Omilia intai - Despre pocainta

• « Inapoi
• Inainte »

OMILIA INTAI

Despre pocainta

V-ati gandit, oare, la mine in timpul cat am fost despartit de voi? Eu nici o clipa nu v-am putut uita! Am parasit orasul, dar amintirea voastra nu m-a parasit. Dupa cum cei indragostiti poarta cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit, tot asa si eu, indragostit de frumusetea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumusetea lui. Si dupa cum pictorii, cand fac tabloul cuiva, amesteca fel de fel de culori, tot asa si eu am zugravit chipul sufletului vostru, amestecand, ca pe niste felurite culori de virtute, si ravna voastra la slujbele din biserica, si ascultarea cu dragoste a predicii, si bunavointa voastra pentru predicator, si toate celelalte fapte bune. Puneam inaintea ochilor mintii mele tabloul acesta, si el imi usura durerea despartirii. Va purtam mereu in suflet: si cand stateam in casa, si cand ma ridicam din pat, si cand eram in calatorie, si cand ma odihneam, si cand ieseam din casa, si cand intram. Visam mereu chipurile voastre dragi; nu numai ziua, ci si noaptea ma hraneam cu aceste chipuri.

Traiam aievea cuvintele lui Solomon: "Eu dorm, dar inima mea vegheaza.(Cantarea Cantarilor 5,2) Nevoia de somn imi lipea pleoapele, dar tirania dragostei de voi imi tinea deschisi ochii mintii mele. De multe ori mi se parea ca vorbesc cu voi in vis. Asa e sufletul ! Viseaza noaptea ce gandeste ziua. Asta s-a intamplat si cu mine.

Nevazandu-va cu ochii trupului, va vedeam cu ochii dragostei. Nefiind intre voi cu trupul, eram printre voi cu dragostea si-mi sunau mereu in urechi aclamatiile si aplauzele voastre. De aceea, cu toate ca boala trupului ma silea sa stau mai mult la tara, cu toate ca aerul de acolo era de folos sanatatii trupului meu, totusi puterea dragostei nu m-a lasat sa-mi prelungesc sederea. A strigat la mine si nu s-a oprit din strigat pana ce nu m-a induplecat sa ma ridic din pat inainte de vreme; m-a sfatuit sa socotesc prezenta mea intre voi si sanatate, si bucurie, intr-un cuvant, binele meu. Si m-a convins. Am preferat sa plec, avand inca in mine ramasitele bolii, decat sa mai port inca mult timp in suflet durerea despartirii, pana ce ma voi fi facut pe deplin sanatos. Si auzeam acolo, la tara, si dojanele pe care mi le aduceau desele voastre scrisori. Si priveam cu tot atata drag pe cei ce ma dojeneau, ca si pe cei ce ma laudau.

Tocmai dojanele acelea imi aratau cat de tare ma iubiti. De aceea m-am sculat si am plecat. De aceea n-am putut sa va scot nicicand din sufletul meu. Dar ce lucru de mirare ca eu, pe cand eram la tara si ma bucuram de tihna, imi aminteam de voi, cand Pavel, fiind inlantuit, intemnitat, in fata cu mii si mii de primejdii - dar se simtea in temnita ca intr-o livada -, isi aducea aminte de fratii lui si le scria: "Precum imi este drept sa cuget aceasta despre voi, pentru ca va am in inima mea, in lanturile mele, in apararea mea si in adeverirea Evangheliei"?(Fil.1,7) Pe dinafara lantul dusmanilor, pe dinauntru lantul dragostei de ucenici. Lantul cel din afara, faurit din fier; lantul cel dinauntru, tesut din dragoste. Pe acela Pavel il lepada adeseori, dar pe acesta niciodata nu l-a aruncat. Si dupa cum femeile care au nascut si au ajuns mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au nascut, oriunde ar fi ele, tot asa si Pavel; dar, mai bine spus, Pavel era mai puternic legat de ucenicii lui, cu atat mai mult cu cat nasterile duhovnicesti sunt mai puternice decat nasterile trupesti.

Si Pavel nu i-a nascut numai o data, ci chiar de doua ori pe aceiasi ucenici, ca striga, spunand: "Copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii".(Gal.4,19) Cu o femeie nu se poate intampla niciodata asta, nici n-ar putea naste din nou acelasi copil; Pavel insa a suferit ceea ce nu se poate vedea in natura: a nascut din nou pe cei pe care-i nascuse o data si a suferit cu ei iarasi durerile groaznice ale nasterii. De aceea, voind sa-i miste, le spunea: "...pentru care sufar iarasi durerile nasterii". Aproape ca le spunea: "Fie-va mila de mine! Nici un fiu nu impovareaza a doua oara pantecele mamei cu durerile nasterii, asa cum voi ma siliti sa sufar". Nasterile cele trupesti dureaza catava vreme; trec dupa ce copilul a iesit din pantecele mamei; cat despre nasterile cele duhovnicesti insa, nu-i asa; dureaza luni intregi; uneori aceste dureri au tinut un an intreg, si Pavel tot n-a nascut pe cei zamisliti, in nasterile trupesti numai trupul sufera dureri; in nasterile cele duhovnicesti durerile nu muncesc pantecele, ci sfasie insasi taria sufletului.

Si ca sa afli ca nasterile cele duhovnicesti sunt mai chinuitoare, te intreb: Cine a dorit vreodata sa sufere iadul pentru copiii pe care i-a nascut? Pavel, insa, nu numai ca prefera sa sufere iadul, dar chiar se roaga sa fie anatema de la Hristos numai ca sa poata naste pe iudei pentru Hristos. (Romani 9, 3.)

Pentru ei suferea necontenit durerile nasterii; iar pentru ca nu putea sa-i nasca, se plangea, zicand: "Mare imi este intristarea si necurmata durerea in inima mea"; (Romani 9,2) iar in alta parte, iarasi: "Copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii pana ce Hristos va lua chip in voi".(Galateni 4,19)

Care pantece a fost mai fericit decat acela care a putut naste astfel de copii, incat sa aiba in ei pe Hristos? Care pantece a fost mai roditor decat acela care a nascut intreaga lume? Care pantece a fost mai puternic decat acela care a fost in stare ca, pe cei o data nascuti si crescuti, dar avortati, sa-i nasca iarasi si sa-i plasmuiasca din nou? Asta n-o poate face nasterea trupeasca!

Dar pentru ce apostolul n-a spus: "Copiii mei, pe care va nasc iarasi, din nou", ci: "pentru care sufar iarasi durerile nasterii", desi in alta parte spusese ca-i naste: in Hristos Iisus v-am nascut"?(I Corinteni 4,15)

In acest din urma text, Pavel a vrut sa arate numai inrudirea; in celalalt text, a cautat sa arate si durerile nasterii.

Dar pentru ce-i numeste copii, cand inca nu i-a nascut? Ca daca sufera durerile nasterii, inseamna ca inca nu i-a nascut. Pentru ce, dar, ii numeste copii? Ca sa arate ca nu aceste dureri de nastere sunt durerile pe care le-a avut cand ia nascut; iar cuvintele acestea erau indestulatoare sa-i rusineze. "V-am fost odata tata!, le spune Pavel. Am indurat pentru voi durerile de nastere, pe care trebuia sa le indur. Ati fost odata copiii mei. Pentru ce, dar, ma siliti sa sufar a doua oara durerile nasterii? Destule sunt durerile nasterii celei de la inceput. Pentru ce ma chinuiti iarasi cu dureri de nastere?". Lui Pavel ii pricinuiau tot atat de mari dureri si cei care inca nu credeau, ca si credinciosii care cadeau. Era chinuitor sa vada ca trec iarasi la necredinta, dupa ce se impartasisera cu niste taine asa de mari. De aceea, pentru ca durerea era ascutita si strigatele de durere mai puternice decat ale unei femei ce naste, zicea: "Fiii mei pentru care sufar iarasi durerile nasterii pana ce Hristos va lua chip in voi".(Galateni 4,19)

Graia asa, pentru ca voia sa le si intareasca increderea, dar sa-i si infricoseze, ii infricosa si le baga spaima in suflet, spunandu-le ca Hristos n-a luat chip in ei; si  iarasi cauta sa intareasca in ei increderea, spunandu-le ca e cu putinta ca Hristos sa ia chip in ei. Cuvintele: "pana ce va lua chip in voi" arata si una, si alta: si ca n-a luat inca chip in ei, dar ca e cu putinta totusi sa ia chip. Daca n-ar fi fost cu putinta, in zadar le-ar fi spus: "pana ce va lua Hristos chip in voi"; i-ar fi nutrit cu sperante desarte.

Stiind dar acestea, sa nu deznadajduim nici noi, dar nici sa ne trandavim. Amandoua sunt pierzatoare. Deznadejdea nu-l lasa pe cel cazut sa se scoale, iar trandavia il culca la pamant pe cel in picioare. Una ne lipseste de bunatatile ce le putem avea; cealalta nu ne lasa sa scapam de pacatele ce ne apasa. Trandavia ne arunca jos, chiar de-am fi in cer; deznadejdea ne pogoara in adancul pacatului; dar indepartarea deznadejdii ne face sa ne ridicam repede din adancul acela.

Sa-ti spun cata putere au si una si alta! Diavolul la inceput a fost bun; trandavindu-se si deznadajduind a ajuns atat de rau, ca nu s-a mai putut ridica din rautatea lui. Ca a fost bun, asculta ce spune Hristos: "Vazut-am pe satana ca un fulger cazand din cer".(Luca 10,18)

Comparatia cu fulgerul arata si vietuirea lui stralucita de mai inainte, si iuteala caderii sale. Pavel a hulit, a prigonit, a ocarat; dar pentru ca s-a sarguit si nu a deznadajduit, s-a ridicat si a ajuns egal cu ingerii; Iuda a fost apostol; dar pentru ca s-a trandavit, a ajuns vanzator.

Talharul, iarasi, dupa o atat de mare rautate, pentru ca nu a deznadajduit, a intrat inaintea tuturor celorlalti in rai.(Luca, 23, 43) Fariseul, increzandu-se, a fost pogorat din inaltimea virtutii lui; vamesul, nepierzandu-si nadejdea, asa s-a indreptat, ca a lasat in urma pe fariseu.(Luca 18,10-14)

Vrei sa-ti arat chiar un oras intreg care a facut asta? Asa s-a mantuit intreg orasul ninivitenilor; si doar sentinta pronuntata de Dumnezeu asupra ninivitenilor era de natura sa-i duca la deznadejde, ca nu le spusese: "Daca va pocaiti, scapati!", ci dea dreptul: "inca trei zile si Ninive va fi nimicita".(Iona 3,4)

Dar cu toate ca Dumnezeu ii amenintase, cu toate ca profetul le strigase, cu toate ca sentinta nu ingaduia amanare, nici drept de apel, ninivitenii nu au deznadajduit, nici nu si-au pierdut bunele nadejdi. De asta Dumnezeu nu le-a pus conditie, nici nu le-a spus: "Daca va pocaiti, scapati", ca si noi, cand auzim o sentinta a lui Dumnezeu, pronuntata fara drept de apel, nici atunci sa nu deznadajduim, sa nu ne descurajam, avand in fata pilda ninivitenilor.

Iubirea de oameni a lui Dumnezeu o poti vedea nu numai de acolo ca a facut pace cu cei care s-au pocait, desi sentinta pronuntata asupra lor era fara drept de apel, ci si de acolo ca sentinta era definitiva.

Dumnezeu a facut asta, voind sa le mareasca frica si sa-i trezeasca din marea lor trandavie; iar timpul pocaintei arata nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu. Caci, ce puteau face cele trei zile, ca sa stearga o atat de mare rautate? Vezi ca si aici se arata purtarea de grija a lui Dumnezeu? Ea a ajutat mai mult la mantuirea orasului. Stiindu-le pe acestea, sa nu deznadajduim niciodata.

Nici o arma a diavolului nu-i atat de tare ca deznadejdea. Diavolul nu se bucura atata cand pacatuim, cat se bucura cand deznadajduim. Asculta! Pavel s-a temut mai mult de caderea in deznadejde a desfranatului din Corint decat de pacatul lui. Scriindu-le corintenilor, le graia asa: "indeobste se aude ca la voi este desfranare, si asa desfranare cum nici la pagani nu se pomeneste".(I Corinteni 5, 1.)

N-a spus: "cum nici la pagani nu se savarseste", ci: "nu se pomeneste": "fapta pe care paganii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi indrazniti sa o savarsiti". "Si v-ati semetit". (l Corinteni 5, 2.)

Pavel n-a spus: "Acela s-a semetit", ci, lasand la o parte pe cel ce a pacatuit, vorbeste cu cei sanatosi. Asa cum fac si doctorii: lasa la o parte pe cei bolnavi si vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovati de semetie pentru ca nu l-au mustrat pe cel ce pacatuise, nici nu l-au pedepsit. Pavel a facut partasi si pe corinteni la pacat, pentru ca sa vindece mai repede rana.

Cumplit lucru este sa pacatuiesti dar cu mult mai cumplit, sa te lauzi cu pacatele. Daca laudandu-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multa paguba ai daca te lauzi cu pacatele; pacatul acesta e mai mare decat pacatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: "Cand veti face totul spuneti: Slugi netrebnice suntem". (Luca 17, 10).

Deci, daca trebuie sa se smereasca cei care indeplinesc toate poruncile, apoi cu mult mai mult cel ce pacatuieste trebuie sa planga si sa se numere printre cei din urma. Aceasta, aratand-o Pavel, spunea: "N-ar fi trebuit, oare, mai degraba sa plangeti?". (l Corinteni 5, 2)

- Ce spui. Pavele? A pacatuit altul si sa plang eu?

- Da, raspunde Pavel. Suntem legati unii de altii ca madularele de trup. La trup, daca e ranit piciorul, simte durerea si capul. Si ce este mai de pret decat capul? Si totusi capul uita de vrednicia sa in timp de nenorocire. Fa si tu tot asa! De asta si Pavel ne indeamna "sa ne bucuram cu cei ce se bucura si sa plangem cu cei ce plang"( Romani 12, 15); de asta le si spune corintenilor: "N-ar fi trebuit, oare, mai degraba sa plangeti, ca sa fie scos din mijlocul vostru cel ce a facut fapta aceasta?". (I Corinteni 5, 2)

N-a spus: "N-ar fi trebuit, oare, mai degraba sa va straduiti?".

- Dar ce?

- "N-ar fi trebuit oare, mai degraba sa plangeti?" ca si cum o boala obsteasca, ciuma, ar fi cuprins tot orasul. Aproape ca le-a spus: "E nevoie de rugaciune si marturisire ca sa piara boala din tot orasul". Ai vazut cata frica a atarnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corintenii socoteau ca raul se margineste numai la cel ce savarseste pacatul, de aceea Pavel ii face atenti, spunandu-le: "Oare, nu stiti ca putin aluat dospeste toata framantatura?".( I Corinteni 5, 6) Cuvintele lui Pavel au acest inteles: "Daca raul inainteaza, va cuprinde si celelalte madulare; trebuie deci sa va ingrijiti asa de pacatul acesta, ca si cum ati avea de luat hotarari cu privire la niste rele obstesti. Sa nu-mi spui mie ca numai acela a pacatuit, ci gandeste-te la aceea ca raul e un puroi, care ameninta sa se intinda in tot trupul".

Si dupa cum cand arde o casa, sar in ajutor si se grabesc si cei care n-au suferit nici un rau, nu mai putin decat cei cu casa aprinsa, ca nu cumva focul sa se intinda si sa ajunga si la usile lor, tot asa si Pavel ii trezeste pe corinteni, spunandu-le: "Pacatul savarsit intre voi e un foc; sa iesim intru intampinarea raului; sa stingem focul, inainte de a cuprinde Biserica. Daca nu-ti pasa de pacat, pentru ca este in trupul altuia, afla ca si tu esti bolnav, caci acela este madular al intregului trup".

Dar gandeste-te si la aceea ca, daca trandavesti, daca treci cu vederea raul, raul te va cuprinde si pe tine. Deci daca nu pentru fratele tau, fii treaz macar pentru tine!  Opreste ciuma, pune stavila puroiului, zagazuieste intinderea lui!

Acestea si mai multe ca acestea spunandu-le Pavel si poruncindu-le sa-l dea satanei (I Corinteni 5, 5), mai tarziu, pentru ca s-a schimbat si a ajuns mai bun, le-a spus: "Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai multi (II Corinteni 2, 6) "Intariti in el dragostea". (II Corinteni 2, 8) Uita-te cata staruinta pune acum Pavel ca sa-l impreune si sa-l alipeasca iarasi de turma, pentru ca mai inainte il aratase ca dusman si vrajmas obstesc tuturor, pentru ca-l izgonise din turma si-l taiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: "Iubiti-l!", ci: "intariti in el dragostea!", adica: "Aratati-i prietenie trainica si statornica, dragoste fierbinte, clocotitoare si inflacarata, care sa contrabalanseze ura voastra de mai inainte; purtativa cu el cu bunavointa!".

- Spune-mi, Pavele, ce s-a intamplat? Nu l-ai dat satanei?

- Da, dar nu ca sa ramana in mainile satanei, ci ca sa-l scap iute de tirania satanei.

Dar, dupa cum spuneam mai inainte, uita-te cat se temea Pavel de deznadejde ca de o arma puternica a diavolului. Spunand: "intariti in el dragostea", a adaugat si pricina: "Ca nu cumva sa fie doborat de mai multa tristete unul ca acesta". (II Corinteni 2, 7)"

Oaia e in gura lupului, spune Pavel, sa-l ajungem! Sa i-o luam din gura inainte de a manca si strica madularul nostru! Corabia este in mijlocul furtunii, sa ne grabim s-o salvam inainte de a se scufunda! Dupa cum corabia se scufunda cand marea se ridica si valurile se inalta de pretutindeni, tot asa si sufletul se sufoca iute daca nu are pe cineva sa-i intinda mana de ajutor, cand e inconjurat de pretutindeni de tristete; caci tristetea, mantuitoare pentru iertarea pacatelor, e pierzatoare cand depaseste masura".

Uita-te cu cata precizie a grait Pavel! N-a spus: "Sa nu-l piarda diavolul!".

- Dar ce?

- "Ca sa nu ne lasam prinsi de lacomia satanei". II Corinteni 2, 11) Iar lacomia este dorire de bunuri straine. Aratand deci ca pacatosul din Corint a scapat de diavol si ca, prin pocainta, a ajuns iar in turma lui Hristos, Pavel a spus: "Ca sa nu ne lasam prinsi de lacomia satanei". "Daca diavolul mai pune gheara pe el, vrea sa spuna Pavel, atunci rapeste madularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, ca acela, prin pocainta, lepadase pacatul". Pavel stia ce a facut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut sa nu se intample acelasi lucru si cu pacatosul din Corint.

- Dar ce a facut diavolul cu Iuda?

- Iuda s-a pocait, ca a zis: "Am pacatuit vanzand sange nevinovat!". (Matei 27,4)

Diavolul a auzit cuvintele acestea; stia ca ele il pun pe Iuda pe calea cea buna, ca il duc la mantuire si s-a temut sa nu se schimbe. Ca-si spunea diavolul: "Are Stapan iubitor de oameni; a plans pentru el si l-a sfatuit in fel si chip, cand avea de gand sa-L vanda. Oare nu-l va primi cu mult mai mult acum, cand se pocaieste? il tragea la El si-l chema cand n-avea de gand sa se indrepte. Oare nu-l va trage cu mult mai mult la El acum, cand il vede ca se indreapta si-si recunoaste pacatul? Ca pentru asta a si venit sa Se rastigneasca!".

- Si ce-a facut atunci diavolul?

- I-a tulburat sufletul lui Iuda; i-a intunecat mintea cu o tristete peste masura de mare; l-a prigonit, l-a alergat pana l-a dus la spanzuratoare (Matei 27, 5). L-a scos din viata aceasta si l-a lipsit si de ravna de a se pocai. Daca traia, s-ar fi mantuit si el.

Dovada, rastignitorii. Daca Domnul a mantuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, daca pe cruce fiind il ruga pe Tatal si-I cerea sa le ierte fapta lor indrazneata (Luca 23, 34), este lamurit ca l-ar fi primit si pe vanzator cu toata dragostea, daca s-ar fi pocait cum trebuie. Iuda, insa, doborat de o tristete peste masura de mare, n-a vrut sa se foloseasca de leacul pocaintei. Pavel, deci, temandu-se de asta, sileste pe corinteni sa smulga pe om din gura diavolului.

Dar pentru ce trebuie sa vorbesc eu de cele petrecute in Corint ? Petru, dupa ce se impartasise cu sfintele Taine, s-a lepadat de trei ori de Domnul (Matei 26, 69-74), dar, plangand, si-a sters tot pacatul (Matei 26. 75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocarat; si nu numai pe Cel rastignit, ci a prigonit si pe toti cei ai lui Hristos; dar, pocaindu-se, a ajuns apostol. Dumnezeu ne cere sa-I dam numai putin prilej si ne iarta multime de pacate.

Am sa va vorbesc si de o pilda care intareste spusele mele. Erau doi frati; si-au impartit intre ei averea parinteasca; unul a ramas acasa, iar celalalt s-a dus in alta tara, a mancat partea lui de avere si nu mai putea indura rusinea foamei.(Luca 15, 11-32)

M-a indemnat gandul sa va spun aceasta pilda, ca sa vedeti ca ni se iarta si pacatele savarsite dupa botez, daca suntem cu luare aminte. Nu va spun asta ca sa va trandaviti, ci ca sa alungati din sufletul vostru deznadejdea. Ca deznadejdea aduce peste noi mai multe rele decat trandavia. Fiul acesta este icoana celor ce au cazut in pacate, dupa ce s-au botezat. Ca fiul cel plecat de acasa infatiseaza pe cei cazuti dupa botez, se vede din acestea: este numit fiu; si nimeni nu-i numit fiu daca nu-i botezat; locuia in casa parinteasca si i s-a impartit toata averea parinteasca; inainte de botez, nimeni nu poate lua cele parintesti, nici nu poate primi mostenire. Deci totul ne arata  ca fiul acesta facea parte din ceata credinciosilor. Era apoi frate cu fiul cel bun; iar frate nu poate fi nimeni fara nasterea de a doua, cea duhovniceasca.

- Ce-a spus, dar, fiul acela, care ajunsese atat de ticalos?

- "Ma voi intoarce la tatal meu!" (Luca 15, 18).

Tatal lui l-a lasat sa plece in tara straina si nu l-a oprit, tocmai ca sa cunoasca bine, prin proprie experienta, de cate binefaceri nu s-ar fi bucurat de ramanea acasa. De multe ori Dumnezeu, cand nu ne convinge cu cuvintele, ne lasa sa ne invatam minte cu faptele. Asa facea cu iudeii. Cand nu-i convingea si nici nu-i abatea de la rautatea lor cu miile de cuvinte graite prin prooroci, ii lasa sa fie instruiti prin pedepse si le spunea: "Lepadarea ta de credinta te va pedepsi si rautatea ta te va mustra". (Ieremia 2, 19)

Ar fi trebuit ca iudeii sa-L creada pe cuvant inainte de implinirea amenintarilor; dar pentru ca erau atat de nesimtiti ca nu credeau in indemnurile si sfaturile Lui, de aceea ingaduie sa fie instruiti prin fapte, ca asa sa-i redobandeasca iarasi.

Fiul cel risipitor a plecat deci in tara straina; acolo a invatat prin fapte ce mare rau este sa pleci din casa parinteasca; de aceea, s-a intors. Tatal lui nu i-a purtat ura, ei l-a primit cu bratele deschise.

- Pentru ce?

- Pentru ca era tata, si nu judecator.

Si au fost in casa dansuri, ospete, sarbatoare. Toata casa era vesela si plina de bucurie.

- Ce spui? Acestea sunt rasplatile pacatului?

- Nu ale pacatului, omule, ci ale intoarcerii! Nu ale rautatii, ci ale pocaintei! Nu ale desfranarii, ci ale schimbarii in mai bine!

Mai mult! Fratele cel mai mare s-a suparat de toate acestea. Tatal l-a potolit si pe el cu blandete, spunandu-i: "Tu totdeauna ai fost cu mine; pe cand acesta, pierdut a fost si s-a aflat, mort a fost si a inviat"( Luca 15. 31. 32).

"Cand trebuie sa mantui pe un om pierdut, ii spune tatal, nu-i timp de judecata, nici de cercetare amanuntita, ci numai de iubire de oameni, de iertare, nici un doctor nu cere unui bolnav socoteala de viata lui dezordonata si nici nu-l pedepseste, ci-i da doctorii ca sa-l vindece. Iar daca ar fi trebuit totusi sa-l pedepsesc pe fratele tau, apoi indestulatoare pedeapsa i-a fost sederea lui in tara straina. A fost atata vreme despartit de noi; a avut de luptat cu foamea, cu dispretul, cu cele mai grele necazuri. De asta iti spun: "Pierdut a fost si s-a aflat, mort a fost si a inviat", nu te uita la veselia si sarbatoarea din casa noastra, ci gandeste-te la nenorocirea lui cea mare de mai inainte! Vezi un frate, nu un strain!".

Fiul s-a intors la tatal lui; la tatal lui, care nu-si putea aminti de nici una din faptele lui de mai inainte. Dar, mai bine spus, isi amintea numai de acelea care-l puteau atrage spre compatimire, spre mila, spre dragoste, spre grija aceea pe care o au numai parintii. De asta nici n-a spus ce-a facut fiul lui, ci ce-a patimit; n-a adus vorba ca a mancat averea, ci ca a indurat mii si mii de necazuri.

Tot cu atata ravna a cautat Domnul si oaia cea pierduta. Dar, mai bine spus, cu mai multa ravna. Acolo s-a intors fiul de capul lui; aici a plecat Pastorul dupa oaie; a gasit-o si a adus-o; si S-a bucurat de ea mai mult decat de toate cele din staul. Uita-te si cum a adus-o in staul! N-a batut-o, ci a pus-o pe umerii Lui, a purtat-o si a adus-o iarasi in turma. (Luca 15,4-5)

Stiind dar ca Dumnezeu nu numai ca nu-Si intoarce fata de la cei ce se intorc la El, ci ca-i primeste tot asa de bine ca si pe cei virtuosi, ca nu numai ca nu-i pedepseste, ci ca merge chiar in cautarea celor rataciti si ca Se bucura de gasirea acestora mai mult decat de cei care nu s-au ratacit, sa nu deznadajduim cand ne simtim incarcati de pacate, nici sa ne incredem cand stim ca facem fapte bune, ci sa ne temem cand le savarsim, ca sa nu cadem din pricina increderii in noi; iar cand pacatuim, sa ne pocaim.

Va spun si acum ce va spuneam si la inceput. Amandoua acestea ne fac sa ne pierdem mantuirea: increderea, pe cel din picioare; deznadejdea, pe cel cazut. De aceea Pavel, ca sa intareasca pe cei din picioare, spunea: "Celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada" (l Corinteni 10, 12); si iarasi: "Ma tem ca nu cumva, propovaduind altora, insumi sa ma fac netrebnic" (l Corinteni 9, 27). Ca sa ridice pe cei cazuti si sa-i imboldeasca spre mai multa ravna, Pavel le scria corintenilor, spunandu-le: "... ca nu cumva sa plang pe multi din acei ce au pacatuit inainte si nu s-au pocait (II Corinteni 12, 21). Prin aceste cuvinte a aratat ca nu sunt vrednici atata de plans cei ce pacatuiesc cat cei care nu se pocaiesc de pacatele lor. Iar profetul le spunea acestora: "Oare cel ce cade nu se scoala sau cel ce se abate nu se intoarce?" (Ieremia 8, 4). De aceea si David ii indemna pe acestia, spunand: "Astazi, de veti auzi glasul Lui, sa nu va invartosati inimile voastre, ca in timpul razvratirii"(Ps.94,8-9;Evrei 3,7-8).

Atata vreme cat se spune "astazi", sa nu deznadajduim, ci sa avem bune nadejdi in Stapanul nostru, gandindu-ne la noianul bunatatii Lui. Sa scuturam de pe noi orice cuget rau; sa incepem sa facem fapte bune cu multa ravna si nadejde; sa aratam covarsitoare pocainta, ca, lasand aici pe pamant toate pacatele, sa putem sta cu indraznire inaintea scaunului de judecata al lui Hristos si (sa putem) dobandi imparatia cerurilor, pe care, faca Dumnezeu ca noi toti sa o dobandim, cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatalui, impreuna cu Sfantul Duh, slava, putere, cinste, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

• « Inapoi
• Inainte »