Nu vreau sa merg la doctor!

• « Inapoi
• Inainte »

Nu vreau sa merg la doctor!

"O cipriota a telefonat la Sfanta Manastire Ma­kri­mallis si a povestit pe scurt experienta prin care a trecut. Suferea de multe boli si se chinuia, aler­gand intr-una pe la doctori. Intr-o seara, insa, a va­zut in somn pe Sfantul Partenie viu ca o cheama sa se apropie de el, ca sa o ajute. Ii spuse indeosebi acestea: "Sunt Sfantul Partenie. Invata troparul meu pe de rost si sa-l spui intr-una, si eu am sa te ajut! Lasa-i deoparte pe doctori!". I se planse chiar ca nu-l cunosc mai multi oameni si apoi disparu" [9; 77].

Cei care au citit scrieri filocalice au gasit in ele de mai multe ori sfaturi precum cel al Sfantului Varsanufie cel Mare: "Cat despre aratarea la doctor, celui mai desavarsit ii e propriu sa lase totul pe sea­ma lui Dumnezeu, chiar daca lucrul acesta ii este cu greutate. Iar cel mai slab, sa se arate doctorului". Cine este cel mai desavarsit si cine este cel mai slab?

"Crestinii nu trebuie sa mearga la doctor. Daca Dumnezeu ti-a trimis boala, rabda, oricat de mari ar fi durerile. Numai paganii merg la doctor. Noi cre­dem in Dumnezeul cel Viu, Care poate sa ne vin­dece fara sa apelam la doctori. Mersul la doctor este o forma a lepadarii de Dumnezeu..."

Am auzit cuvintele de mai sus din gura unui crestin care se straduia sa isi etaleze credinta in fata unui om care isi dorea sa faca primii pasi spre Bi­se­rica. Totusi, am auzit destule puncte de vedere care nu sunt deloc de acord cu aceasta afirmatie. Este adevarat si faptul ca oamenii nu sunt de acord cu adevaruri a caror acceptare i-ar determina sau cel putin i-ar imboldi sa isi schimbe viata. Cine se afla in greseala - cei care sunt impotriva doctorilor sau ceilalti?
Unii crestini, citind cuvinte ale Sfintilor Parinti asemanatoare cu cel al Sfantului Varsanufie cel Mare, sau citind vietile unor cuviosi care au trait aproape de vremurile noastre si care, desi erau grav bolnavi, au preferat sa rabde boala fara a cere aju­torul unui doctor, se intreaba: "Deci, ce este mai bine, sa stam si sa ne rugam? Daca mersul la doc­tor este un semn al putinatatii credintei, oare nu ar fi mai bine sa rabdam?"

"Lasa-i deoparte pe doctori...", a cerut Sfantul Par­tenie. O, cati bolnavi nu si-ar dori sa asculte ast­fel de cuvinte din gura unui sfant... (Si cred ca, din moment ce Sfantul Partenie s-a plans ca nu il cu­nosc mai multi oameni, ne putem gandi si ca el vrea sa tamaduiasca mai multi bolnavi, nu?)
Totusi, nu ar trebui sa rezumam intreaga invatatura patristica despre boala la atitudinea de respingere a doctorului. Si nici nu ar trebuie sa conside­ram ca sfintii ii indeamna intr-un glas pe crestini sa renunte la ajutorul dumnezeiesc.

Cred ca este foarte important pentru orice cres­tin ca atunci cand trece printr-o incercare sa stie care este modul in care Dumnezeu vrea ca incercarea respectiva sa fie depasita. Fac o paranteza pe care o consider extrem de importanta.

Sfantul Ignatie Briancianinov scria: "S-a observat ca incepatorii nu pot aplica cartile la conditia proprie, dar sunt intotdeauna atrasi de tendintele cartii. Daca o carte indeamna la tacere si arata ne­nu­maratele foloase duhovnicesti pe care incepato­rul le poate dobandi intr-o liniste profunda, acesta incepe sa-si doreasca din tot sufletul sa plece in singuratate, catre un pustiu nelocuit. Daca o carte vor­beste despre ascultarea neconditionata sub calauzirea unui purtator-de-Duh parinte, in mod cert, incepatorul va incepe sa doreasca o viata plina de lipsuri si de ascultare desavarsita fata de un batran. Pentru vremea noastra, Dumnezeu nu ne-a dat nici unul dintre aceste moduri de viata. Dar cartile Sfintilor Parinti care descriu aceste stari pot influenta atat de mult un incepator incat, asa ne­ex­pe­rimentat si nestiutor cum este, poate cu usurinta sa se hotarasca sa paraseasca locul unde traieste si unde are toate conditiile pentru a lucra la mantuirea sa, si sa sporeasca duhovniceste prin punerea in prac­tica a poruncilor evanghelice, pentru un vis im­posibil al vietii perfecte inchipuita foarte viu si is­pi­titor in imaginatia sa. (...) Nu va incredeti in cu­ge­tele, parerile, visele, inclinatiile sau impulsurile voastre, chiar daca acestea va ofera sau va pun in fata intr-o forma atragatoare cea mai sfanta viata monahala" [16; 104-105].

Oare ce legatura exista intre cuvintele Sfantului Ignatie si aratarea Sfantului Partenie? Traim intr-o vreme in care mandria si iubirea de sine cuceresc din ce in ce mai multe metereze ale sufletului uman. De la oamenii necredinciosi, care ridica man­dria pe un soclu de piatra, pana la credinciosii care isi ascund mandria in haina falsei smerenii, peste tot se intinde acelasi duh greu si apasator care Il izgoneste pe Hristos. Daca necredinciosilor li se pot gasi insa circumstante atenuante pentru man­dria lor (caci in afara credintei in Dumnezeu nu exista alt resort destul de puternic pentru a-l smeri pe om), pentru credinciosii care cad in pacatul man­driei - fara a fi constienti ca se afla pe un drum gre­sit - pericolul este foarte mare.

Formele mandriei sunt foarte diferite. Eu in­sumi, mandru fiind, ar trebui sa tac, nu sa scriu. To­tusi, gandindu-ma ca din cauza mandriei multi cres­tini au un mod gresit de intelegere a vietii crestine, voi incerca sa prezint punctul de vedere or­todox asupra mersului la doctor. Nu scriu pentru ca ma consider mai smerit decat cei carora ma adresez, nu scriu pentru a smeri pe nimeni, ci scriu pentru ca am nadejdea ca vor exista cititori care, in­telegand cat de clara este invatatura Bisericii privitoare la aceasta problema, isi vor revizui punctul de ve­dere. Exista unii care gresesc considerand o in­va­ta­tura a unui Sfant Parinte ca fiind chintesenta pers­pectivei ortodoxe in problema respectiva. Atunci cand li se arata ca Biserica vede altfel lucrurile, o parte dintre acestia se incapataneaza sa ramana cu convingerile lor. Refuza argumentele numai pentru ca nu le convine sa fie contrazisi. Acestor oameni nu am ce sa le spun. Dar stiu si ca mai exista oa­meni care, atunci cand li se aduc argumente con­trare fata de punctul lor de vedere, au intelepciunea si smerenia de a-si recunoaste greseala. Unor astfel de cititori le scriu acum. Si nu pentru a-i acuza de faptul ca modul lor de intelegere a unei anumite probleme este gresit. Ci pentru a-i ajuta sa ajunga la intelegerea corecta a problemei.

Poate ca ar fi momentul sa precizez ca exista ceva bun in ravna exagerata a celor care adapteaza in mod gresit anumite invataturi duhovnicesti la propria masura duhovniceasca. Ma refer la faptul ca cei care cad intr-o asemenea greseala o fac pen­tru ca isi doresc sa traiasca o viata de credinta prin care sa se daruiasca in intregime lui Dumnezeu. Citind despre posturile marilor pustnici, unii cres­tini au incercat sa le imite fara sa aiba dreapta so­co­teala. In acelasi timp, insa, alti crestini s-au multumit sa citeasca despre aceste nevointe ca si cum ar fi citit romane sau ziare, fara sa isi puna problema ca si ei ar putea sa duca o viata mai aspra, ca si ei ar putea sa lupte cu mai multa putere impotriva pati­mi­lor si a poftelor. Nu consider insa ca cei din urma sunt mai de laudat decat cei dintai.

Facand o paralela intre postire si mersul la doc­tor, observam ca sunt crestini care dintr-o ravna exa­gerata nu vor sa mearga la consult, ci asteapta sa fie vindecati direct de Dumnezeu, ca si cum Dum­nezeu nu ar lucra si prin doctori. Dar greseala lor nu este mai mica decat a celor care alearga la doctor pentru cea mai mica problema sau care atunci cand sunt bolnavi isi pun toata nadejdea nu­mai in iscusinta doctorului si in efectele tratamentului cu medicamente.

Sfantul Vasile cel Mare scria ca "este o in­ca­pa­ta­nare sa refuzi ajutorul artei medicilor". Sfantul Dia­doh al Foticeii ii sfatuieste pe crestini ca la vre­me de boala sa ceara ajutorul celui randuit de Dum­ne­zeu pentru a-i ajuta "mai ales pentru ca sa nu cada in slava desarta si in ispita diavolului, din care pri­cini unii dintre ei se lauda adeseori ca nu au tre­buinta de doctori". Sfantul Teofan ne arata ca, daca nu avem grija de trupurile noastre, pacatuim: "Im­po­trivirea dumneavoastra la indicatiile doctorilor nu e prea vrednica de lauda... Dumnezeu a facut si doctorii si doctoriile - nu ca sa existe degeaba, ci ca de ei sa se foloseasca bolnavii. Totul e de la El; El ingaduie ca omul sa boleasca si tot El ne-a inconjurat cu mijloace de vindecare. Daca a pazi darul dumnezeiesc al vietii este o datorie, tot datorie este si a te trata atunci cand esti bolnav. Poti sa nu te tra­tezi asteptand vindecarea de la Dumnezeu, dar asta presupune o mare indrazneala. Poti sa nu te tratezi, ca sa-ti calesti rabdarea, incredintandu-te voii lui Dum­nezeu, dar aceasta este un lucru foarte inalt, si atunci fiecare "of" i se socoate drept vina omului" [21; 42-43].

Cati oameni sunt la masura la care sa rabde du­reri groaznice si sa nu carteasca? Or, daca Sfantul Teofan ne spune ca pana si oftatul celor care refuza tra­tamentul medical este un pacat, ce sa mai spu­nem despre cartire...

Daca am amintit la inceputul acestui capitol de­spre cuvintele pe care Sfantul Partenie i le-a spus unei femei din Cipru, voi cita acum relatarea unei mi­nuni savarsite de Sfantul Ioan Rusul. Aceasta pen­tru a vedea ca sfintii nu se opun tratamentelor medicale.
"Un cunoscut inginer din Atena, dupa mai multe analize de laborator, afla de la doctori ca durerile de cap foarte puternice si schimbarile pe care le sim­tea in starea de sanatate se datoreaza unei tu­mori maligne, unui cancer la creier.

Doctorii il indeamna sa se hotarasca singur sa i se faca operatia: trebuie taiata cutia craniana dea­su­pra fruntii, apoi de jur imprejur si, dupa aceea, sa i se extraga tumoarea.
Intreaba daca pot aparea si efecte negative. Doc­torii ii spun care sunt pericolele, care sunt riscurile ca operatia sa nu reuseasca, tot adevarul. Inginerul nu accepta operatia, si incepe sa aiba crize din ce in ce mai dureroase.

La cateva zile dupa aceea, la ora 3 noaptea suna telefonul.
- Unchiule, tu esti? (Il intreaba nepotica sa de 13 ani, un adevarat ingeras). Unchiule, iarta-ma ca-ti telefonez la ora asta, dar de-abia m-am trezit. Am avut un vis despre tine. Am vazut in somn un tanar blond, inalt, frumos, care mi-a zis: "copilul meu, sunt Sfantul Ioan Rusul; spune-i unchiului tau, inginerul, sa primeasca operatia ca sa i se scoa­ta tumoarea. Voi tine eu mana chirurgului, nu i se va intampla nimic rau". Unchiule, sa nu spui "nu" Sfantului.
Inginerul accepta, i se face interventia chirurgicala si tumoarea este extirpata.
Cum straluceau fetelor tuturor cand l-am vazut aici, in biserica Sfantului (povesteste preotul aces­tei biserici), impreuna cu nepotica ce vorbise cu Sfantul! Si-a scos palaria, pansamentele erau inca pe locul unde se facuse taietura craniului.

"Doctorii mi-au spus ca nu trebuia sa ies inca, pa­rinte. N-am putut insa; trebuia sa vin, sa-i mul­tu­mesc din toata inima si din tot sufletul acestui mi­nunat sfant care alearga pretutindeni sa ajute, chiar si fara sa-l chemi"" [26; 36-37].
Daca in toate aparitiile lor sfintii ar recomanda oamenilor sa se fereasca de ajutorul medicilor, ar in­semna ca acest ajutor nu ii este bineplacut lui Dum­nezeu. (Trebuie sa precizez aici ca, desi s-au ara­tat de mai multe ori bolnavilor pe care i-au vin­decat, de obicei sfintii nu le-au dat sfatul de a evita ajutorul doctorilor. Ba chiar de multe ori pe multi i-au vindecat ajutandu-i pe doctori in situatii in care sansele de reusita a tratamentului erau mi­ni­me). Oare nu Dumnezeu l-a facut pe doctor? Ar fi fost absurd ca tot El sa il impiedice pe acesta sa isi foloseasca talantii pe care ii are.

Oare Sfantul Ioan nu putea sa il vindece pe bol­nav fara sa se foloseasca de ajutorul doctorilor? Ba da, sigur ca putea. Dovada sunt multe dintre mi­nu­ni­le sale. Dar atunci cand fac o vindecare, sfintii lu­creaza astfel incat tamaduirea respectiva sa fie spre folosul trupesc si sufletesc al bolnavului. Omul care este vindecat in chip minunat poate fi ispitit sa se mandreasca, parandu-i-se ca e mai bun decat ceilalti. Deci vindecarea minunata poate fi gresit inteleasa. Or Dumnezeu nu vrea ca urmarea ta­ma­duirii trupului sa fie imbolnavirea sufletului. Este deci cat se poate de firesc faptul ca uneori sfintii ii indeamna pe oameni sa recurga la ajutorul medicului. Prin vindecarile pe care le savarsesc, sfintii nu nea­ga ajutorul pe care bolnavii il pot primi din par­tea medicilor. In cazurile in care sfintii vindeca unele boli care ar fi putut fi lecuite si prin anumite tra­tamente sau operatii, o fac pentru a spori cre­din­ta bolnavilor in Dumnezeu. Bolnavul trebuie sa in­te­leaga ca Dumnezeu vrea tamaduirea trupeasca si su­fleteasca a celui care Ii cere ajutorul. In­ter­ventiile sfintilor in care bolnavii au fost tamaduiti in chip minunat desi se puteau tamadui folosind tra­tamente obisnuite au mai ales rolul de a-l ajuta pe bolnav sa priveasca boala din perspectiva duhovniceasca.

Este adevarat ca acei bolnavi s-ar fi putut vindeca de suferintele trupesti si prin tratamentele obis­nui­te, dar sufletele lor nu ar fi simtit aceeasi bi­ne­cuvantare dumnezeiasca. Nu trebuie insa sa tragem concluzia pripita ca bolnavul trebuie sa astepte o tamaduire minunata pentru ca sufletul sau sa simta binecuvantarea cereasca. Numai Dumnezeu stie cand anume bolnavului ii este cu adevarat de folos sa fie vindecat in chip minunat. Multi bolnavi as­teap­ta minuni, dar asteptarile lor nu se potrivesc cu ju­decata lui Dumnezeu. Nici atunci cand bolnavii se vindeca, in chip inexplicabil pentru medici, de boli declarate de nevindecat, Dumnezeu nu vrea sa conteste lucrarea medicilor. El vrea insa ca oamenii sa inteleaga ca puterile doctorilor sunt limitate, ca sfera de influenta in care isi desfasoara activitatea medicii este mai restransa decat cea in care boala face ravagii. Si vrea ca oamenii sa caute intotdeauna sprijinul Sau, chiar daca se folosesc de ajutorul medicilor.

Mai mult inca, oamenii trebuie sa inteleaga si fap­tul ca ajutorul dat de medic nu substituie aju­to­rul care ii vine bolnavului prin rugaciune. Nu exista nici o incompatibilitate intre folosirea tratamentului cu medicamente si folosirea mijloacelor du­hov­ni­cesti de lupta cu boala (rugaciune, Maslu, in­chi­na­rea la sfinte moaste sau icoane facatoare de mi­nuni, agheasma, ...). Sfantul Teofan Zavoratul scria in aceasta privinta unei femei credincioase: "Si eu am auzit ca anafura si agheasma mare au in­susiri tamaduitoare. Totusi, fie voia lui Dumnezeu. Dar doctorii nu folositi?! Trebuie folosite aman­do­ua: si dumnezeiescul, si omenescul... Si in mij­loa­cele omenesti e o lucrare vindecatoare de la Dum­nezeu. Potrivit acestei credinte, si omenescul se preface in dumnezeiesc... Sau dumnezeiescul vine prin omenesc" [21; 44].

Am putea spune si ca modul in care un om se raporteaza la boala sa si la tamaduirea pe care o asteapta este strans legat de credinta pe care o are. Nu in putine situatii, atunci cand, folosindu-se de ajutorul medicilor, s-au vindecat de bolile lor, cei care sunt intariti in credinta I-au multumit lui Dum­ne­zeu cu mai multa ravna decat o fac cei putin cre­din­ciosi atunci cand sunt tamaduiti in chip minunat.

Sfantul Teofil al Antiohiei ii scria unui crestin: "Poate ca ai cazut candva bolnav si ai pierdut din carne, din putere si din frumusete; avand insa parte de mila lui Dumnezeu, te-ai vindecat si ai dobandit iarasi carnea, frumusetea si puterea. Si dupa cum nu stii unde a plecat carnea ta de nu se mai vedea, tot asa nu stii de unde este sau de unde a venit. Imi vei spune insa: "Din pricina mancarii si a lichidelor transformate in sange". Bine! Dar si aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu, Care a creat asa trupul, si nu a altcuiva".

Bolnavilor care spun ca vindecarea le-a venit de la medicamente, Sfantul Teofil le-ar raspunde: Bine! Dar si aceasta este o lucrare a lui Dum­ne­zeu, si nu a altcuiva... Despre aceasta, Sfantul Vasile cel Mare scria : "Cand trebuie sa recurgi la medicina, sa iei aminte sa nu-i atribui numai ei sa­na­tatea...". Stim bine ca nu putini sunt cei care fac o asemenea greseala. Vindecarea pe care o aduc me­dicamentele este, din punctul lor de vedere, ase­manatoare oricarui proces standard cauza-efect. "Ma doare capul, iau algocalmin; am febra, iau pa­racetamol... E simplu. Dumnezeu nu are ce cauta in ecuatia asta..."

Un astfel de rationament este insa contrabalansat de invatatura Sfantului Vasile care afirma ca "este lucru nesocotit ca cineva sa-si puna toata nadejdea de vindecare numai in mainile doctorilor, cum vedem ca fac unii dintre nefericitii suferinzi, care nu se dau in laturi sa-i numeasca pe doctori chiar mantuitori".

O astfel de atitudine, in care se pune mai mult ac­cent pe arta medicala decat pe ajutorul dum­ne­ze­iesc, se intalneste din pacate chiar si la unii oamenii credinciosi, ba chiar la unii preoti sau monahi. Pa­rin­tele Paisie Aghioritul marturisea cu tristete: "Uneori vad si aici in manastire pe surorile care sunt medici ca vor sa-l ajute pe cel bolnav mai mult cu stiinta decat cu increderea in Dumnezeu si cu rugaciunea. Rugaciunea facuta din inima le va da o diploma medicala mai inalta" [13; 242-243].

Dar oare cati doctori se gandesc sa obtina aceas­ta diploma mai inalta si sa imbine cunostintele lor cu lucrarea rugaciunii? Cei mai multi sunt avantajati de pozitia de mantuitori pe care le-o acorda bol­navii putin sau deloc credinciosi si, in loc sa se sme­reasca si sa ceara sprijin dumnezeiesc, isi pun na­dejdea in propriile puteri.

Origen scrie urmatoarele: "Cei imbracati cu evla­via ii folosesc pe doctori socotindu-i ca slujitori ai lui Dumnezeu, stiind ca El este Cel ce a dat oamenilor stiinta medicala si ca tot El este Cel ce a facut sa creasca plantele pe pamant si a pus in el si ce­lelalte substante medicinale. Ei stiu ca mes­te­su­gul doctorului nu are eficienta fara voia lui Dum­ne­zeu". Tot el constata ca "medicina este folositoare si necesara neamului omenesc" [8; 108].

Sfantul Varsanufie cel Mare invata acelasi lucru: "In numele Domnului ne incredintam noi medi­ci­lor, crezand ca El ne va da vindecarea prin ei" [8; 120]. "Cel ce se foloseste de medicina, trebuie sa se foloseasca in numele lui Dumnezeu si El ii va aju­ta" [8; 121], scria sfantul, vrand sa arate ca este gre­sita separarea lucrarii medicului de lucrarea dum­nezeiasca. Iata ca pozitia sa nu era o pozitie ri­gi­da, de respingere a tratamentului medical. El, care a spus ca cel mai desavarsit lasa totul in sea­ma lui Dumnezeu, in timp ce cel mai slab alearga la doctor, spune si ca Dumnezeu da vindecare prin doctori. Cand spune ne incredintam medicilor in numele Domnului nu lasa sa se inteleaga ca ar fi ceva gresit sau nepotrivit in asta. Toate cele ce se fac in numele Domnului sunt binecuvantate. (Sa luam aminte: nici un pacat, oricat de mic ar fi sau ar parea, nu poate fi facut in numele Domnului.)

Sfantul Diadoh al Foticeii scrie ca "nimic nu te indeamna sa chemi doctorul la vreme de boala" [8; 108]. Teodoret de Cir observa ca "cei care sufera atacurile bolii au obiceiul de a-i chema in ajutor pe doctori si [fac] din armele stiintei ajutoarele lor contra bolii" [8; 109]. Sfantul Isaac Sirul le spune bolnavilor ca "cel ce este bolnav si isi cunoaste boa­la trebuie sa ceara tamaduire" [8; 81]. Teofan Za­voratul ii indeamna: "Cereti ajutorul doctorului, dar totodata mai vartos rugati pe Domnul si pe sfin­tii Lui sa-i dea intelepciune doctorului" [21; 36]. (Sfantul Nil Sinaitul scrie: "In boala, inainte de a apela la doctori si la medicamente, foloseste-te de ru­gaciuni" [28; 143]. Iar Sfantul Vasile cel Mare spu­ne ca "asa cum nu trebuie sa ocolim cu totul is­cusinta doctoriceasca, la fel nu e bine sa ne punem toata nadejdea in ea." [15; 118]. Mai mult inca, Sfantul Varsanufie scrie ca nici chiar doctorul nu poate face ceva fara Dumnezeu [8; 121].

Raportata la punctul de vedere ortodox prezentat in acest manunchi de citate, atitudinea celor care din mandrie refuza ajutorul medical - motivand ca sunt prea credinciosi si ca se lasa in intregime in mana lui Dumnezeu - apare ca o atitudine sectara. Chiar daca si in zilele noastre mai traiesc cativa parinti sau crestini care prefera sa rabde boala in loc sa ceara ajutorul medicului, ei rabda cu smerenie, rabda pentru ca vor ca prin suferinta sa isi curateasca pacatele. Cazurile lor sunt rare. Ei sunt ex­ceptii care confirma regula ca bolnavul trebuie sa cea­ra ajutorul medicului, despre care Sfanta Scrip­tura, prin Isus Sirah, ne spune "ca si el se va ruga Domnului, ca sa dea odihna si sanatate spre viata" (Is. Sirah 38, 14).

Stiu totusi ca la cuvintele mele se pot aduce ar­gu­mente contrare. Atat din unele scrieri ale Sfin­ti­lor Parinti cat si din Vietile Sfintilor.
"Preotul Vasile Sustin povesteste cum, atunci cand era inca tanar, tatal lui s-a imbolnavit grav de cancer la laringe. Profesorul Simanovschi a afirmat ca bolnavul mai avea de trait doar zece zile.

Parintele Ioan se afla atunci in Kronstadt. I-au trimis o telegrama. In cinci zile a venit.
- De ce nu m-ati anuntat ca s-a imbolnavit asa de grav? As fi adus cu mine Sfanta Impartasanie.
Si, intorcandu-se spre bolnav, a intrebat:
- Crezi ca prin puterea lui Hristos pot sa te ajut?
Acela a facut semn ca da. Atunci omul lui Dum­nezeu a suflat in gura lui de trei ori, facand semnul crucii. Apoi a lovit cu mana masuta pe care avea medicamentele si a spus:
- Aruncati astea. Nu sunt de nici un folos. Vino, dar, la Kronstadt sa te impartasesc cu nemuritoa­rele Taine. O sa te astept.
Cand a aflat doctorul, a spus ca bolnavul va muri pe drum. Acela, insa, s-a dus la Kronstadt, unde sfan­tul l-a impartasit. A ramas acolo doua zile. Toa­te ranile i s-au inchis si numai vocea lui era inca slabita.

Cand tanarul s-a intors acasa, doctorul a ramas ui­mit. Acesta a marturisit in fata tuturor ca este ceva nemaivazut. Este o minune. Tatal preotului a trait inca 25 de ani" [29; 112-113].
Nu rastoarna o astfel de intamplare toata teoria pe care am incercat sa o prezint pana acum?
Iata ca Sfantul Ioan a spus clar ca medicamen­tele nu sunt de nici un folos.

Am reprodus aceasta minune (care vine in spri­jinul cuvintelor Sfantului Partenie) tocmai pentru ca unii crestini fac greseala de a intelege in spirit sectant atat unele minuni cat si unele invataturi ale sfintilor Bisericii. Este o greseala sa ne formam puncte de vedere pornind de la exceptii, de la si­tua­tii rare. Sfantul Ioan nu a propovaduit inlocuirea me­dicamentelor cu Medicamentul cel mai de pret, Sfanta Impartasanie. Faptul ca intr-una sau mai mul­te situatii a cerut bolnavului sa renunte la me­di­camente nu trebuie generalizat. Este adevarat ca le recomanda bolnavilor sa se impartaseasca mai des, dar primirea Sfintei Impartasanii nu exclude tinerea tratamentului cu medicamente.

Si in privinta intelegerii din perspectiva crestina a rostului medicilor si medicamentelor, ca si in pri­vinta intelegerii oricarei invataturi crestine, oame­nii nu trebuie sa isi alcatuiasca un sistem propriu folosindu-se de cubuletele pe care le-au dobandit citind cateva carti. Oamenii trebuie sa caute sa afle invatatura Bisericii despre problema respectiva. Nu­mai asa vor fi feriti de riscul de a intelege gresit ade­varul. (Fac o paranteza: am auzit mai multi cres­tini regretand faptul ca incercand sa isi explice anu­mite lucruri au nascocit tot felul de teorii pse­u­do-duhovnicesti de care mai apoi s-au lepadat - cu toate ca aceste teorii includ invataturi bisericesti sau intamplari din Vietile Sfintilor. Dar nu am auzit nici un crestin regretand faptul ca si-a insusit o anu­mita invatatura a Bisericii...).

Minunea pe care a savarsit-o Sfantul Ioan ne arata tuturor cat de folositoare este impartasirea cu Sfintele Taine. In momentul in care incercam insa sa generalizam sfatul dat de catre sfant unui anumit bolnav si la un anumit moment, putem cadea intr-o anumita forma de inselare (oricum, Sfantul Ioan nu ii spusese sa renunte pentru totdeauna la orice fel de medicamente, ci ii spusese ca - in cazul respectiv - la boala sa, medicamentele nu erau de nici un folos; nuanta aceasta scapa celor care se pripesc sa isi intocmeasca propriile teorii despre boala si doc­tori. Aceste teorii, chiar daca sunt interesante, se indeparteaza de adevar).

Nu trebuie nici sa trecem cu vederea faptul ca unii, plini de slava desarta, s-au crezut la masura la care pot rabda chinurile bolii, nadajduind ca Dum­ne­zeu ii va tamadui in chip minunat, si nu au cerut ajutorul medicului decat prea tarziu. Au regretat amarnic greseala, dar nu au putut-o indrepta. Ne­vo­in­ta purtarii bolii fara a cere ajutorul medicilor nu poate fi purtata de oricine. Tot asa cum nici ne­vo­inta stalpniciei nu poate fi purtata de oricine. Tot asa cum nici nevointa nebuniei pentru Hristos nu poate fi purtata de oricine. Tot asa cum nici ne­vo­in­ta pustniciei nu poate fi purtata de oricine.

Dumnezeu stie exact care este masura noastra, care sunt puterile noastre. Si crucea pe care o avem de purtat este cea mai potrivita pentru mantuirea noas­tra. Daca vom incerca sa facem acte gratuite de vitejie, citind fara discernamant Vietile Sfintilor sau alte carti duhovnicesti si incercand sa urmam me­ca­nic cele citite, nu vom avea plata de la Dumnezeu.

Ar mai fi multe de spus... (De exemplu, faptul ca bolnavii care refuza sa mearga la doctor, fiind scarbiti de neseriozitatea unor doctori, sau de la­co­mia altora, pacatuiesc impotriva propriei sanatati. Chiar daca sunt si doctori nepriceputi, chiar daca sunt si doctori care daca nu primesc zeciuiala nici nu se uita la pacienti, totusi nu este bine sa ne ba­tem joc de sanatatea noastra. Aceasta nu este o jertfa, ci este o forma de deznadejde. Lacomi sau nu, inimosi sau nu, totusi doctorii sunt lasati de Dum­nezeu ca sa ne tamaduiasca.)

Inchei repetand ideea ca nu trebuie sa cautam noi durerile crancene ale bolii. Daca Dumnezeu vede ca sufletul cuiva este pregatit pentru o astfel de mucenicie, va randui El insusi ca acela sa poarte o astfel de cruce. Si, cu toate tratamentele doctorilor, cu toate medicamentele, durerea va ramane de nesuportat. Daca rabdarea unei asemenea dureri, in fata careia doctorii se arata neputinciosi, este cu adevarat aducatoare de cununa, rabdarea unor dureri care se datoreaza incapatanarii unui bolnav care nu merge la doctor din mandrie ramane fara roade. Suferinta rabdata nu are finalitate, nu are efect. Este pur si simplu o sinucidere in miniatura. Si rasplata va fi pe masura....

• « Inapoi
• Inainte »