In loc de introducere ...

• « Inapoi
• Inainte »

Iubitul meu frate in Hristos, au trecut cativa ani de cand imi doresc sa iti scriu. Si iata ca o fac acum.

Imi este foarte greu sa iti scriu despre infrun­ta­rea bolii. Pentru simplul motiv ca eu insumi am picat de multe ori acest examen, nefiind in stare sa duc aceasta cruce asa cum trebuie. Si totusi tocmai de aceea iti scriu. Daca as fi scris ca un invingator, poate ca eroismul meu te-ar fi stingherit.

Am stat multa vreme sa ma gandesc daca totusi are rost sa iti scriu, fiind unul care nu a reusit sa se in­vete pe sine insusi ceea ce vrea sa il invete pe altul. Am stat zile intregi, m-am framantat, am citit una-alta, tot sovaind sa fac ceva la care am alergie: sa ii invat pe altii ceea ce eu insumi nu fac. Sotia mea se supara vazand ca nu fac nimic. Din afara asa pare, ca pierd timpul. Framantarile nu se vad, nu pot fi fotografiate. Si totusi m-am hotarat sa iti scriu, gandindu-ma ca poate poticnirile mele te vor ajuta sa treci mai usor peste poticnirile tale. Despre infruntarea bolii ar putea scrie - si au scris - parintii duhovnicesti. Ma vad pus intr-o si­tua­tie delicata. Eu nu am de spus nimic mai mult de­cat au spus ei, si oricum vorbele mele nu au pu­terea cuvintelor lor. Si totusi iti scriu.

Crede-ma ca e foarte greu sa scrii despre boala. Ma gandesc ca peste cateva luni sau cativa ani voi fi si eu bolnav. Si cat de stupid ar fi sa imi aduca cineva cartea mea, iar eu, uitandu-ma peste ea, sa constat ca e apa de ploaie. Ce e foarte greu pentru mine este sa iti scriu ne­sti­ind cine esti, de ce esti bolnav, cat de grava este boala de care suferi. Nu exista o reteta universala pentru toate bolile, si tot asa nu exista un sfat uni­versal care sa ii mangaie pe toti bolnavii. Oamenii au nevoie de sfaturi in care sa regaseasca raspunsul la intrebarile lor, nu de sfaturi generale care nu ii ating.

Bolile sunt foarte diferite, si bolnavii au stari foar­te diferite. Nu seamana un paralizat cu un bol­nav de pneumonie. Totusi, trebuie sa existe sfaturi mai generale, care sa ii ajute pe toti si pe fiecare in parte. Daca as fi fost bolnav vreme de cativa ani, sau daca as fi fost doctor, poate ca mi-ar fi fost usor sa scriu. Dar asa, fiind outsider, fiind unul despre care se poate spune ca se baga unde nu-i fierbe oala, de ce totusi nu stau in banca mea? Din doua motive: pentru ca fiind pe patul de spi­tal am avut o nevoie foarte mare de afectiune, de un cuvant care sa imi aline durerea, si nu l-am gasit. Si pentru ca imi doresc de multi ani sa ajut cat de putin bolnavii (in copilarie imi doream sa ma fac doctor, dar am renuntat la aceasta cariera pentru ca nu suportam sa vad sange).

Nu imi trece prin cap ideea absurda sa fac o car­te talisman, la a carei lectura sa i se aline du­re­rea celui bolnav. Dar cred ca exista unii oameni carora le poate fi inlesnit accesul la invatatura patristica despre mo­dul in care poate fi infruntata boala. Este adevarat ca o asemenea tentativa de adaptare a textelor pe limbajul omului contemporan este riscanta. Dar, nadajduind in mila lui Dumnezeu si in binecuvantarea parintelui meu duhovnic, voi incerca sa fac tot ce imi sta in putinta pentru a reusi sa pun ina­intea cititorilor invatatura plina de putere a Sfin­tilor Parinti.

Vreau sa fiu alaturi de tine in suferintele tale. Si ce iti pot spune? Iti pot alunga durerea, iti pot mic­so­ra suferintele? Nu, in nici un caz. Tot ce pot sa iti scriu este ca ma gandesc la tine. Poate ca asta nu inseamna nimic pentru tine. Atunci nu are rost sa citesti aceasta introducere, ci e mai bine sa treci di­rect la scrisorile pe care le va contine aceasta carte. Am de gand sa iti scriu, despre rabdarea bolilor con­siderate incurabile, examenul pe care il presu­pu­ne cercetarea constiintei la vreme de boala de­spre canonul de rugaciune al bolnavului, .... Cred ca vor fi si teme care te intereseaza: uita-te la cu­prins si vezi ce anume ti-ar trezi interesul...
Este foarte ciudat sa vrei sa scrii o carte si sa nu stii ce anume vei scrie, sa stii doar ca vrei sa ii ajuti pe bolnavi. M-a intrebat cineva : "Si despre ce vei scrie?" "Nu stiu, inca nu imi e clar. Singurul lucru care imi este clar e ca vreau sa ii ajut pe cei care se afla intr-o situatie in care m-am aflat si eu, si atunci imi doream tare mult sa stiu ca exista cineva pe lumea asta care se gandeste la mine."

"Vai, dar nu este normal. Trebuie sa scrii o carte bine pusa la punct." Eu voi scrie totusi nu pentru ca stiu anumite lu­cruri, ci pentru ca in inima mea exista iubire pentru bolnavi, pentru oamenii care sufera.
"Ce faci, te lauzi?"
O poti lua ca lauda daca vrei. Ma laud ca ii iu­besc pe cei aflati in suferinta ca sa iti dai seama cat de nefireasca este lipsa dragostei, lipsa care se in­tin­de ca o ceata a mortii, si cat de firesc este ca intre fiii aceluiasi Parinte Ceresc sa existe iubire.
Cum poti iubi un strain? Intelegand ca de fapt nimeni nu iti este strain...
Cand tineam predici, ma adresam credinciosilor cu cuvantul iubitilor, si simteam ca Dumnezeu imi da puterea sa ii iubesc. Cand am tiparit cateva pre­dici, editorul mi-a spus: "Nu ti se pare ca folosesti prea des cuvantul iubitilor?
"Din moment ce e vorba de predici, nu vad de ce l-as folosi mai rar atunci cand predica este tiparita decat atunci cand este rostita."
"Oricum, una este sa vorbesti unor oameni pe care ii ai in fata, si altceva este sa scrii unor straini. Nu?"

"Si da, si nu. In scrierile sale, Sfantul Efrem se adre­sa cititorului si cu iubitule... Si nu e singurul care face asta. Cand scriem pentru a incerca sa ne aju­tam aproapele, atunci Dumnezeu ne pune in ini­ma puterea de a-l iubi."
Deja mi se pare ca te-am sufocat prin declaratiile de dragoste. Risc sa le banalizez. Asa ca iti voi arata un semn de prietenie. Prietenia se arata si in faptul ca prietenii isi deschid sufletul unul in fata altuia. Voi incerca sa imi deschid si eu sufletul fata de tine, povestindu-ti pe scurt istoria cartii pe care o tii in mana.

Acum un an si ceva, cand sotia mea, Claudia, a nascut a doua oara, vechea mea dorinta de a scrie despre boala s-a transformat intr-o hotarare foarte puternica. Iti voi explica de ce.
Daca la prima nastere Claudia a nascut foarte usor - dupa ce ne-am rugat amandoi Sfantului Nectarie din Eghina, marele facator de minuni - ne asteptam ca si a doua nastere sa fie usoara. Prima oara doctorului nu i-a venit sa creada ca sotia e la pri­ma nastere. A doua oara insa...

Ne rugaseram iarasi la Sfantul Nectarie, care fu­sese ales ca ocrotitor al pruncului (fac o curba in timp: fetita a fost botezata Nectaria, chiar de praz­ni­cul sfantului - pe 9 noiembrie - la Manastirea Radu Voda din Bucuresti, unde se afla o particica din moastele sfantului). Eram siguri ca nasterea va decurge usor. Dar, si incerc sa nu judec pe nimeni cand scriu, nu a fost asa. Nu voi da nici un nume, nici macar al spitalului - cred ca se putea intampla asa ceva si in alta ma­ternitate. Inainte de a descrie episodul, voi pre­ci­za ca incercarea prin care am trecut nu s-a datorat (asa cum mi-a sugerat cineva) refuzului Sfantului Nectarie de a ne veni in ajutor. A fost poate rasplata putinatatii credintei noastre, sau rasplata paca­te­lor noastre.

Intrucat prima nastere decursese foarte usor, si eu si sotia mea eram foarte linistiti. Cand am ajuns la ma­ternitate, doctorul de garda, un tanar rezident, a ama­nat sa il cheme pe doctorul cu care ar fi tre­bu­it sa nasca sotia mea, ca nu cumva acesta sa astepte prea mult. Nici macar nu a trimis-o la sala de nas­teri. Si, stand la parterul spitalului, ea a simtit ca se de­clanseaza nasterea. A fost socant si pentru ea si pen­tru mine. Nu aveau pregatit nici macar scaunul cu care trebuia sa o urce la etaj. O duceam tinand-o de brat, si credeam ca nu mai ajunge in sala de nasteri.

A ajuns in sala. Eu stateam cam la cativa metri de camera in care se afla ea, si auzeam clar cum doctorul de garda si asistenta ii spuneau sa nu nas­ca, sa astepte sa vina medicul ei - de parca lucrul acesta putea sa fie controlat. Pentru cateva clipe am crezut ca imi pierd min­ti­le. Copilul s-a nascut cu bine, dar socul prin care a trecut sotia mea a fost serios. Iar stresul meu, nepu­tin­ta mea de a o ajuta, sunt niste amintiri foarte urate.

Acum imi e usor sa scriu despre asta. Nectaria e mare, iar sotia mea s-a refacut dupa trauma respectiva. Dar, in ceasul acela, imi treceau prin minte tot felul de ganduri negre: "Daca o sa faca un soc psihic si nu o sa isi revina? Daca pierde laptele? Ce o sa fie cu fetita, daca nu o va hrani la san? Daca, daca, daca..."

Ar fi trebuit sa ma rog, si m-as fi linistit. Dar so­cul venise pe nepregatite. Asa cum vin toate socurile. (Ulterior am aflat de ce s-a purtat asa: ii era tea­ma ca daca sotia mea va naste cu el, si ii vom da lui atentia care se da in asemenea cazuri, s-ar fi su­pa­rat doctorul cu care ar fi trebuit sa nasca sotia mea. Si ii putea face neplaceri. Stiu ca rezidentul s-a spe­ri­at degeaba: doctorul cu pricina e un om cum pu­tini mai sunt in ziua de azi. Nu s-ar fi suparat deloc, ba chiar s-ar fi bucurat daca rezidentul s-ar fi straduit sa o ajute. Si nici nu era nevoie de cine stie ce ajutor, macar daca ar fi lasat-o sa nasca fara sa se rasteasca la ea si fara sa traga de timp ca un arbitru care a luat mita... Oricum, acum nu mai are rost sa dez­grop mortii.)

Ei bine, vazand cat de tare a marcat-o pe Claudia comportamentul rezidentului, in inima mea a sporit dorinta de a scrie o carte despre infruntarea bolii. Mi-am dat seama ca bolnavii se intalnesc cu o sumedenie de surprize neplacute care le amarasc via­ta. Mi-am dat seama ca, daca vrea sa reziste in lup­ta cu boala, bolnavul trebuie sa fie inarmat cat mai bine. Practic, de la nasterea Nectariei mi-am dorit foar­te puternic sa scriu cartea de fata.

Stiu ca sfaturile mele, subiective, nu sunt de foar­te mare folos. De aceea voi incerca sa prezint in­va­tatura Sfintilor Parinti si a duhovnicilor con­tem­porani despre infruntarea bolii. Nu imi va apar­tine decat modul de prezentare, voi incerca sa fiu cel mult un translator care sa prezinte o invatatura ce nu ii apartine.

Este adevarat ca orgoliul de autor al celui care scrie o astfel de carte are de suferit (ceea ce nu e rau). Dar, decat sa scriu o carte originala, lipsita de mireasma pe care o au citatele din scrierile sfintilor, o carte spectaculoasa dar nefolositoare, am preferat sa intocmesc o carte lipsita de originalitate, dar - na­daj­duiesc eu - nu lipsita de mireasma duhovniceasca.

Danion Vasile

P.S. Imi era putin rusine sa scriu ca in inima mea exista dragoste pentru bolnavi. Am avut curajul de a-ti scrie a doua parte a acestei neconformiste in­tro­duceri tarziu in noapte, dupa ce s-au culcat co­piii si dupa ce, la rugaciune, sufletul meu s-a simtit iarasi plin de dragoste pentru bolnavi. Si dragostea a biruit jena si retinerea mea de a marturisi ca simt aceasta dragoste.
Stiu ca exista cititori care cauta nod in papura, si nu as fi vrut sa le dau ocazia sa ma inteleaga gresit. Dar eu nu scriu pentru astfel de cititori. Am primit o scrisoare de la o crestina din Suceava: "Danion, mai intai vreau sa-ti multumesc pentru ca te rogi pentru mine si pentru ca esti alaturi de mine. Cum sa nu-ti scriu pentru asa o carte de fru­moa­sa? A sosit in clipa cand eu aveam nevoie cel mai mult de ea. Era intr-o vineri, mergeam la Sfan­tul Maslu la biserica Sfantul Ioan cel Nou de la Su­cea­va cu fetita mea. Dupa ce s-a terminat (slujba), cand am iesit, arunc ochii acolo unde erau carti de ru­gaciuni pe masa, si mi-au cazut ochii pe cartea aceasta - Despre infruntarea necazurilor - Scri­soare catre cel care sufera. Erau doar doua carti, una o rasfoia o doamna, iar pe cealalta am luat-o eu. Nu m-am uitat sa vad ce mai scrie, am plecat repede sa o platesc, m-am bucurat ca am avut bani sa o cumpar si am plecat.

M-am gandit ca, daca Dumnezeu mi-a scos in cale aceasta carte, stiu ca nu sunt singura. Iti scriu sincer ca am plans cand am citit si recitit scrisoarea ta...".
La inceput, credeam ca imi scrie un cunoscut. Dar cand mi-am dat seama ca scrisoarea vine de la o persoana pe care nu o cunosc, inima mea s-a um­plut de bucurie. Faptul ca exista oameni care pri­mesc cu dragoste cuvintele mele mi-a dat incredere sa merg mai departe pe calea scrisului. Apropo, faptul ca scrisoarea respectiva - desi era ultima par­te a volumului respectiv - a fost citita de unii oa­meni ca prim text al cartii, si impresiile care mi-au fost comunicate prin viu grai sau prin scris au in­trecut asteptarile mele, ma face sa am emotii: daca nu voi reusi sa scriu o scrisoare la fel de fru­moa­sa catre omul bolnav?

Nu stiu cum va fi. Dar voi incerca sa imi transform dragostea in cuvinte si ravna de a-i ajuta pe bolnavi in propozitii, si nadajduiesc sa iasa ceva bun. Eu am o idee fixa: daca cineva considera ca ceea ce scriu eu nu e folositor, sa scrie ceva mai bun. Ar face-o nu numai spre sincera mea bucurie, ci si spre folosul celorlalti. M-as multumi sa stiu macar ca lipsa mea de pricepere l-a putut convinge pe altul ca e nevoie de o marturie mai puternica, mai folositoare. Ceea ce, la drept vorbind, ar in­sem­na ca nu m-am zbatut fara rost. Nu?...

• « Inapoi
• Inainte »