stia si credea doamna M. in puterea rugaciunii; stia si credea sotul ei. De aceea, asa cum ne-a marturisit, se ruga zi si noapte cu inima zdrobita si simtea de multe ori ca in acele clipe nu era singura, simtea ca si altii isi unesc vocea spre Dumnezeu impreuna cu a ei. Si atunci simtea o dulce consolare si se intarea si spera si putea astfel sa ridice greaua ei povara; in fiecare zi, timp de 45 de zile, in afara de sambata si duminica se ducea la Sanatatea impreuna cu sotul ei, de doua ori pe zi, dimineata si la amiaza, pentru raze, pentru medicamente, pentru "otravuri". Lupta din greu sa manance ca sa poata lua medicamentele. Si astepta, si intr-una astepta ajutorul de Sus...

Intre timp, pe masura ce zilele treceau, doctorul constata ca razele nu ofereau nimic bun, astfel ca recomanda sa se faca in paralel si doze usoare de chimioterapie ajutatoare, care au drept scop sa scoata in evidenta celulele cancerigene, ca sa fie iradiate mai usor. Nimic insa nu se petrecea nici prin aceasta metoda. La sfarsitul razelor, a caror numar il crescu, a recomandat sa se faca si asa numita terapie de soc, foarte daunatoare, intrucat distruge nu numai celule cancerigene, ci si pe cele sanatoase din organism.

Insa Bunul Dumnezeu, sfintii nostri cei vii, care nici o rugaciune nu lasa sa se piarda, au auzit-o pe mama cea indurerata, care isi uni glasul cu atatia altii care se rugau o data cu ea si puse piedica hotararii doctorului. Trimise la un moment potrivit un om al Lui, un radiolog, care colaboreaza cu Sanatatea si care conducea atunci acolo pe o pacienta a lui pentru tratament. El era cunoscut familiei, si de indata ce afla de starea ei, a inceput sa se intereseze vorbind cu medicul ei curant, iar la momentul potrivit a insistat mult si a oprit terapia de soc, propunand prelungirea razelor obisnuite.

In cele din urma au incetat si acestea pe 23 decembrie 1997, in ajunul Craciunului. Lui M. i-a fost data o pauza, cu obligatia de a continua a doua etapa a drumului ei spre Golgota, si cat timp se mentinea in viata, era bine.

Aici se cuvine sa mentionam ceva interesant, un lucru care ni l-a spus: se faceau raze de catre medici, dar in paralel se faceau tratamente si de la bunii nostri sfinti. In fiecare zi, inca din prima zi, facea semnul Crucii cu ulei sfintit de la multi sfinti, pe care l-a adunat in casa ei de la diverse pelerinaje, cu ulei din candela icoanei facatoare de minuni a Preacuratei de la Manastirea Vatopedu (care are darul sa vindece cancerul si nenumarati bolnavi de cancer s-au tamaduit pana acum dupa rugaciuni care s-au rostit in fata icoanei ei, asa cum s-au rostit si pentru M.), precum si ulei sfintit de la icoana "Axion Estin" (Cuvine-se cu adevarat) si ulei de la Sfantul Maslu care s-a facut acasa la ea si la Sfantul Munte pentru ea. Cu unul din aceste uleiuri, care provenea din candela Sfantului Arsenie din Capadocia si candela care arde la mormantul preafericitului parinte Paisie Aghioritul, s-a petrecut ceva cu totul demn de admiratie.

Asa cum ne-a spus, in timp ce facea semnul Crucii cu toate acestea, separat de fiecare data, spunea si troparul Sfantului respectiv, rugandu-l sa o ajute. Asa a facut si cu ultimul pe care l-am pomenit mai sus, numai ca zilele treceau si uleiul se termina, incat le spunea zilnic sfintilor pasul ei: "Nu va este mila deloc? Nu veniti sa ma ajutati? Tu, Sfinte Arsenie, atat de milostiv cum ai fost si nu ai lasat nici pe musulmani, nici pe musulmane fara ajutor, cand ti-au cerut-o, pe mine de ce nu ma ajuti? Si sunteti si atat de departe. Unde sa ajung eu in nordul Greciei, bolnava, sa iau iarasi binecuvantare de la voi?".

Si ce s-a intamplat? Cand a ajuns pe la sfarsit uleiul, pe la punctul unde sticluta avea o gradatie din fabricatie, inceta sa se mai imputineze, cu toate ca ea a continuat sa-l foloseasca zilnic si inca pentru mult timp. Se milostivira de ea sfintii cei buni si ii daruira putin din uleiul lor, aratandu-i ca o urmaresc cu toata atentia in rugaciunile ei.

Aici merita sa mentionam si altceva ce ne-a spus sa consemnam. Aproape de la inceput a purtat si o panglica asupra ei, si nu a scos-o decat numai in ultima vreme, cand a constatat ca s-a facut cu totul bine. Panglica provenea de la Manastirea Vatopedu si era sfintita pe Sfantul Brau al Maicii Domnului, anume pentru nasterea de copii, dar prin care s-au tamaduit si o multime de bolnavi de cancer.

Si ce nu a facut doamna M.? S-a prins cu totul de sfinti (doctorul ei o sfatuise sa se agate cu mainile de viata...). Impreuna cu duhovnicul ei incepura sa faca slujbe si paraclise la toti marii sfinti in ziua lor de pomenire, in toate sarbatorile inchinate Domnului si Maicii lui Dumnezeu. La fel se facea si la Sfantul Munte de catre calugarul care ii era ruda. Impreuna cu sotul ei nu inceta sa urmareasca zilnic din Ceaslov si din Minei pe care sfant il sarbatorea Biserica noastra si sa se roage lui, citind tropare din slujba acestuia. De asemenea, aproape zilnic citeau din Sfanta Scriptura, faceau Paraclisul Maicii Domnului, precum si Paraclisele sfintilor lor dragi.

Pe drum spre spital, de doua ori pe zi, spuneau Acatistul Maicii Domnului si troparele tuturor sfintilor lor indragiti. Ea insasi continua chemarea lor si in sala unde facea razele.

Cum ne-a spus, acolo inauntru il chema in special pe preacuviosul parinte Porfirie, pe care l-a cunoscut, si-l indragea indeosebi, amintindu-si cat vorbea cu oamenii si despre sanatatea trupeasca, ca sa se indeparteze de orice sursa de imbolnavire. Si acum, cum de nu se indura de ea, care facea o doza asa de mare de raze? Ii cerea si sotului sa se roage mereu in sala de asteptare, desi nu era nevoie sa ii ceara sa o faca. Familia cinsteste indeosebi Sfanta Manastire a Cuviosului David, precum si pe preafericitul parinte Iacov, pe care de asemenea l-au chemat in ajutor de multe ori.

Deci, Dumnezeu auzea toate aceste rugaciuni si paraclise, chiar daca o lasa pe M. sa se vada neajutorata. Cand sa creada ea in ajutorul Lui si cand sa dispere? Cand durerea trupeasca si sufleteasca era intr-atat de puternica incat nu o mai suporta, voia sa fuga, sa plece departe si sa strige din rasputeri, ca sa scoata dinlauntrul ei strigatul de durere pe care il inabusea si-l ineca in ea, pentru ca avea trei copii si cel mai mare, la cei 18 ani ai lui se pregatea, aflandu-se in anul trei de liceu, sa dea in iunie examen la facultate...

Atunci nu-i mai ramanea nimic altceva decat sa planga, sa planga fara incetare, in ascuns de copiii ei, pe cat era cu putinta. Cel mai mic copil o descoperea, pentru ca inca nu mergea la scoala si era asa de aproape de ea ca petrecea aproape toata ziua la capataiul ei. Ea il indeparta, ca sa nu sufere impreuna cu ea, dar el rareori pleca. Se ruga impreuna cu ea, cu ea invata troparele sfintilor si le spunea, rugandu-i la sfarsit cu cuvintele sale nevinovate, impreuna cu ea facea Paraclisul Maicii Domnului. Si cel mai de admirat lucru era ca o sprijinea si o alina cu vorbe care de multe ori o lasau muta de uimire, pentru ca erau aceleasi pe care i le spunea duhovnicul ei (si aceasta se petrecea fara ca cineva sa-i fi spus ceva).

Este ceea ce se spune de multe ori: Dumnezeu lumineaza pe micile fiinte nevinovate si vorbeste prin gura lor. Indeosebi ii spunea: "Nu plange, mamica, nu te supara. Nu crezi ca ai sa te faci bine? Toti iti spun: ai sa te faci bine si chiar la o mare sarbatoare. Stii care? Hai sa-ti spun la ureche: de Craciun!...". Si pe ea o apuca si mai tare plansul, si vorbele lui le schimba in rugaciune: Ii ruga pe Dumnezeu si pe Maica Domnului, daca nu le este mila de ea, sa se indure de copilul ei nevinovat. Odata i-a vorbit, fara ca vreodata sa fi auzit ceva despre cancer: "Stiu, mamica, ce ai: ai cancer...", iar ea incremeni si incepu sa-i spuna ca ce vorbe erau astea care-i scapasera din gura, la care el adauga: "Nu te teme insa. Acum a mai ramas putin, incat totul este un nimic. O sa dispara, ai sa te faci grabnic sanatoasa". Cuvinte de necrezut, dar adevarate.

Cu acestea luara sfarsit si razele, cum am spus, la 23 decembrie si M. a facut sarbatorile cu rudele prietenii ca in fiecare an, fara sa inteleaga nimeni ce se ascunde dupa zambetul ei. Si a adaugat: "V-am spus gresit si, ca in fiecare an, pentru ca exista o diferenta esentiala pentru mine, sarbatorile au luat un sens cu totul diferit. Au prins viata cuvintele Evangheliei, au prins viata magii, pastorii, Maica Domnului cu Pruncul Cel Sfant in brate, iar eu ingenuncheata, cu inima zdrobita, ma rugam fierbinte sa ma fac bine, dandu-i drept dar promisiunea sa lupt sa ma fac mai buna. Si cuvintele Evangheliei prindeau viata pentru mine cand citeam din Sfanta Scriptura, prindeau viata in fiecare duminica la biserica. Cadeam, in gand, la picioarele Domnului nostru dimpreuna cu femeia cu scurgere de sange, cu sutasul, cu paraliticul si cu toti cati i-a vindecat si L-au rugat fierbinte, spunand: De ma voi atinge de vesmantul Tau voi fi salvat, iar eu, care ma impartasesc cu Trupul si Sangele Tau, nu o sa-ti fie mila de mine?".

Si era sigura ca se va face bine, dar cand si cum? Si tot astepta si credea ca se vor opri acolo chinurile ei, ca n-o va lasa Domnul sa continue sa faca chimioterapia atat de daunatoare. Medicul ei curant radiolog a trimis-o sa continue chimioterapia si inca cu dozele cele mai tari care exista, intrucat el insusi a vazut ca nu reusise aproape nimic in privinta ramasitelor de cancer din bazin. Si mai erau si micile concrescente de pe plamani. Singurul lucru pe care nu-l stia M. era faptul ca boala cancerului intrase in metastaza probabil si la plamani, intrucat radiografia ii arata plini de pete.

Deci, imediat dupa sarbatori a facut o noua radiografie pe care sotul ei o duse (ea nici nu voia sa-i vada, nici sa auda de doctori) la profesorul universitar la care au fost trimisi si care era deja informat despre evolutia starii ei de sanatate de pana atunci. A desfasurat noua radiografie in fata sa si a ramas, in sensul propriu al cuvantului, cu gura cascata. Ce era ceea ce vedea? Nu vorbea, ramase uimit, plin de nedumerire. In cele din urma a articulat: "Nu se poate! Cum s-a intamplat aceasta? Noi nu am facut nimic pentru chisturile de pe plamani. Cum s-au sters asa deodata? Asta nu s-a pomenit; este de necrezut". Vorbea singur, numai cat nu a pronuntat cuvantul "minune", dar l-a descris prin cuvintele sale.

Fara sperante, pe neasteptate, fara ca doctorii sa faca ceva pentru tratarea plamanilor, acestia au ramas curati, numai o umbra pe abdomen a mai ramas, iar aceasta dupa parerea lui, putea sa nu fie altceva decat un rest de cancer atins de raze. Dar care raze? Radiologul insusi, in urma cu cateva zile, opinase ca din pacate nu reusise sa rezolve aproape nimic...

Din clipa aceea medicul patolog a inceput sa se indoiasca - sa faca sau sa nu mai faca chimioterapie? Nu, fireste, sa faca inca din cele mai tari doze. In sfarsit, dupa o intarziere de multe zile de gandire, a stabilit data primei doze de tratament.

In ciuda intorsaturii multumitoare pe care o luasera lucrurile, doamna M. s-a dus la 4 februarie 1998 cu jale pe buze si cu jale in suflet: "Nici aici nu va interveni Maica Domnului, nu vor da ajutor bunii ei sfinti?".

Rugaciunile si Paraclisele continuara, speranta nu lipsea. La 6 februarie, in ajunul pomenirii Sfantului Partenie, duhovnicul lor a venit iar acasa la ei ca sa faca, precum le-a spus, Paraclisul sfantului cu dar deosebit.

N-au inteles nimic, pentru ca nici numele Sfantului Partenie nu-l stiau, nici nu auzisera vreodata sau citisera despre el. S-a facut Paraclisul. La sfarsit l-au vazut pe duhovnicul lor stralucind de bucurie si spunandu-le: "De-acum l-am gasit pe sfantul care o sa ne faca sanatosi. Este Sfantul Partenie". Sigur ca avea vreun semn de la sfant, intrucat niciodata pana atunci, de cand facea atatea Paraclise, nu le spusese asa ceva. Numai acel nedefinit la inceput: "Ai sa te faci bine", care a sustinut-o pe M. in toate acele luni nesfarsite.

In seara aceea citira cu totii Viata Episcopului din Lampsakos din Marele Sinaxar si au fost uimiti de admiratie. In ziua urmatoare, urcara la Fundatia Lyrios, dupa ce duhovnicul lor i-a informat ca exista acolo o bisericuta in cinstea Sfantului Partenie. Era hramul bisericii si toata familia s-a rugat fierbinte, cutremurata de cunostinta cu acest sfant necunoscut pana atunci pentru ea. La "Satul de copii" au cunoscut si oameni pe Sfantul Partenie care ii vindecase de cancer. Au rugat si acolo pe maicile de la "Sfanta Treime", care-i deservesc pe copiii orfani, sa le faca o rugaciune si au plecat de acolo intariti.

Nu s-a intamplat insa numai aceasta cu Sfantul Partenie. In dimineata aceleiasi zile, in ajunul pomenirii Sfantului Partenie, sotul lui M., care de cand se imbolnavise ea, nu deschisese radioul niciodata, pe cand se gasea in masina, la un moment dat, ca si cum l-ar fi impins ceva, l-a deschis. Si ce a auzit? Pe stareta de la Sfanta Manastire Makrimallis vorbind despre sfant si despre Capul lui facator de minuni, insa nu a apucat sa auda unde se afla exact, numai ca se gaseste la Psahna. Poate cineva sa spuna ca toate acestea ce se petreceau erau intamplatoare? Imposibil! Era clar ca lumina ochilor: Dumnezeu a ascultat rugaciunile atator oameni, a ascultat mijlocirile sfintilor si a Maicii Domnului si a trimis langa ei, ca sa o faca bine pe M., pe un sfant, un sfant cu totul necunoscut pentru familie. Iar Sfantul Partenie i-a chemat la el.

In duminica ce a urmat pomenirii lui, M. cu sotul ei s-au dus la Sfanta Liturghie la Sfanta Manastire Makrimallis, s-au inchinat la preacinstitul Cap al sfantului cuprinsi de emotie. L-au rugat cu lacrimi fierbinti, au cerut maicilor din manastire sa le faca rugaciuni, au dat si numele lui M. sa fie pomenit in Sfantul Altar si au plecat.

De atunci s-au pus pe rugaciune zilnica la Sfantul Partenie, sfantul pe care Dumnezeu l-a trimis in calea lor. Faceau slujbe dese la bisericuta lui de la Fundatia Lyrios, in fiecare zi citeau Paraclisul Sfantului in fata icoanei lui, la fiecare circa 15-20 de zile urcau la Makrimallis, la Psahna Evvias, ca sa ia parte la slujba duminica si sa se roage la sfant. Au mers si cu duhovnicul lor de doua ori si au spus Paraclisul in fata Capului sfantului. Prima data s-a petrecut ceva uimitor: Sfantul Partenie si-a facut simtita prezenta si harul sau. Ii intampina, ii primi intr-un mod foarte viu. De indata ce intrara in curtea manastirii impreuna cu copiii lor, nu au apucat sa faca nici doi-trei pasi si o mireasma puternica si uimitoare i-a cuprins. Era mireasma sfantului care se revarsase in afara bisericii si-i umpluse de bucurie. Aceasta s-a mentinut pe toata durata paraclisului, dar si a sederii lor acolo, chiar pana la plecare, cand au intrat sa-si ia ramas bun de la sfant.

Duhovnicul lor, zambind cu multumire, a spus doamnei M., care a vorbit prima despre mireasma pe care o simtise: "Ati vazut ce minunata a fost? Este ca si cum sfantul ne-ar spune: Nu va temeti; sunt aici". Aici trebuie sa mentionam ca cei doi copii mai mici ai familiei au continuat sa simta aceas-ta mireasma placut-mirositoare multa vreme, de fiecare data cand se inchinau la Capul sfantului. Au plecat la Atena cu siguranta ca Sfantul Partenie ii va salva de la moarte sigura.

Intre timp, zilele treceau si se apropia ziua celei de-a doua doze de chimioterapie care a fost stabilita pentru 26 februarie, dar totodata a inceput si cealalta drama a lui M., asa cum ea insasi ne-a dezvaluit: "Caderea parului ma preocupa tot atat de mult ca si moartea mea. Se poate ca aceasta sa sune putin cam curios, dar pentru mine era a doua moarte".

In ziua de pomenire a Sfintei Filoteea, comunicara duhovnicului noua problema care aparuse. Acesta le raspunse simplu: "Nu va suparati. Sa ne rugam la sfant sa nu mai cada. In ceea ce priveste chimioterapia, nu stiu. Daca vor continua aceste sedinte de tratament, parul va continua sa cada. Poate trebuie sa le opriti. Nu pot, insa, sa va dau acum un raspuns. Sa facem o slujba la Sfantul Partenie si ce-o sa ne lumineze, aceea o sa facem". De altfel, de mai inainte isi exprimase indoiala in legatura cu chimioterapia si i-a trimis si la doctori specialisti de-ai lui, oameni ai Bisericii, care insa, din punct de vedere medical, si-au dat cu parerea ca aceasta se impune, intrucat probabil ca si alte celule cancerigene au scapat si aveau sa provoace in curand probleme, in afara situatiei cunoscute, indoielnice, in care se afla M. Astfel ca ea recurse iar la chimioterapie.

Acum insa a aparut iar dilema prin atatea semne care aratau prezenta Sfantului Partenie. S-a stabilit si s-a tinut Sfanta Liturghie in cinstea Sfantului Porfirie al Gazei, nu intamplator. Ii rugara sa-i lumineze ce sa faca, pe Sfantul Partenie, dar si pe Sfantul Porfirie al Gazei si pe preafericitul parinte Porfirie pe care il cinsteste familia atat de mult si pe care M. l-a chemat in ajutor si era sigura de mijlocirile lui. In aceeasi zi a facut slujba la Sfantul Munte si calugarul lor, pentru exact acelasi scop. Iar rezultatul? Au avut aceeasi veste si parintele lor duhovnic si calugarul aghiorit: "Sa lase totul in seama Sfantului Partenie si sa opreasca tratamentele prescrise de medici".

(...) M. a oprit toate tratamentele si a continuat un alt tratament, prin Sfantul Partenie. S-a prins cu totul acum de sfant. Toate cate facusera mai inainte - slujbe, paraclise si altele - continuara si Sfantul nu le insela asteptarile.

In acest punct va trebui sa notam mica minune draga care i s-a intamplat pe langa marea minune de a se face bine.

Parul continua sa-i cada mereu, dar cel mai mult, daca nu-l deranja prea tare, ramanea pe cap si a fost impletit facand din el o peruca naturala, pe care a purtat-o de la mijlocul lui februarie pana la jumatatea lui iunie, cand a crescut parul cel nou. De necrezut si adevarat. M. s-a rugat mult pentru asta si a reusit imposibilul. Mare putere are binecuvantata rugaciune, poate chiar cea mai mare. Invinge si legile naturale, muta si muntii din loc, asa cum ne-a invatat Domnul nostru.

Au trecut multe luni, mai mult decat un an, de cand a oprit chimioterapia, dar agonia ei nu a incetat. In tot acest timp avea mereu alte si alte probleme. Cand hemoragii, cand dureri puternice care nu o lasau in pace. Si erau clipe cand se indoia si se intreba daca nu cumva a gresit, daca nu cumva trebuia sa mearga iar la medici, pentru ca se temea ca iarasi le batea cancerul la usa. Se intreba daca nu cumva viata despre care citisera in pasajele din Evanghelie era viata vesnica si nu viata de aici de pe pamant...

O sustinea duhovnicul ei, sfatuind-o sa aiba rabdare, sa nu se teama, sa nu se descurajeze acum cand l-au gasit pe sfantul care o va insanatosi. Si faceau iarasi slujbe la bisericuta lui de la Lyrios, ca sa-l roage cu totii. Astfel, uneori se rugau la sfant impreuna (singuri nu s-au oprit nici macar o zi, de cand au aflat de Sfantul Partenie, sa-i citeasca Paraclisul si Acatistul, in fata icoanei lui). Atunci simptomele se micsorau sau incetau, dar iarasi apareau. Si iar, plangand, il instiinta cu neliniste pe duhovnicul ei. Erau clipe cand tristetea si dezamagirea dimpreuna cu durerea trupeasca deveneau insuportabile, cand si rugaciunile lor se inteteau inca si mai mult. Si atunci li se facea mila de ei bunilor lor sfinti si le aduceau mangaiere. Ne-a povestit astfel de situatii emotionante, dupa cum urmeaza:

Odata, cand hemoragia a ajuns pana intr-atat incat sa creada ca moartea era de-acum foarte aproape, s-a dus cu sotul ei si cu copilul mai mic la Manastirea Makrimallis si au citit Paraclisul sfantului in fata cinstitului sau Cap. M., ingenuncheata, plangea si il ruga pe sfant cu toata puterea ei sa le arate un semn ca se afla langa ei, ca o va ajuta sa se vindece, ca o va usura de toate aceste dureri. Pe tot timpul Paraclisului a simtit ceva deosebit, ceva ce numai un crestin poate simti. O emotie adanca, o cainta intensa care o facura sa verse lacrimi fara oprire, pentru ca se simtea cutremurata, ca si cum ar fi vazut pe sfant sezand undeva sus in picioare in fata ei pe toata durata cat s-a facut Paraclisul. Era o zi obisnuita, cand vizitau manastirea si niste pelerini care au trecut prin fata ei sa se inchine. Nici atunci macar nu au incetat lacrimile de cainta, si nici mireasma care se revarsa din Capul sfantului. Plecara mangaiati de la manastire si siguri de raspunsul sfantului lor.

Alta data, cand deznadejdea a pus stapanire pe ei din pricina simptomelor puternice, s-au dus la Oropos, la chilia preafericitului parinte Porfirie, pe care atat de mult il cinsteau cu totii. M. in genunchi, in fata patului lui, iar in spatele ei cei din familie care il rugau fierbinte pe sfantul lor parinte sa le dea un raspuns, sa le risipeasca indoiala. Atunci, o mireasma placut mirositoare a umplut chilia...

A treia oara s-a rugat mult pentru acelasi motiv la marele lor sfant, la Sfantul Gheorghe, la vremea slujbei de duminica, pe care o urmarea intr-o bisericuta inchinata sfantului. Cand s-a sfarsit Liturghia, s-a oprit in fata unei icoane vechi facatoare de minuni a lui si a privit-o plina de durere. Atunci a simtit o mireasma deosebita venind din icoana sfantului pe care-l cinstea din copilarie. S-a emotionat, i-a multumit si a plecat intarita.

Mare a fost mangaierea pe care a simtit-o de la cei doi sfinti, mare credinta si increderea lor in ei, dar si mari si multi demoni au ispitit-o.

Altadata durerea din burta a fost asa de puternica incat a pus-o la pat. Era in luna lui mai si era in zorii zilei de Sfantul Terapont. In disperarea ei a cerut sotului sa ii aduca icoana acestuia si cartea cu Paraclise, ca sa se roage si la acest mare sfant pe care-l cinsteau, intrucat candva locuisera in zona Zografos si mergeau la biserica parohiei de acolo, a Sfantului Terapont (Tamaduitorul).

Sotul i-a adus ceea ce ceruse, dar ea, de durere, nu putea sa citeasca, asa incat a citit sotul, iar ea il ruga pe sfant sa o usureze de durerea groaznica, promitandu-i ca in ziua urmatoare, daca o va face sanatoasa, se va duce cu toata familia sa i se inchine si sa-i aprinda o lumanare. Si ce s-a intamplat? Nu au apucat sa termine Paraclisul si dintr-o data durerea a incetat. Nu-i venea sa creada, plangea, plangea insa de bucurie si emotie, si nu de durere. S-a ridicat in picioare, a coborat la masa si a mancat cu copiii, cu toate ca pana atunci nici nu putea sa manance. In ziua urmatoare isi implini fagaduinta data.

Cu adevarat, mare este taina credintei noastre.

Ne spune in continuare doamna M.: "Sfantul Partenie m-a readus la viata. Cum sa nu-i multumim, cum sa nu-l cinstim! Impreuna cu el ii suntem recunoscatori Maicii Domnului, dragilor nostri sfinti si preafericitilor parinti ai zilelor noastre care ne-au mangaiat in clipele grele de mari ispite, dar care au si mijlocit pentru noi la Domnul, incat El ne-a trimis pe Sfantul Partenie, acest sfant necunoscut noua, care acum a intrat in casa noastra si a ajuns marele nostru aparator. La icoana lui alergam in fiecare clipa grea si-i suntem recunoscatori pentru marele lui dar. Sanatoasa pe deplin acum, ma ingrijesc de casa si copii, predau elevilor mei, care m-au asteptat, am putere si rabdare sa fac multe. Dar cel mai important lucru este ca traiesc noua mea viata foarte diferit, mult mai frumos ca mai-nainte.

Viata mea duhovniceasca cu un duhovnic adevarat drept indrumator face, cu adevarat, mari minuni. Suntem recunoscatori, dupa Dumnezeu si sfintii Lui, parintelui nostru duhovnic, care a stat alaturi de noi si ne-a condus pe drumul cel sigur. Supunandu-ne indrumarilor lui duhovnicesti, am ajuns sa ne bucuram astazi de viata.

Mai multumim si celor care s-au rugat dimpreuna cu noi si in special calugarului aghiorit care ne-a dedicat multe ore de rugaciune zilnica si, astfel, cu totii au contribuit la marea minune, vazuta, dar si in trupuri, si in sufletele oamenilor crestini. A oamenilor care cer cu umilinta ajutorul lui Dumnezeu. A Maritului Dumnezeu cu netarmurita Lui iubire si cu mila Lui nesfarsita" [9; 108-132].

Cred ca ar fi nevoie de multa imaginatie pentru a inventa o intamplare care sa prezinte atat de bine modul in care crestinii bolnavi - si mai ales cei care sufera de boli considerate incurabile - ar trebui sa poarte crucea bolii. Si totusi aceasta intamplare este reala, si a avut loc in Grecia zilelor noastre. M-au impresionat mai multe elemente ale acestei relatari: ravna cu care doamna M.M. se ruga, cu care dadea pomelnice pe la manastiri, cu care citea Vietile si troparele sfintilor. M-a impresionat sprijinul pe care i l-a oferit duhovnicul ei, si a carui dragoste i-a fost cu adevarat chip al iubirii pe care ne-o poarta Parintele Ceresc; m-a impresionat si sprijinul pe care l-a simtit de la Cuviosul parinte Porfirie, poate cel mai mare facator de minuni din secolul XX (consider ca orice crestin ar trebui sa citeasca viata si sfaturile pline de putere ale acestui vrednic urmas al Sfintilor Nicolae al Mirelor Lichiei si Spiridon al Trimitundei, marii facatori de minuni. Parintele Porfirie, poate mai mult decat orice alt parinte din veacul trecut, pare un personaj scos din Vietile Sfintilor care au trait in secolul al IV-lea, secolul de aur al Ortodoxiei).

Dar cel mai tare m-a impresionat rabdarea acestei femei, rabdare cu adevarat muceniceasca. Mai e nevoie de comentarii? Nu, nu mai este.

"Cancer, cancer, cancer... Exista vreun leac pentru cancer?"

Raspunsul este clar: da. Un prieten al meu, contestand ideea potrivit careia duhovnicii iscusiti nu sunt in stare sa raspunda la toate problemele care ii framanta pe credinciosi, a spus un cuvant care mi-a mers la inima: "Nu au credinciosii atatea intrebari cate raspunsuri are parintele meu..." Adica Dumnezeu il lumineaza pe duhovnicul iscusit sa raspunda la cele mai diverse probleme pe care le ridica oamenii.

Adaptand cugetarea sa, as putea spune ca nu exista atatea boli cate leacuri are Biserica. Sau, formuland mai corect fraza, as putea spune ca nu exista nici o boala care sa nu poata fi tamaduita prin leacul pe care il are Biserica.

"Exista un asemenea leac miraculos? Care este?"

Este leacul pe care l-a luat femeia vindecata de Sfantul Partenie, este leacul pe care l-au luat de-a lungul timpului mii de oameni care au fost vindecati in chip minunat de Hristos, de Maica Domnului si de sfinti.

"Care este leacul?"

Credinta puternica in Dumnezeu. Credinta care muta muntii...

Diferenta dintre bolnavul credincios si bolnavul necredincios nu se poate masura in cuvinte. In timp ce bolnavul necredincios este strivit de suferinta, bolnavul credincios primeste putere de la Dumnezeu, Care vine intotdeauna in ajutorul celor care Il cheama.

Inainte de a reproduce relatarea minunii facute de Sfantul Partenie am enumerat cateva din atitudinile pe care oamenii le au fata de bolile incurabile. Despre deznadejde si despre indiferenta fata de viitor am vorbit deja.

Celelalte doua atitudini, rabdarea in asteptarea unei minuni si rabdarea cu nadejdea ca Dumnezeu, Cel ce a trimis suferinta, a facut toate cu un rost, se pot regasi in atitudinea acestei femei. Femeie care este cu adevarat un model pentru toti cei incercati de boala.

Bolnavii care au fost biruiti de deznadejde, sau cei care au ajuns la o viata plata, datorata faptului ca nu au stiut sa infrunte boala, pot sa se foloseasca de marturia acestei femei. Pot intelege ca Dumnezeul care a ajutat-o pe ea poate sa ii ajute si pe ei.

Important este sa aiba taria sa recunoasca faptul au nevoie de Dumnezeu, ca fara El suferinta nu poate fi rabdata. Important este sa inteleaga ca nu au alta sansa decat sa alerge la El. Si, chiar daca drumul e plin de poticniri, este singurul drum bun. Este singurul drum care ajunge la un liman. Celelalte duc in prapastie.

Vor avea de infruntat o sumedenie de ispite in momentul in care vor vrea sa faca acest pas. Diavolul, care ii tinea legati cu puternicele lanturi ale deznadejdii, nu vrea sa ii piarda. Dar Dumnezeu este mai puternic. Ii va ajuta sa treaca cu bine prin toate aceste incercari.

Nu e vina lui Dumnezeu ca exista cancer, ca exista S.I.DA. sau alte boli care aduc moartea. Nu e vina lui Dumnezeu ca omul este bolnav. Daca Adam, parintele neamului omenesc, ar fi facut ascultare de Dumnezeu, boala nu ar fi existat. Dar ea exista, si nu avem dreptul sa Il invinuim pe Dumnezeu ca este facatorul ei.

Dar Hristos, Doctorul iubitor al trupurilor si al sufletelor, ii ajuta pe toti bolnavii sa duca greaua cruce a bolii.

Si, atunci cand e cazul - adica

Apusul cancerului3

Imi aduc aminte cat se poate de clar: eram intr-un parculet, aproape de blocul in care locuiam. Un alt baiat, care practica judo, facea pe grozavul ca ma va bate mar. Fiind mandru si orgolios, l-am provocat la bataie. Si s-a incins o bataie apriga, la vizionarea careia s-au strans si alti copii de pe strada.

Desi eram slab, totusi facusem si eu sport de performanta - inot - si in brate aveam o oarecare putere. L-am imobilizat pe dusman si am dat cu el de pamant. Cand am atins solul, am simtit o durere groaznica in cot. Nu fusesem atent: mana mea dreapta (cu care il tineam dupa gat ca sa amortizeze caderea) intrase intr-o mica groapa pe care nu o vazusem la timp. Si datorita greutatii adversarului mana s-a rupt.

M-am ridicat in picioare, dar mana nu o mai puteam misca. Imi atarna in jos, din cot. Am inceput sa urlu nu atat de durere, cat de frica: imi era teama ca nu imi voi mai putea misca mana niciodata. Doctorul m-a linistit, spunandu-mi ca dupa ce o scot din ghips totul va fi bine. In ziua in care trebuia sa mi se scoata ghipsul nu am mai avut rabdare sa ma duc iar la spital. Am luat o foarfece mare si mi-am taiat singur ghipsul. Dar, ...

Jale: mana mea dreapta nu se misca decat foarte putin. Era aproape paralizata.

M-am dus cu mama repede la spital. Doctorul mi-a spus ca s-ar putea sa am nevoie de operatie. Am fost la mai multi doctori, care mi-au spus ca nici prin operatie nu mi se va reface mana. Toti erau sceptici. Am facut un tratament foarte dureros: o doctorita imi intindea mana cu forta, iar pe mine ma durea ca si cum as fi incercat sa intind o mana sanatoasa la un unghi mai mare de 180o - ceea ce este imposibil. Dupa sedinte extrem de dureroase, la un moment dat un alt doctor mi-a spus ca tratamentul pe care il faceam nu numai ca nu-mi era de folos, ba chiar imi facea rau.

Mama a hotarat sa renunt la tratament, desi nu se intrevedea nici o alta posibilitate de vindecare. Pentru mine era foarte greu de suportat acest handicap: mi se parea ca oamenii radeau pe mine pe strada (mergeam cu mana inchisa la un unghi de 30o - si handicapul sarea in ochi).

Cand nu mai intrevedeam nici o scapare - obisnuindu-ma cu ideea ca cea mai mare victorie ar fi sa intind mana macar la 90o - am ajuns la un doctor specialist in masaje. Maseur-ul era aproape orb, dar avea foarte dezvoltat simt al pipaitului. Dupa ce a pus mana pe cotul meu, a palpat cat a palpat, si a spus ca imi poate fi de ajutor. Intr-adevar, in vreo doua saptamani deschiderea mainii castigase aproape 60o.

Mama a invatat si ea sa imi faca masaj. Imi amintesc ca, la un moment dat, fiind intr-o tabara cu elevii ei, in timp ce imi facea masaj mi-au dat lacrimile: ceilalti copii se jucau in jurul cabanei, iar eu stateam in camera. Mama a inceput si ea sa lacrimeze; suferea foarte mult vazandu-ma asa. Masajul nu dura mult, dar constientizarea faptului ca eu nu eram intreg ca ceilalti m-a aruncat in deznadejde. Vazandu-ma ca plang, au inceput sa planga si alti copii - unul ca era orfan de tata, altul ca ii murise un frate, altul cine stie de ce. La un moment dat plangeau aproape toti copii care se aflau in camera.

Cand i-am vazut, situatia mi s-a parut ridicola - nu imi imaginasem ca plansul poate fi atat de molipsitor. Si mi-a venit sa rad: vazandu-i pe altii cum plang, problema mea nu mi s-a mai parut atat de apasatoare. Desi nu imi imaginam ca mana mea se va reface complet, am luat hotararea sa fiu tare si sa nu ma mai las biruit de tristete.

M-am apucat de baschet de performanta, si eram destul de bun. Fiind stangaci, nu era chiar atat de grava defectiunea pe care o aveam la cotul drept - puteam dribla sau arunca la cos fara probleme. De la baschet, si mai ales de la exercitiile repetate pe care le faceam la bara din fata blocului, mana s-a refacut complet. Nu am revenit la nici unul dintre doctorii care imi spusesera ca nu am sanse de refacere, dar daca vreunul dintre ei m-ar vedea cred ca s-ar mira. (Asta in cazul in care si-ar mai aduce aminte de mine dupa atatia ani, ceea ce e putin probabil.)

De ce am povestit aceasta intamplare din copilaria mea? Pentru ca vreau sa scriu cateva randuri despre cei care sufera de boli considerate incurabile. De unele forme de cancer, S.I.D.A, sau alte boli care fac mii de victime. Desi e greu sa scrii despre asa ceva fara sa treci printr-o astfel de boala, totusi mica mea patanie cu mana m-a facut sa ma aflu in situatia celui care se gandeste ca niciodata nu va mai fi intreg. Copil fiind, imi era foarte greu sa ma gandesc ca voi fi toata viata handicapat.

Nu e boala, sau suferinta trupeasca, o cruce? Ba da. Dar intrucat crescusem departe de Biserica, intrucat parintii mei nu m-au povatuit pe drumul credintei, nu puteam intelege rostul suferintei mele. Si poate ca nici daca as fi fost credincios inca din copilarie nu mi-ar fi fost foarte usor: cum sa inteleaga un copil ca, brusc, nu mai e ca ceilalti? Imi dau seama ca m-ar fi intarit credinta in Dumnezeu, dar e putin probabil ca, la o varsta atat de frageda, sa fi inteles rostul bolii. (Nu il inteleg oameni in toata firea, asa ca nu e de mirare ca nu l-ar fi inteles un copil.)

As vrea sa mentionez acum cateva din atitudinile pe care oamenii le au fata de bolile considerate de nevindecat, de bolile incurabile: e vorba de deznadejde, de indiferenta, de rabdare sustinuta de increderea ca Dumnezeu a trimis aceasta cruce spre folosul duhovnicesc al bolnavului si de rabdare sustinuta de nadejdea ca Dumnezeul cel Atotputernic poate vindeca orice boala si neputinta. Nu e greu de observat ca primele doua atitudini sunt distrugatoare pentru suflet, iar celelalte doua sunt folositoare.

Nu este greu de observat nici faptul ca primele doua atitudini sunt mult mai raspandite decat celelalte. Intr-o lume care Il izgoneste pe Dumnezeu, intr-o lume care nici macar nu se mai osteneste sa afirme ca "Dumnezeu a murit!", ci care pur si simplu face abstractie de existenta sau non-existenta Sa, omul si-a facut din trup un idol. Este de ajuns sa mergem pe strada si sa ne uitam la cateva reclame - in forme diferite vom regasi aceeasi idolatrizare a placerilor trupesti. Nu e de mirare ca omul care se imbolnaveste de o boala incurabila cade in deznadejde. Este ceva firesc; deznadejdea este rodul filosofiei de viata pe care a ales-o.

Despre cat de greu este pacatul deznadejdii Sfantul Filaret al Moscovei spunea ca "a te deznadajdui insemneaza sa-ti rapesti singur de la tine mila lui Dumnezeu, pe care Domnul e gata s-o dea in fiecare minut". [28; 288] Si tot el dadea o definitie foarte potrivita a acestui pacat: "Deznadejdea este iadul in suflet inainte de a dobori sufletul in iad". [28; 288]

Avva Isaia il sfatuieste pe bolnav: "daca te molipsesti de vreo boala nu te deznadajdui si nu te imputina cu duhul; ci multumeste-i lui Dumnezeu, ca El se ingrijeste ca sa-ti procure prin aceasta boala un bine." [28;143].

Cealalta atitudine negativa, indiferenta, exprima supunerea fata de capriciile destinului. Omul necredincios isi da seama de neputintele sale, se simte strivit de destin si isi da seama ca are de ales intre a se resemna si a-si pierde mintile. Durerea il pietrifica, il dezumanizeaza, il face insensibil la viata. Bolnavul traieste, dar viata sa pierde trasaturile vietii umane, asemanandu-se mai degraba functionarii unui robot care raspunde la comenzile pe care le primeste.

(Poate ca este potrivit sa fac macar o scurta referire aici la frica pe care o simte bolnavul necredincios fata de ziua de maine, fata de surprizele pe care i le rezerva viitorul: pentru el, viata este haotica, totul este intamplator. Daca lumea nu L-ar avea pe Dumnezeu drept Creator si Proniator, o astfel de spaima ar fi generalizata. Dar crestinii, care stiu ca sunt fii ai lui Dumnezeu, stiu ca Acesta le poarta de grija. Pentru ei, ziua de maine este o zi in care Dumnezeu le va purta de grija asa cum le-a purtat si in cea de astazi.)

Prin aceste doua atitudini provocate de boala - deznadejdea si indiferenta fata de viitor - omul pregusta moartea, si inca moartea duhovniceasca, mult mai grava decat moartea trupeasca pe care o pregusta prin boala sa. Omul necredincios se afla intr-un spatiu inchis, nu are sau mai degraba nu vede nici o iesire. Si, cata vreme nu va alerga la Dumnezeu, nimeni nu va fi in stare sa ii ofere un leac pentru sufletul sau.

Stiu o femeie care a cunoscut aceasta ispita a deznadejdii duse la limita. Cu cativa ani inainte de a muri a facut cancer la san. S-a operat, dar de cancer nu a scapat. In cele din urma a facut cancer malign generalizat. Despre suferintele ei nu a mai stiut nimeni din familia sa. Nu a vrut sa le spuna celorlalti, ca sa nu cada si ei in deznadejde. Dar nici ea nu a rezistat la o asemenea presiune, ba chiar a ajuns sa cedeze psihic. In cele din urma, s-a sinucis. Copiii ei erau elevi la scoala generala. Moartea mamei lor a cazut ca un traznet peste ei.

Atunci cand am aflat ca s-a sinucis, nu credeam in Dumnezeu si nu stiam cat de grav este acest pacat. Nu stiam nici ca sinucigasii (cu exceptia celor care au avut probleme psihice - si pentru asta au la judecata circumstante atenuante) se duc in iad. Nu dadeam vina pe aceasta femeie, dadeam vina pe cancer. O, ce bine ar fi fost ca ea sa creada in Dumnezeu si sa aiba putere sa duca crucea bolii... Dar nu a fost asa.

Problema suferintei adusa de bolile incurabile m-a framantat multa vreme. Abia cand m-am apropiat de biserica am inteles ca nu cancerul era de vina, ci necredinta ei.

Nu imi propusesem sa fac referire la sinucidere. Dar, intrucat moartea acestei femei este una dintre cauzele care m-au determinat sa meditez asupra bolilor fara leac, mi s-a parut mai normal sa scriu despre ea decat sa analizez numai situatiile generale.

Ajuns aici, cred ca ar fi bine sa fac o scurta referire la eutanasie (prin care oamenii aflati in suferinte foarte grave le cer doctorilor sa le curme viata).

Ce ar fi rezolvat aceasta femeie daca, in loc sa se sinucida, i-ar fi rugat pe doctori sa ii curme viata?

Care este diferenta dintre eutanasie si sinucidere?

De fapt, eutanasia este o ramura a sinuciderii: caracteristica principala este ca arma folosita este aproapele, mai precis doctorii. (Este adevarat ca, acceptand sa fie partasi la aceasta faradelege, acestia poarta o parte din responsabilitate si se aseamana doctorilor care provoaca avorturi, care au o parte din vina. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Serbia a hotarat ca - pentru pacatul lor - doctorii care fac avorturi nu se pot impartasi cu Sfintele Taine. Oare cand va hotari vreun sinod ca nici cei care incurajeaza eutanasia nu pot fi impartasiti?) Dar chiar daca doctorul este folosit pe post de arma, si chiar daca moartea este mai putin violenta, mai putin sangeroasa, mai putin socanta, sinuciderea este aceeasi.

Sfintii Parinti au spus clar: "sinucigasii merg in iad". Cei care mor prin eutanasie nu au fac exceptie de la acest neplacut dar adevarat verdict. De ce? Pentru ca se impotrivesc voii dumnezeiesti. Daca Dumnezeu le-a dat suferinte atat de grele, inseamna ca tocmai de ele aveau nevoie pentru pacatele lor, ca acestea rabdarea acestora era singura lor sansa de a dobandi mantuirea. Este simplu sa scrii despre cei care din pricina ca nu mai rabda durerile bolii se sinucid cu ajutorul doctorilor, dar totusi este greu ca, suferind durerile trupesti pe care le-au rabdat ei, sa rezisti ispitei de a le curma definitiv. Dar sinuciderea ramane sinucidere, pacatul ramane pacat (si cei care se sinucid pleaca de la dureri mari - dar trecatoare - la dureri si mai mari, si vesnice)

Vrednica de plans mi se pare situatia celor care cer eutanasia pentru a le usura viata rudelor care ii ingrijesc. Ei se simt ca niste reziduuri, si s-au saturat sa impovareze vietile celorlalti. Numai ca, sinucigandu-se, nici lor nu isi fac bine si nici pe ceilalti nu ii ajuta. Pentru ca prin ei Dumnezeu le dadea celorlalti ocazia de a dobandi vesnice cununi...

"Cancer, cancer, cancer... Exista vreun leac pentru cancer?" Multi oameni si-au pus aceasta intrebare.

In loc sa raspund la ea, voi reproduce relatarea unei vindecari de cancer pe care a savarsit-o Sfantul Ierarh Partenie din Lampsakos. Am citit multe minuni de-a lungul timpului, dar nici una nu mi s-a parut mai reprezentativa decat aceasta pentru modul in care crestinii ar trebui sa poarte crucea bolii.

Textul este destul de lung, dar elementele care la o citire superficiala par de amanunt sunt de fapt mici piese care fac parte dintr-un mare mozaic. De aceea, in loc sa reproduc doar fragmentele mai importante, prefer sa reproduc intreaga relatare.

"Doamna M.M., de 42 de ani, profesoara la gimnaziu in suburbiile Atenei, ne-a povestit o lunga intamplare emotionanta care a dus-o pana in pragul mortii, de unde a salvat-o Sfantul Partenie.

Doamna M., mama a trei copii, ne-a relatat coplesita toata povestea ei dureroasa, pentru ca ea insasi si-a cunoscut bine situatia de la inceput.

Pe 4 noiembrie 1997 s-a operat la Maternitatea Mama pentru extirparea unui fibrom pe care l-a descoperit in urma cu cinci ani la ultima ei sarcina. Il supraveghea de atunci continuu, la fiecare sase luni, la medici, prin examinari speciale. Cand a crescut mult, i s-a recomandat operatia, pe care ea a tot amanat-o mereu, cu toate ca parintele ei duhovnic, caruia ii vorbise nu demult despre aceasta problema, o indemna foarte nelinistit sa se grabeasca cu operatia. Ea insa o evita cu gandul ca degeaba arata duhovnicul ei atata neliniste, intrucat ceea ce o sa i se intample cand va intra de urgenta la operatie o sa fie cel mult o hemoragie. Avea in vedere si teoria stiintifica dupa care fibroamele sunt mici tumori benigne, pe care le au majoritatea femeilor si statistic se transforma in tumori maligne doar in procent de 1/10.000; astfel ca medicii nu le considera periculoase si le opereaza numai cand dau probleme femeilor. De aceea M. amana operatia, nedand ascultare medicilor si duhovnicului ei, pana cand probleme grave au condus-o aici.

Fara sa banuiasca nimic medicul ei, si ea la fel, a intrat in spital in ziua pomenirii Sfantului Ioanichie cu rugaciunea pe buze (asa cum a sfatuit-o duhovnicul ei): "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant, Treime Sfanta, slava °ie", ca sa-l aiba de ajutor pe Sfantul Ioanichie, care se praznuia in ziua aceea. Demn de luat in seama este faptul ca parintele duhovnic a prevenit-o: "Veti intra intr-un tunel intunecat, dar veti iesi la lumina". Si tunelul intunecat a presupus ca era nedorita operatie. A avut loc interventia chirurgicala care a iesit, s-a presupus, bine, M. intorcandu-se nebanuitoare peste patru zile acasa. Medicul chirurg nu a intarziat insa sa-i dea telefon sotului ei la serviciu, spunandu-i rezultatele proaste si neasteptate ale biopsiei: cancer. Iar M. trebuia sa mearga de urgenta la un medic specialist.

Vestea a cazut ca un fulger pe cerul senin. Tragedia familiei a inceput. Disperat, sotul ei a alergat unde a putut si, negasindu-l pe duhovnicul lor, s-a dus la un alt calugar, in afara Atenei, sa-i spuna, sa primeasca binecuvantare, sa-i dea putere nu numai sa reziste, ci si sa-i comunice vestea sotiei sale. Nenorocoasei sale sotii, careia i s-a intamplat sa fie acel caz din 10.000, si fireste, cu atat mai nenorocos, cu cat ea s-a aflat intr-una pe mana doctorilor si a aparatelor moderne, dar nimeni nu a priceput si nici analizele nu au aratat nimic...

Chiar in ziua urmatoare, dezamagiti, deznadajduiti, vazand ca toate planurile lor se prabusesc si copiii lor raman orfani, s-au dus tacuti la radiografie cu unica speranta in sfintii lor iubiti care, daca voiau, puteau sa-i salveze. A luat in mainile sale iconite ale sfintilor, ale Maicii Domnului si ale parintilor din zilele noastre si tarandu-si pasii, a pornit spre marea ei Golgota. A facut radiografia, iar medicul le-a aratat ca trebuie sa inceapa imediat razele, ca sa arda ceea ce ramasese din tumoarea care se extinsese si in bazin.

"Prin urmare, am sa mor - reusi sa ingaime M. - ce sa-mi mai faceti?". In acea prima zi radiologul a incercat sa o imbarbateze, vorbindu-le despre aparatele moderne si despre metodele de astazi ale medicinii pe care el insusi le-a studiat in Anglia. Vazand-o asa pierduta, nefiind de acord cu nimic din acestea, i-a garantat de-acum incolo si 30 de ani de viata, iar la amiaza a stabilit sa aiba loc asa numita metoda de asimilare, primul mare soc, ca sa inceapa imediat razele.

Doamna M. era sigura ca medicii vor face tot ce le sta in putinta, dar moartea, mai devreme sau mai tarziu, va surveni, cum se intampla in astfel de cazuri, daca Dumnezeu nu Se indura de faptura Lui. Numai acolo era speranta ei. Planse, planse cu lacrimi amare, iar imaginea mamei moarte si mute pentru totdeauna cu cei trei copii in jurul ei si cu cel mai mic in varsta de numai cinci ani a sfasiat-o adanc, a facut-o sa nu mai reziste de dureri, a cufundat-o in rugaciune zi si noapte.

De indata ce a aflat de starea sa, a luat legatura cu duhovnicul ei si cu un glas ce tremura, asa cum ne-a spus ea insasi, i-a marturisit: "Nu vreau sa mor, nu vreau sa-mi las copiii orfani, va rog mult sa ne ajutati". Duhovnicul a incurajat-o, spunandu-i: "Nu va temeti, nu veti muri, va veti face bine; lasati pe medici sa-si faca treaba lor, iar noi o vom face pe a noastra".

Imediat a instiintat si pe o ruda de-a ei, calugar la Sfantul Munte, iar acesta se puse pe rugaciuni zi si noapte. Incepu sa faca slujbe, paraclise la Maica tuturor aghioritilor, la Maica tuturor oamenilor, la Maica Domnului, sa viziteze si alte manastiri de la Sfantul Munte si sa le ceara parintilor sa faca rugaciuni.

Istovitoarea metoda de asimilare a durat trei ore, iar peste doua zile pornira spre spitalul Sanatatea dis de dimineata, pentru prima doza de raze. Doctorul o intalni in sala de asteptare si-i spuse ca voia sa-i spuna ceva. Ce sa-i mai spuna, intrucat toate i le spusesera? Avea un aer ganditor, iar ea se tulbura din nou si-l informa pe sotul ei despre aceasta. Nu trecu mult timp si auzi ca o cheama la megafon. Cu rasuflarea intretaiata se dusera la cabinet. Ce clipa grea era aceea! Dintre cele mai dure traite pana atunci.

Doctorul voia, inainte sa inceapa tratamentul, sa-i declare ca situatia ei era grava si ca nu stia daca va putea sa o ajute cu ceva. Ea, inca si mai lovita, gasi puterea sa protesteze si sa-i ceara socoteala: "Dar de ce in urma cu doua-trei zile mi-ati spus altceva si acum imi spuneti ca am sa mor?". Medicul isi inghiti vorbele si completa ca toate acelea le spusese pentru ca nu examinase bine radiografia si rezultatele biopsiei... In cele din urma era vorba de "sarcom" si nu tumoare benigna si ca resturi din tumoarea de la bazin se ascundeau in puncte dificil de ajuns, unde nu puteau ajunge razele. "Si atunci, ce facem? De ce sa mai facem raze?" ingaima ea. "N-o sa va lasam asa. Vom face tot ce se poate si v-am explicat toata situatia, ca sa o cunoasteti bine si sa colaborati cu noi. Si mai ales... acum nimic altceva nu va ramane de facut decat... sa va prin-deti cu mainile de viata...".

Ce insemnau aceste vorbe grele despre moarte aruncate chiar in fata bolnavei? Ca niste lovituri de cutit o lovira direct in inima cuvintele lui. Ea sa gaseasca singura puterea sa invinga cancerul si sa traiasca, asa cum i-o ceruse doctorul? Era imposibil. Numai un lucru putea sa o salveze: puterea Preabunului Dumnezeu si a sfintilor Lui. Nimeni altul...

Instiintara de indata dragele lor manastiri pentru rugaciune: la Sfanta Manastire a Cuviosului David in Evvia, la Schitul "Schimbarea la Fata" a preafericitului parinte Porfirie de la Milesi, din Attica, la Sfanta Manastire a Sfantului Teodosie, la Sfantul Stefan, la Sfanta Manastire "Sfantul Nicolae cel Nou" la Ipsilanti din Beotia si la Sfanta Manastire Vatopedu de la Sfantul Munte. Nimeni altcineva nu a aflat nimic. Copiii si mama ei au aflat numai ca operatia avea complicatii si daduse in infectie, iar viata ei era in pericol, de aceea au fost cerute si rugaciunile lor. Binecuvantatele rugaciuni... salveaza nu numai o faptura a lui Dumnezeu, ci pe toata omenirea.

Stia si credea doamna M. in puterea rugaciunii; stia si credea sotul ei. De aceea, asa cum ne-a marturisit, se ruga zi si noapte cu inima zdrobita si simtea de multe ori ca in acele clipe nu era singura, simtea ca si altii isi unesc vocea spre Dumnezeu impreuna cu a ei. Si atunci simtea o dulce consolare si se intarea si spera si putea astfel sa ridice greaua ei povara; in fiecare zi, timp de 45 de zile, in afara de sambata si duminica se ducea la Sanatatea impreuna cu sotul ei, de doua ori pe zi, dimineata si la amiaza, pentru raze, pentru medicamente, pentru "otravuri". Lupta din greu sa manance ca sa poata lua medicamentele. Si astepta, si intr-una astepta ajutorul de Sus...

Intre timp, pe masura ce zilele treceau, doctorul constata ca razele nu ofereau nimic bun, astfel ca recomanda sa se faca in paralel si doze usoare de chimioterapie ajutatoare, care au drept scop sa scoata in evidenta celulele cancerigene, ca sa fie iradiate mai usor. Nimic insa nu se petrecea nici prin aceasta metoda. La sfarsitul razelor, a caror numar il crescu, a recomandat sa se faca si asa numita terapie de soc, foarte daunatoare, intrucat distruge nu numai celule cancerigene, ci si pe cele sanatoase din organism.

Insa Bunul Dumnezeu, sfintii nostri cei vii, care nici o rugaciune nu lasa sa se piarda, au auzit-o pe mama cea indurerata, care isi uni glasul cu atatia altii care se rugau o data cu ea si puse piedica hotararii doctorului. Trimise la un moment potrivit un om al Lui, un radiolog, care colaboreaza cu Sanatatea si care conducea atunci acolo pe o pacienta a lui pentru tratament. El era cunoscut familiei, si de indata ce afla de starea ei, a inceput sa se intereseze vorbind cu medicul ei curant, iar la momentul potrivit a insistat mult si a oprit terapia de soc, propunand prelungirea razelor obisnuite.

In cele din urma au incetat si acestea pe 23 decembrie 1997, in ajunul Craciunului. Lui M. i-a fost data o pauza, cu obligatia de a continua a doua etapa a drumului ei spre Golgota, si cat timp se mentinea in viata, era bine.

Aici se cuvine sa mentionam ceva interesant, un lucru care ni l-a spus: se faceau raze de catre medici, dar in paralel se faceau tratamente si de la bunii nostri sfinti. In fiecare zi, inca din prima zi, facea semnul Crucii cu ulei sfintit de la multi sfinti, pe care l-a adunat in casa ei de la diverse pelerinaje, cu ulei din candela icoanei facatoare de minuni a Preacuratei de la Manastirea Vatopedu (care are darul sa vindece cancerul si nenumarati bolnavi de cancer s-au tamaduit pana acum dupa rugaciuni care s-au rostit in fata icoanei ei, asa cum s-au rostit si pentru M.), precum si ulei sfintit de la icoana "Axion Estin" (Cuvine-se cu adevarat) si ulei de la Sfantul Maslu care s-a facut acasa la ea si la Sfantul Munte pentru ea. Cu unul din aceste uleiuri, care provenea din candela Sfantului Arsenie din Capadocia si candela care arde la mormantul preafericitului parinte Paisie Aghioritul, s-a petrecut ceva cu totul demn de admiratie.

Asa cum ne-a spus, in timp ce facea semnul Crucii cu toate acestea, separat de fiecare data, spunea si troparul Sfantului respectiv, rugandu-l sa o ajute. Asa a facut si cu ultimul pe care l-am pomenit mai sus, numai ca zilele treceau si uleiul se termina, incat le spunea zilnic sfintilor pasul ei: "Nu va este mila deloc? Nu veniti sa ma ajutati? Tu, Sfinte Arsenie, atat de milostiv cum ai fost si nu ai lasat nici pe musulmani, nici pe musulmane fara ajutor, cand ti-au cerut-o, pe mine de ce nu ma ajuti? Si sunteti si atat de departe. Unde sa ajung eu in nordul Greciei, bolnava, sa iau iarasi binecuvantare de la voi?".

Si ce s-a intamplat? Cand a ajuns pe la sfarsit uleiul, pe la punctul unde sticluta avea o gradatie din fabricatie, inceta sa se mai imputineze, cu toate ca ea a continuat sa-l foloseasca zilnic si inca pentru mult timp. Se milostivira de ea sfintii cei buni si ii daruira putin din uleiul lor, aratandu-i ca o urmaresc cu toata atentia in rugaciunile ei.

Aici merita sa mentionam si altceva ce ne-a spus sa consemnam. Aproape de la inceput a purtat si o panglica asupra ei, si nu a scos-o decat numai in ultima vreme, cand a constatat ca s-a facut cu totul bine. Panglica provenea de la Manastirea Vatopedu si era sfintita pe Sfantul Brau al Maicii Domnului, anume pentru nasterea de copii, dar prin care s-au tamaduit si o multime de bolnavi de cancer.

Si ce nu a facut doamna M.? S-a prins cu totul de sfinti (doctorul ei o sfatuise sa se agate cu mainile de viata...). Impreuna cu duhovnicul ei incepura sa faca slujbe si paraclise la toti marii sfinti in ziua lor de pomenire, in toate sarbatorile inchinate Domnului si Maicii lui Dumnezeu. La fel se facea si la Sfantul Munte de catre calugarul care ii era ruda. Impreuna cu sotul ei nu inceta sa urmareasca zilnic din Ceaslov si din Minei pe care sfant il sarbatorea Biserica noastra si sa se roage lui, citind tropare din slujba acestuia. De asemenea, aproape zilnic citeau din Sfanta Scriptura, faceau Paraclisul Maicii Domnului, precum si Paraclisele sfintilor lor dragi.

Pe drum spre spital, de doua ori pe zi, spuneau Acatistul Maicii Domnului si troparele tuturor sfintilor lor indragiti. Ea insasi continua chemarea lor si in sala unde facea razele.

Cum ne-a spus, acolo inauntru il chema in special pe preacuviosul parinte Porfirie, pe care l-a cunoscut, si-l indragea indeosebi, amintindu-si cat vorbea cu oamenii si despre sanatatea trupeasca, ca sa se indeparteze de orice sursa de imbolnavire. Si acum, cum de nu se indura de ea, care facea o doza asa de mare de raze? Ii cerea si sotului sa se roage mereu in sala de asteptare, desi nu era nevoie sa ii ceara sa o faca. Familia cinsteste indeosebi Sfanta Manastire a Cuviosului David, precum si pe preafericitul parinte Iacov, pe care de asemenea l-au chemat in ajutor de multe ori.

Deci, Dumnezeu auzea toate aceste rugaciuni si paraclise, chiar daca o lasa pe M. sa se vada neajutorata. Cand sa creada ea in ajutorul Lui si cand sa dispere? Cand durerea trupeasca si sufleteasca era intr-atat de puternica incat nu o mai suporta, voia sa fuga, sa plece departe si sa strige din rasputeri, ca sa scoata dinlauntrul ei strigatul de durere pe care il inabusea si-l ineca in ea, pentru ca avea trei copii si cel mai mare, la cei 18 ani ai lui se pregatea, aflandu-se in anul trei de liceu, sa dea in iunie examen la facultate...

Atunci nu-i mai ramanea nimic altceva decat sa planga, sa planga fara incetare, in ascuns de copiii ei, pe cat era cu putinta. Cel mai mic copil o descoperea, pentru ca inca nu mergea la scoala si era asa de aproape de ea ca petrecea aproape toata ziua la capataiul ei. Ea il indeparta, ca sa nu sufere impreuna cu ea, dar el rareori pleca. Se ruga impreuna cu ea, cu ea invata troparele sfintilor si le spunea, rugandu-i la sfarsit cu cuvintele sale nevinovate, impreuna cu ea facea Paraclisul Maicii Domnului. Si cel mai de admirat lucru era ca o sprijinea si o alina cu vorbe care de multe ori o lasau muta de uimire, pentru ca erau aceleasi pe care i le spunea duhovnicul ei (si aceasta se petrecea fara ca cineva sa-i fi spus ceva).

Este ceea ce se spune de multe ori: Dumnezeu lumineaza pe micile fiinte nevinovate si vorbeste prin gura lor. Indeosebi ii spunea: "Nu plange, mamica, nu te supara. Nu crezi ca ai sa te faci bine? Toti iti spun: ai sa te faci bine si chiar la o mare sarbatoare. Stii care? Hai sa-ti spun la ureche: de Craciun!...". Si pe ea o apuca si mai tare plansul, si vorbele lui le schimba in rugaciune: Ii ruga pe Dumnezeu si pe Maica Domnului, daca nu le este mila de ea, sa se indure de copilul ei nevinovat. Odata i-a vorbit, fara ca vreodata sa fi auzit ceva despre cancer: "Stiu, mamica, ce ai: ai cancer...", iar ea incremeni si incepu sa-i spuna ca ce vorbe erau astea care-i scapasera din gura, la care el adauga: "Nu te teme insa. Acum a mai ramas putin, incat totul este un nimic. O sa dispara, ai sa te faci grabnic sanatoasa". Cuvinte de necrezut, dar adevarate.

Cu acestea luara sfarsit si razele, cum am spus, la 23 decembrie si M. a facut sarbatorile cu rudele prietenii ca in fiecare an, fara sa inteleaga nimeni ce se ascunde dupa zambetul ei. Si a adaugat: "V-am spus gresit si, ca in fiecare an, pentru ca exista o diferenta esentiala pentru mine, sarbatorile au luat un sens cu totul diferit. Au prins viata cuvintele Evangheliei, au prins viata magii, pastorii, Maica Domnului cu Pruncul Cel Sfant in brate, iar eu ingenuncheata, cu inima zdrobita, ma rugam fierbinte sa ma fac bine, dandu-i drept dar promisiunea sa lupt sa ma fac mai buna. Si cuvintele Evangheliei prindeau viata pentru mine cand citeam din Sfanta Scriptura, prindeau viata in fiecare duminica la biserica. Cadeam, in gand, la picioarele Domnului nostru dimpreuna cu femeia cu scurgere de sange, cu sutasul, cu paraliticul si cu toti cati i-a vindecat si L-au rugat fierbinte, spunand: De ma voi atinge de vesmantul Tau voi fi salvat, iar eu, care ma impartasesc cu Trupul si Sangele Tau, nu o sa-ti fie mila de mine?".

Si era sigura ca se va face bine, dar cand si cum? Si tot astepta si credea ca se vor opri acolo chinurile ei, ca n-o va lasa Domnul sa continue sa faca chimioterapia atat de daunatoare. Medicul ei curant radiolog a trimis-o sa continue chimioterapia si inca cu dozele cele mai tari care exista, intrucat el insusi a vazut ca nu reusise aproape nimic in privinta ramasitelor de cancer din bazin. Si mai erau si micile concrescente de pe plamani. Singurul lucru pe care nu-l stia M. era faptul ca boala cancerului intrase in metastaza probabil si la plamani, intrucat radiografia ii arata plini de pete.

Deci, imediat dupa sarbatori a facut o noua radiografie pe care sotul ei o duse (ea nici nu voia sa-i vada, nici sa auda de doctori) la profesorul universitar la care au fost trimisi si care era deja informat despre evolutia starii ei de sanatate de pana atunci. A desfasurat noua radiografie in fata sa si a ramas, in sensul propriu al cuvantului, cu gura cascata. Ce era ceea ce vedea? Nu vorbea, ramase uimit, plin de nedumerire. In cele din urma a articulat: "Nu se poate! Cum s-a intamplat aceasta? Noi nu am facut nimic pentru chisturile de pe plamani. Cum s-au sters asa deodata? Asta nu s-a pomenit; este de necrezut". Vorbea singur, numai cat nu a pronuntat cuvantul "minune", dar l-a descris prin cuvintele sale.

Fara sperante, pe neasteptate, fara ca doctorii sa faca ceva pentru tratarea plamanilor, acestia au ramas curati, numai o umbra pe abdomen a mai ramas, iar aceasta dupa parerea lui, putea sa nu fie altceva decat un rest de cancer atins de raze. Dar care raze? Radiologul insusi, in urma cu cateva zile, opinase ca din pacate nu reusise sa rezolve aproape nimic...

Din clipa aceea medicul patolog a inceput sa se indoiasca - sa faca sau sa nu mai faca chimioterapie? Nu, fireste, sa faca inca din cele mai tari doze. In sfarsit, dupa o intarziere de multe zile de gandire, a stabilit data primei doze de tratament.

In ciuda intorsaturii multumitoare pe care o luasera lucrurile, doamna M. s-a dus la 4 februarie 1998 cu jale pe buze si cu jale in suflet: "Nici aici nu va interveni Maica Domnului, nu vor da ajutor bunii ei sfinti?".

Rugaciunile si Paraclisele continuara, speranta nu lipsea. La 6 februarie, in ajunul pomenirii Sfantului Partenie, duhovnicul lor a venit iar acasa la ei ca sa faca, precum le-a spus, Paraclisul sfantului cu dar deosebit.

N-au inteles nimic, pentru ca nici numele Sfantului Partenie nu-l stiau, nici nu auzisera vreodata sau citisera despre el. S-a facut Paraclisul. La sfarsit l-au vazut pe duhovnicul lor stralucind de bucurie si spunandu-le: "De-acum l-am gasit pe sfantul care o sa ne faca sanatosi. Este Sfantul Partenie". Sigur ca avea vreun semn de la sfant, intrucat niciodata pana atunci, de cand facea atatea Paraclise, nu le spusese asa ceva. Numai acel nedefinit la inceput: "Ai sa te faci bine", care a sustinut-o pe M. in toate acele luni nesfarsite.

In seara aceea citira cu totii Viata Episcopului din Lampsakos din Marele Sinaxar si au fost uimiti de admiratie. In ziua urmatoare, urcara la Fundatia Lyrios, dupa ce duhovnicul lor i-a informat ca exista acolo o bisericuta in cinstea Sfantului Partenie. Era hramul bisericii si toata familia s-a rugat fierbinte, cutremurata de cunostinta cu acest sfant necunoscut pana atunci pentru ea. La "Satul de copii" au cunoscut si oameni pe Sfantul Partenie care ii vindecase de cancer. Au rugat si acolo pe maicile de la "Sfanta Treime", care-i deservesc pe copiii orfani, sa le faca o rugaciune si au plecat de acolo intariti.

Nu s-a intamplat insa numai aceasta cu Sfantul Partenie. In dimineata aceleiasi zile, in ajunul pomenirii Sfantului Partenie, sotul lui M., care de cand se imbolnavise ea, nu deschisese radioul niciodata, pe cand se gasea in masina, la un moment dat, ca si cum l-ar fi impins ceva, l-a deschis. Si ce a auzit? Pe stareta de la Sfanta Manastire Makrimallis vorbind despre sfant si despre Capul lui facator de minuni, insa nu a apucat sa auda unde se afla exact, numai ca se gaseste la Psahna. Poate cineva sa spuna ca toate acestea ce se petreceau erau intamplatoare? Imposibil! Era clar ca lumina ochilor: Dumnezeu a ascultat rugaciunile atator oameni, a ascultat mijlocirile sfintilor si a Maicii Domnului si a trimis langa ei, ca sa o faca bine pe M., pe un sfant, un sfant cu totul necunoscut pentru familie. Iar Sfantul Partenie i-a chemat la el.

In duminica ce a urmat pomenirii lui, M. cu sotul ei s-au dus la Sfanta Liturghie la Sfanta Manastire Makrimallis, s-au inchinat la preacinstitul Cap al sfantului cuprinsi de emotie. L-au rugat cu lacrimi fierbinti, au cerut maicilor din manastire sa le faca rugaciuni, au dat si numele lui M. sa fie pomenit in Sfantul Altar si au plecat.

De atunci s-au pus pe rugaciune zilnica la Sfantul Partenie, sfantul pe care Dumnezeu l-a trimis in calea lor. Faceau slujbe dese la bisericuta lui de la Fundatia Lyrios, in fiecare zi citeau Paraclisul Sfantului in fata icoanei lui, la fiecare circa 15-20 de zile urcau la Makrimallis, la Psahna Evvias, ca sa ia parte la slujba duminica si sa se roage la sfant. Au mers si cu duhovnicul lor de doua ori si au spus Paraclisul in fata Capului sfantului. Prima data s-a petrecut ceva uimitor: Sfantul Partenie si-a facut simtita prezenta si harul sau. Ii intampina, ii primi intr-un mod foarte viu. De indata ce intrara in curtea manastirii impreuna cu copiii lor, nu au apucat sa faca nici doi-trei pasi si o mireasma puternica si uimitoare i-a cuprins. Era mireasma sfantului care se revarsase in afara bisericii si-i umpluse de bucurie. Aceasta s-a mentinut pe toata durata paraclisului, dar si a sederii lor acolo, chiar pana la plecare, cand au intrat sa-si ia ramas bun de la sfant.

Duhovnicul lor, zambind cu multumire, a spus doamnei M., care a vorbit prima despre mireasma pe care o simtise: "Ati vazut ce minunata a fost? Este ca si cum sfantul ne-ar spune: Nu va temeti; sunt aici". Aici trebuie sa mentionam ca cei doi copii mai mici ai familiei au continuat sa simta aceas-ta mireasma placut-mirositoare multa vreme, de fiecare data cand se inchinau la Capul sfantului. Au plecat la Atena cu siguranta ca Sfantul Partenie ii va salva de la moarte sigura.

Intre timp, zilele treceau si se apropia ziua celei de-a doua doze de chimioterapie care a fost stabilita pentru 26 februarie, dar totodata a inceput si cealalta drama a lui M., asa cum ea insasi ne-a dezvaluit: "Caderea parului ma preocupa tot atat de mult ca si moartea mea. Se poate ca aceasta sa sune putin cam curios, dar pentru mine era a doua moarte".

In ziua de pomenire a Sfintei Filoteea, comunicara duhovnicului noua problema care aparuse. Acesta le raspunse simplu: "Nu va suparati. Sa ne rugam la sfant sa nu mai cada. In ceea ce priveste chimioterapia, nu stiu. Daca vor continua aceste sedinte de tratament, parul va continua sa cada. Poate trebuie sa le opriti. Nu pot, insa, sa va dau acum un raspuns. Sa facem o slujba la Sfantul Partenie si ce-o sa ne lumineze, aceea o sa facem". De altfel, de mai inainte isi exprimase indoiala in legatura cu chimioterapia si i-a trimis si la doctori specialisti de-ai lui, oameni ai Bisericii, care insa, din punct de vedere medical, si-au dat cu parerea ca aceasta se impune, intrucat probabil ca si alte celule cancerigene au scapat si aveau sa provoace in curand probleme, in afara situatiei cunoscute, indoielnice, in care se afla M. Astfel ca ea recurse iar la chimioterapie.

Acum insa a aparut iar dilema prin atatea semne care aratau prezenta Sfantului Partenie. S-a stabilit si s-a tinut Sfanta Liturghie in cinstea Sfantului Porfirie al Gazei, nu intamplator. Ii rugara sa-i lumineze ce sa faca, pe Sfantul Partenie, dar si pe Sfantul Porfirie al Gazei si pe preafericitul parinte Porfirie pe care il cinsteste familia atat de mult si pe care M. l-a chemat in ajutor si era sigura de mijlocirile lui. In aceeasi zi a facut slujba la Sfantul Munte si calugarul lor, pentru exact acelasi scop. Iar rezultatul? Au avut aceeasi veste si parintele lor duhovnic si calugarul aghiorit: "Sa lase totul in seama Sfantului Partenie si sa opreasca tratamentele prescrise de medici".

(...) M. a oprit toate tratamentele si a continuat un alt tratament, prin Sfantul Partenie. S-a prins cu totul acum de sfant. Toate cate facusera mai inainte - slujbe, paraclise si altele - continuara si Sfantul nu le insela asteptarile.

In acest punct va trebui sa notam mica minune draga care i s-a intamplat pe langa marea minune de a se face bine.

Parul continua sa-i cada mereu, dar cel mai mult, daca nu-l deranja prea tare, ramanea pe cap si a fost impletit facand din el o peruca naturala, pe care a purtat-o de la mijlocul lui februarie pana la jumatatea lui iunie, cand a crescut parul cel nou. De necrezut si adevarat. M. s-a rugat mult pentru asta si a reusit imposibilul. Mare putere are binecuvantata rugaciune, poate chiar cea mai mare. Invinge si legile naturale, muta si muntii din loc, asa cum ne-a invatat Domnul nostru.

Au trecut multe luni, mai mult decat un an, de cand a oprit chimioterapia, dar agonia ei nu a incetat. In tot acest timp avea mereu alte si alte probleme. Cand hemoragii, cand dureri puternice care nu o lasau in pace. Si erau clipe cand se indoia si se intreba daca nu cumva a gresit, daca nu cumva trebuia sa mearga iar la medici, pentru ca se temea ca iarasi le batea cancerul la usa. Se intreba daca nu cumva viata despre care citisera in pasajele din Evanghelie era viata vesnica si nu viata de aici de pe pamant...

O sustinea duhovnicul ei, sfatuind-o sa aiba rabdare, sa nu se teama, sa nu se descurajeze acum cand l-au gasit pe sfantul care o va insanatosi. Si faceau iarasi slujbe la bisericuta lui de la Lyrios, ca sa-l roage cu totii. Astfel, uneori se rugau la sfant impreuna (singuri nu s-au oprit nici macar o zi, de cand au aflat de Sfantul Partenie, sa-i citeasca Paraclisul si Acatistul, in fata icoanei lui). Atunci simptomele se micsorau sau incetau, dar iarasi apareau. Si iar, plangand, il instiinta cu neliniste pe duhovnicul ei. Erau clipe cand tristetea si dezamagirea dimpreuna cu durerea trupeasca deveneau insuportabile, cand si rugaciunile lor se inteteau inca si mai mult. Si atunci li se facea mila de ei bunilor lor sfinti si le aduceau mangaiere. Ne-a povestit astfel de situatii emotionante, dupa cum urmeaza:

Odata, cand hemoragia a ajuns pana intr-atat incat sa creada ca moartea era de-acum foarte aproape, s-a dus cu sotul ei si cu copilul mai mic la Manastirea Makrimallis si au citit Paraclisul sfantului in fata cinstitului sau Cap. M., ingenuncheata, plangea si il ruga pe sfant cu toata puterea ei sa le arate un semn ca se afla langa ei, ca o va ajuta sa se vindece, ca o va usura de toate aceste dureri. Pe tot timpul Paraclisului a simtit ceva deosebit, ceva ce numai un crestin poate simti. O emotie adanca, o cainta intensa care o facura sa verse lacrimi fara oprire, pentru ca se simtea cutremurata, ca si cum ar fi vazut pe sfant sezand undeva sus in picioare in fata ei pe toata durata cat s-a facut Paraclisul. Era o zi obisnuita, cand vizitau manastirea si niste pelerini care au trecut prin fata ei sa se inchine. Nici atunci macar nu au incetat lacrimile de cainta, si nici mireasma care se revarsa din Capul sfantului. Plecara mangaiati de la manastire si siguri de raspunsul sfantului lor.

Alta data, cand deznadejdea a pus stapanire pe ei din pricina simptomelor puternice, s-au dus la Oropos, la chilia preafericitului parinte Porfirie, pe care atat de mult il cinsteau cu totii. M. in genunchi, in fata patului lui, iar in spatele ei cei din familie care il rugau fierbinte pe sfantul lor parinte sa le dea un raspuns, sa le risipeasca indoiala. Atunci, o mireasma placut mirositoare a umplut chilia...

A treia oara s-a rugat mult pentru acelasi motiv la marele lor sfant, la Sfantul Gheorghe, la vremea slujbei de duminica, pe care o urmarea intr-o bisericuta inchinata sfantului. Cand s-a sfarsit Liturghia, s-a oprit in fata unei icoane vechi facatoare de minuni a lui si a privit-o plina de durere. Atunci a simtit o mireasma deosebita venind din icoana sfantului pe care-l cinstea din copilarie. S-a emotionat, i-a multumit si a plecat intarita.

Mare a fost mangaierea pe care a simtit-o de la cei doi sfinti, mare credinta si increderea lor in ei, dar si mari si multi demoni au ispitit-o.

Altadata durerea din burta a fost asa de puternica incat a pus-o la pat. Era in luna lui mai si era in zorii zilei de Sfantul Terapont. In disperarea ei a cerut sotului sa ii aduca icoana acestuia si cartea cu Paraclise, ca sa se roage si la acest mare sfant pe care-l cinsteau, intrucat candva locuisera in zona Zografos si mergeau la biserica parohiei de acolo, a Sfantului Terapont (Tamaduitorul).

Sotul i-a adus ceea ce ceruse, dar ea, de durere, nu putea sa citeasca, asa incat a citit sotul, iar ea il ruga pe sfant sa o usureze de durerea groaznica, promitandu-i ca in ziua urmatoare, daca o va face sanatoasa, se va duce cu toata familia sa i se inchine si sa-i aprinda o lumanare. Si ce s-a intamplat? Nu au apucat sa termine Paraclisul si dintr-o data durerea a incetat. Nu-i venea sa creada, plangea, plangea insa de bucurie si emotie, si nu de durere. S-a ridicat in picioare, a coborat la masa si a mancat cu copiii, cu toate ca pana atunci nici nu putea sa manance. In ziua urmatoare isi implini fagaduinta data.

Cu adevarat, mare este taina credintei noastre.

Ne spune in continuare doamna M.: "Sfantul Partenie m-a readus la viata. Cum sa nu-i multumim, cum sa nu-l cinstim! Impreuna cu el ii suntem recunoscatori Maicii Domnului, dragilor nostri sfinti si preafericitilor parinti ai zilelor noastre care ne-au mangaiat in clipele grele de mari ispite, dar care au si mijlocit pentru noi la Domnul, incat El ne-a trimis pe Sfantul Partenie, acest sfant necunoscut noua, care acum a intrat in casa noastra si a ajuns marele nostru aparator. La icoana lui alergam in fiecare clipa grea si-i suntem recunoscatori pentru marele lui dar. Sanatoasa pe deplin acum, ma ingrijesc de casa si copii, predau elevilor mei, care m-au asteptat, am putere si rabdare sa fac multe. Dar cel mai important lucru este ca traiesc noua mea viata foarte diferit, mult mai frumos ca mai-nainte.

Viata mea duhovniceasca cu un duhovnic adevarat drept indrumator face, cu adevarat, mari minuni. Suntem recunoscatori, dupa Dumnezeu si sfintii Lui, parintelui nostru duhovnic, care a stat alaturi de noi si ne-a condus pe drumul cel sigur. Supunandu-ne indrumarilor lui duhovnicesti, am ajuns sa ne bucuram astazi de viata.

Mai multumim si celor care s-au rugat dimpreuna cu noi si in special calugarului aghiorit care ne-a dedicat multe ore de rugaciune zilnica si, astfel, cu totii au contribuit la marea minune, vazuta, dar si in trupuri, si in sufletele oamenilor crestini. A oamenilor care cer cu umilinta ajutorul lui Dumnezeu. A Maritului Dumnezeu cu netarmurita Lui iubire si cu mila Lui nesfarsita" [9; 108-132].

Cred ca ar fi nevoie de multa imaginatie pentru a inventa o intamplare care sa prezinte atat de bine modul in care crestinii bolnavi - si mai ales cei care sufera de boli considerate incurabile - ar trebui sa poarte crucea bolii. Si totusi aceasta intamplare este reala, si a avut loc in Grecia zilelor noastre. M-au impresionat mai multe elemente ale acestei relatari: ravna cu care doamna M.M. se ruga, cu care dadea pomelnice pe la manastiri, cu care citea Vietile si troparele sfintilor. M-a impresionat sprijinul pe care i l-a oferit duhovnicul ei, si a carui dragoste i-a fost cu adevarat chip al iubirii pe care ne-o poarta Parintele Ceresc; m-a impresionat si sprijinul pe care l-a simtit de la Cuviosul parinte Porfirie, poate cel mai mare facator de minuni din secolul XX (consider ca orice crestin ar trebui sa citeasca viata si sfaturile pline de putere ale acestui vrednic urmas al Sfintilor Nicolae al Mirelor Lichiei si Spiridon al Trimitundei, marii facatori de minuni. Parintele Porfirie, poate mai mult decat orice alt parinte din veacul trecut, pare un personaj scos din Vietile Sfintilor care au trait in secolul al IV-lea, secolul de aur al Ortodoxiei).

Dar cel mai tare m-a impresionat rabdarea acestei femei, rabdare cu adevarat muceniceasca. Mai e nevoie de comentarii? Nu, nu mai este.

"Cancer, cancer, cancer... Exista vreun leac pentru cancer?"

Raspunsul este clar: da. Un prieten al meu, contestand ideea potrivit careia duhovnicii iscusiti nu sunt in stare sa raspunda la toate problemele care ii framanta pe credinciosi, a spus un cuvant care mi-a mers la inima: "Nu au credinciosii atatea intrebari cate raspunsuri are parintele meu..." Adica Dumnezeu il lumineaza pe duhovnicul iscusit sa raspunda la cele mai diverse probleme pe care le ridica oamenii.

Adaptand cugetarea sa, as putea spune ca nu exista atatea boli cate leacuri are Biserica. Sau, formuland mai corect fraza, as putea spune ca nu exista nici o boala care sa nu poata fi tamaduita prin leacul pe care il are Biserica.

"Exista un asemenea leac miraculos? Care este?"

Este leacul pe care l-a luat femeia vindecata de Sfantul Partenie, este leacul pe care l-au luat de-a lungul timpului mii de oameni care au fost vindecati in chip minunat de Hristos, de Maica Domnului si de sfinti.

"Care este leacul?"

Credinta puternica in Dumnezeu. Credinta care muta muntii...

Diferenta dintre bolnavul credincios si bolnavul necredincios nu se poate masura in cuvinte. In timp ce bolnavul necredincios este strivit de suferinta, bolnavul credincios primeste putere de la Dumnezeu, Care vine intotdeauna in ajutorul celor care Il cheama.

Inainte de a reproduce relatarea minunii facute de Sfantul Partenie am enumerat cateva din atitudinile pe care oamenii le au fata de bolile incurabile. Despre deznadejde si despre indiferenta fata de viitor am vorbit deja.

Celelalte doua atitudini, rabdarea in asteptarea unei minuni si rabdarea cu nadejdea ca Dumnezeu, Cel ce a trimis suferinta, a facut toate cu un rost, se pot regasi in atitudinea acestei femei. Femeie care este cu adevarat un model pentru toti cei incercati de boala.

Bolnavii care au fost biruiti de deznadejde, sau cei care au ajuns la o viata plata, datorata faptului ca nu au stiut sa infrunte boala, pot sa se foloseasca de marturia acestei femei. Pot intelege ca Dumnezeul care a ajutat-o pe ea poate sa ii ajute si pe ei.

Important este sa aiba taria sa recunoasca faptul au nevoie de Dumnezeu, ca fara El suferinta nu poate fi rabdata. Important este sa inteleaga ca nu au alta sansa decat sa alerge la El. Si, chiar daca drumul e plin de poticniri, este singurul drum bun. Este singurul drum care ajunge la un liman. Celelalte duc in prapastie.

Vor avea de infruntat o sumedenie de ispite in momentul in care vor vrea sa faca acest pas. Diavolul, care ii tinea legati cu puternicele lanturi ale deznadejdii, nu vrea sa ii piarda. Dar Dumnezeu este mai puternic. Ii va ajuta sa treaca cu bine prin toate aceste incercari.

Nu e vina lui Dumnezeu ca exista cancer, ca exista S.I.DA. sau alte boli care aduc moartea. Nu e vina lui Dumnezeu ca omul este bolnav. Daca Adam, parintele neamului omenesc, ar fi facut ascultare de Dumnezeu, boala nu ar fi existat. Dar ea exista, si nu avem dreptul sa Il invinuim pe Dumnezeu ca este facatorul ei.

Dar Hristos, Doctorul iubitor al trupurilor si al sufletelor, ii ajuta pe toti bolnavii sa duca greaua cruce a bolii.

Si, atunci cand e cazul - adica atunci cand tamaduirea este spre mantuire - vine in intampinarea celor carora vindecarea de bolile de nevindecat, dandu-le tamaduirea asteptata. Si ei cunosc apusul cancerului sau al altor boli de care sufera.

Prin harul lui Dumnezeu, vad apusul bolii... atunci cand tamaduirea este spre mantuire - vine in intampinarea celor carora vindecarea de bolile de nevindecat, dandu-le tamaduirea asteptata. Si ei cunosc apusul cancerului sau al altor boli de care sufera.

Prin harul lui Dumnezeu, vad apusul bolii...

 

• « Inapoi
• Inainte »