Sfântul Andrei – Moşul din Carpaţi!

Sfântul Andrei – Moşul din Carpaţi!

TROPAR

„Că cel dintre Apostoli mai întâi-chemat şi lui Petru frate adevărat, Stăpânului tuturor, Andreie, roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă”

*******

Mâine, întreaga creştinătate îl prăznuieşte pe Sfântul Andrei, Cel dintâi chemat la apostolie. Pentru noi românii, sărbătoarea acestui sfânt are o importanţă aparte, întrucât el este naşul de botez al poporului nostru. În decursul istoriei, prezenţa Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul de astăzi al României a fost nu de puţine ori contestata sau ignorată, deşi există nenumărate dovezi ale prezenţei lui în ţinuturile „lupilor”, după cum o demonstrează şi argumentele cuprinse în volumul „Andrei, Apostolul lupilor”, semnat de Dumitru Manolache, a cărui a doua ediţie a fost recent lansată. Printre aceste dovezi, una este de excepţie: cea referitoare la prezenţa Apostolului Andrei în memoria pustnicilor păstrători de la Râmeţi, consemnată de către unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai noştri, regretatul părinte Ghelasie de la Râmeţi, pe care o prezentăm în continuare.

Intr-o carte pe care o dedica ”Mosului din Carpati”, Pustnicul Neofit, din stravechea vatra eremita-pustniceasca a Rametului, din Muntii Apuseni, invocand o traditie „tainica”, ce se mentine in pofida tuturor piedicilor, relateaza unele „memorii ce nu se sterg, care reapar tocmai cand se considera ca s-au pierdut”, referitoare la continuitatea succesorala a „duhului de traire in acest specific de caracter carpatin”. Este vorba despre o traditie pastrata si comunicata de la un pustnic la altul, pana in zilele noastre, referitoare la momentul trecerii dacilor la crestinism.

 

Marele Preot dac devine preotul lui Hristos
Asa cum ne spune parintele Ghelasie, urmasul mos-pustnicului  petrecea o perioada de timp in Sfantul Munte Athos, de unde se intorcea si abia dupa aceea primea asa-zisa „succesiune” de mos-pustnic. „Se pastra tradita din vechimea traco-dacilor, cand urmasul lui Zalmoxe, si dupa el al marilor preoti, trebuia sa calatoreasca in Tarile Inteleptilor, dupa care se stabilea ca  «Inteleptul Divin»  al neamului sau si totodata unul dintre inteleptii lumii”. Referindu-se la tinuturile din zona
Manastirii Rameti,  parintele Ghelasie spune: „Se vorbeste de o traditie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmas al ultimului «preot al dacilor», dupa cucerirea de catre romanii lui Traian. Acesta s-a «ascuns»  in munti,  «sub chipul unui iconar-purtator de icoana»… Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoana ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos in brate. Tradat, l-au gasit, dar cand au vrut sa-l omoare, minune, un foc a iesit din icoana. Si ostasii au orbit, scapand astfel…”. Intors pe pamantul strabun din calatoria la invatatii piramidelor din Egipt, ultimul urmas al  lui Zalmoxis descopera Dacia cucerita de romani, cu populatia care nu vrea sa se supuna decat legilor strabune. Dupa moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihastrii cunoscute doar de bastinasi, travestit in iconar, este descoperit si, dupa intamplarea cu sabia si icoana, relatate mai sus, incearca sa arate „Noua Taina” geto-dacilor. La inceput, a fost suspectat ca si-a schimbat credinta stramoseasca, punandu-i-se clar , intr-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iata ce le-a raspuns „mos-magul”, de data aceasta, cu „limba preoteasca”: ”Poporul meu iubit, stiti din mosi-stramosi ca Intelepciunea Cerului S-a pogorat si pe acest pamant prin chipul  magului preot, al carui nume de taina era Zalmoxe. Din neam in neam, mos-magul lasa un altul dupa chipul si asemanarea sa si Glasul de Sus niciodata nu lipsea.  Au trecut si peste noi si zile bune si zile rele… dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera…  Lumea cazu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lasa chipul cel stricat. Iata taina ce de acum lumii se arata: Insusi El din cer pe pamant vine, ca nimeni sa nu-L mai inchipuie in zei si idoli si in intelepti. Iata poporul meu ce trebuie sa va spun: Eu, magul – urmasul Zeului – Mos al acestui pamant, pe Cel ce este Insusi Dumnezeu Care coboara din cer si se descopera la fata, eu L-am cunoscut si L-am intalnit si I-am cazut in genunchi la picioare, si El mi-a pus mana pe cap si chipul meu de mag s-a prefacut in alt chip. Asa, poporul meu, de acum nu mai aveti pe magul-batranul, ci pe preotul lui Hristos.”

Peştera Sfântul Andrei

Ultimul urmas al lui Zalmoxe, primul mucenic crestin

La o asemenea marturisire, preotul  a fost acuzat de tradare, dar el le-a explicat ca insusi „Zalmoxe a lasat cuvant: «Cand v-a veni Insusi Dumnezeu pe pamant, chipul meu va trece in alt chip». Ca eu sunt doar umbra acestuia. Asteptati marea zi pe care s-o primiti cu toate inimile deschise, ca sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunosteti, poporul meu, in chipul lui Hristos si pamantul neamului nostru. Eu, magul-preotul acestui neam, am implinit porunca lui Zalmoxe”. Apoi un ostas, concluzionand, intreaba: ”Vasazica, te-ai crestinat ?”, dupa care ii spune:” Se vorbeste ca un apostol al lui Hristos a venit in Dacia noastra si tu insuti,  marele mag, l-ai primit si din pestera de taina a lui Zalmoxe ai facut biserica”, dupa care il condamna: „Batranule mag va trebui sa mori pentru aceasta schimbare de credinta. Lasa-ne in schimb un urmas, un alt mag ca sa nu ramana pamantul nostru fara legatura cu cerul”. Preotul-mag spune poporului ca el nu a tradat, ci ca a „implinit credinta in Chipul ei mult asteptat.” „Apostolul lui Hristos, Andrei, intr-adevar a fost la noi si ne-a adus chipul lui Hristos in fata Caruia eu, chipul lui Zalmoxe, am ingenunchiat si am dezbracat «haina de  mag»  si am primit haina noua de preot al lui Hristos. Preotului lui Zalmoxe, imbracat in haina cea noua, i se cere sa moara, dar sa lase un „urmas de mag”, lucru acceptat: ” Voi merge pana la Zalmoxe caruia ii voi duce  «haina de crestin» in locul celei de mag, haina sufletului dac, care incepe o noua nastere de viata nemuritoare, asa cum a crezut din mosi-stramosi ca se va implini si aceasta mare zi”. Magul le spune celor care il ascultau ca in curand vor auzi „din sufletul insusi „glasul lui Hristos”, dupa care a savarsit „primul botez al vietii fagaduite”, noul preot fiind numit Andrei, „dupa numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. Eu insumi am noul nume tot de Andrei, in locul celui de Zalmoxe”. Aruncat in suliti, de catre trei ostasi legati la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmas al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu insasi jertfirea sa. Astfel, ultimul urmas al lui Zalmoxe a devenit primul  mucenic dac crestin, sangele lui sfintit ridicand acest pamant la cer, „care s-a facut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi «zeu si intelept», ci preotul lui Hristos”, pentru ca doar Hristos este Adevarul si Unicul Dumnezeu al Cerului si Pamantului.

Traditiile din noaptea Sfantului Andrei contin cele mai vechi informatii crestine de la noi

Poate parea neverosimil, dar cele mai multe informatii despre prezenta Sfantului Apostol Andrei in teritoriile noastre sunt depozitate in traditiile, obiceiurile, colindele legate de numele sau. In aceste „arhive” se conserva de peste doua milenii fragmente din primele predici crestine tinute de Apostolul Andrei „lupilor” de la Istru, imagini care descriu secvente din viata Mantuitorului Iisus Hristos, elemente vetero-testamentare, simboluri crestine etc., uneori „acoperite”, alteori imprastiate fragmentar in structura textuala sau regizorala a unor productii populare, multe suprapuse peste traditii autohtone ancestrale.

 

Intr-o traditie care circula inca prin satele din nordul tarii, vom descoperi ca pe fundamentul precrestin al acesteia a fost “depusa” informatia vetero-testamentara referitoare la copilul Moise, aruncat in
tr-un cosulet pe o apa. Numai ca povestea lui Moise a devenit la noi povestea Apostolului Andrei. Unul dintre cele mai interesante obiceiuri legate de noaptea Sfantului Andrei este pazitul usturoiului, care inca se mai practica prin unele localitati din judetul Galati. Aceasta traditie reediteaza in fond scena privegherii Mantuitorului Hristos. Usturoiul, turtele framantate asezate pe masa simbolizeaza trupul flagelat si framanat de durere al Domnului, iar consumarea mancarurilor ritualice (turta, vinul etc.) spre dimineata intruchipeaza cuminecarea. In satul Fundeni, spre exemplu, din acelasi judet, priveghiul usturoiului aminteste aluziv de giulgiul in care a fost infasurat trupul lui Iisus, pentru ca in aceasta noapte se toarce numai in si canepa, nicidecum lana. „Si Iosif, luând trupul, l-a înfasurat în giulgiu curat de in si l-a pus în mormântul nou, pe care-l sapase în stânca, si, pravalind o piatra mare la usa mormântului, s-a dus”, se spune la Matei 27, 59-60. Tot despre “giulgiu de in” vorbeste si Luca în Evanghelia sa (23, 53). In noaptea Sfantului Andrei, la Namoloasa, acelasi judet, gazda punea într-un castron pe masa 30 de capatâni de usturoi – câte zile are luna noiembrie – cum spune Eugen Holban, care erau luate la sfârsit de gazda si de fiecare fata participanta la claca. Cele 30 de capatâni de usturoi – ca simbol al patimilor lui Iisus – fac aluzie la cei 30 de arginti pentru care Iuda Iscarioteanul L-a vândut pe Mântuitorul. In multe din traditiile legate de ziua Sfantului Andrei, apostolul era invocat ca aparator al oamenilor împotriva tuturor rautatilor, semn ca forta si puterea lui, simpla rostire a numelui lui echivalau cu punerea sub protectie, pentru ca Andrei era trimisul Domnului printre “lupi”. Îmbracat în har, purtator de cruce – “ca semn al mântuirii” – Sfântul Apostol Andrei a ramas viu în amintirea oamenilor, în aceasta ipostaza, pâna în zilele noastre.

Capacul dacic de la Brad, dovada tulburatoare a crestinarii timpurii a stramosilor nostri

Cea mai tulburatoare descoperire care probeaza crestinarea stramosilor nostri inca din secolul I d.Hr., despre care s-a vorbit foarte putin, este cea de la Brad, facuta de arheologul prof. dr. Vasile Ursachi, din Roman, in campania arheologica din anul 1987. Este vorba despre un capac realizat in tehnica ceramicii pictate, conservat in stadiu fragmentar, care are ca motiv decorativ un peste. Este vorba despre un obiect realizat din pasta fina de lut, arsa pana ce a capatat culoarea rosie.Pe partea sa exterioara, au fost pictate mai multe bande orizontale, de culoare maron, pe un fond galbui, pe margine si pe calota. Este de remarcat insa faptul ca pe cea de-a treia banda a fost redat un peste de apa dulce, probabil un salau, dupa determinarile profesorului Sergiu Haimovici, care inoata de la dreapta la stanga. Cele trei benzi par a imagina valurile de apa. Capacul are, dupa cum spun specialistii, dimensiuni obisnuite: diametrul-25 cm, inaltimea aproximativ 12 cm. Imaginea pestelui este conservata partial si are 6,3 cm lungime si 2 cm latime. Acesta are marcati ochiul drept, solzii si cele sase aripioare, dintre care patru pe o parte, iar doua pe cealalta. Profesorul Vasile Ursachi este de parere ca desenul era reprezentat pe obiect de cel putin patru ori. O reconstituire grafica a capacului dispune cele patru imagini ale pestelui pe capac, pe directia imaginara a unei cruci. De asemenea, profesorul Ursachi nu exclude posibiliatea ca printre pesti sa fi fost plasate si alte motive decorative sau poate chiar simboluri. Ceea ce face din aceasta descoperire un unicat sunt urmatoarele elemente, asa cum au fost ele prezentate de cercetatorul mentionat mai sus: „Fie ca motiv decorativ, fie ca simbol, pestele este foarte putin reprezentat in culturile din prima Epoca de Fier al Moldovei. Am putea mentiona aici numai ornamentarea cu imaginea pestelui de la Ijdileni (Frumusita, Galati) sau piesa de aur de la Stancesti, langa Botosani. De asemenea, el apare in comorile de la Agighiol (pasarea cu peste in cioc), la Portile de Fier (pe potirul care semana cu cel de la Agighiol) sau in comoara de la Peretu. In perioada clasica a culturi dacice (secolul I i.Hr.-inceputul secolului II d.Hr.) acest motiv decorativ nu mai este atestat nicaieri, nici in ceramica, nici in lucrari de alta natura. Conform celor precizate de domnul prof. dr. Vasile Ursachi, „capacul de la Brad a fost descoperit la 1,30 m adancime, in transeea XXXII,7, in stratul arheologic al acropolelui, deci in ultimul nivel dacic (secolul I-inceputul secolului II d.Hr.)”. Mai departe, renumitul arheolog face o precizare extrem de importanta: ”Tinand cont ca in aceasta perioada simbolul crestinatatii incepuse sa fie raspandit in tot Imperiul Roman, nu este exclus sa fie prezent si in aceasta parte a Europei… Daca acest lucru ar fi real, din punct de vedere teoretic, mai ales ca relatiile cu Roma erau in acea perioada destul de stranse, am putea vorbi de prezenta, la est de Carpati, a catorva elemente crestine, chiar de la inceputul raspandirii noii religii. Consideram ca aceasta ipoteza, chiar daca putin probabila, nu este imposibila. Prezenta unui motiv zoomorf, pestele, chiar daca este unica in ornamentatia generala a culturii dacice din perioada clasica, mai ales in aceasta ultima parte (primul secol dupa Hristos), este de natura sa puna problema aparitiei unor simboluri crestine in aceasta zona, indiferent de caile de raspandire…”. In acest exemplu, nu avem de-a face cu un obiect de import adus aici din Imperiu, ci cu un produs local, dacic, fara indoiala, pe care a fost pictat pestele, unul dintre primele simboluri prin care se identificau intre ei crestinii primului secol de dupa Hristos, intr-o perioada in care cultul lor era interzis in intreg imperiul in care aparuse. Ce demonstreaza aceasta ? Faptul ca dacii inca din a doua parte a secolului I auzisera de Cel care murise si Inviase si-si insusisera nu numai datele dramaticei Sale existente pamantene, ci si parte din simbolistica credintei pe care El o propovaduise, simbolistica deja consacrata la vremea respectiva in mare parte a Imperiului. Descoperirea este cu atat mai importanta cu cat ea demonstreaza patrunderea crestinismului, in formele sale primare, evident, dincolo de granitele Scythiei Minor, in nordul Dunarii, in teritorii unde poate ucenicii Sfantului Andrei ajunsesera, poate apostolul insusi propovaduise, sau preotii cultului local convertiti la noua credinta, „luminati”, cum ar spune Dan Puric, dusesera mesajul nemuririi.

Spiritul Lupului Alb l-a vegheat pe Andrei in pustia Scythiei

In puzderia de obiceiuri si traditii de la noi, numele Apostolului Andrei apare mai intotdeauna legat de cel al lupilor, animalele care, mai mult decat oricare altele, au strans in jurul lor cele mai multe legende, mituri si povesti. Unii cercetatori cred ca el a fost un simbol al sanctuarelor dacice, fiind admirat cu sfintenie, tainicul Lup Alb fiind considerat  capetenia lupilor. Unele legende aproape uitate spun ca Lupul Alb a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei. Se povesteste de asemenea ca spiritul Lupului Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre pestera care avea sa-i ofere adapost. Cercetatorul Ion Ghinoiu, referindu-se la lup spunea: “Desi are a actiune predominant malefica, lupul si nu alt animal jaloneaza intre leagan si mormant intreaga existenta a oamenilor… Fratia cu lupul incepe inca din segmentul preexistential, cand copiii care plang in pantecele mamei inainte de a se naste se transforma in pricolici, si continua dupa moarte, in postexistenta, in lumea miticului, asa cum reiese din cantecul zorilor cantat la casa mortului”. Puternicile atribute ale animalului heraldic al dacilor nu puteau fi intrupate decat intr-un personaj puternic. Conform Evangheliei dupa Ioan, Sfantul Andrei a fost, cronologic, cel dintai chemat, adica primul care L-a cunoscut personal pe Iisus Hristos Mantuitorul si tocmai de aceea profund convins ca El este Mesia. Sa propovaduiesti cuvantul Celui ce a schimbat lumea inseamna sa fii puternic ca un lup. Iar numele Apostolului Andrei tocmai asta semnifica. El provine din grecescul “Andreas”, care se traduce “viteaz”, “barbat”. Prin predica lui Andrei adresata “lupilor” de la Istru s-a “innodat” aici lumea Vechii Legi si cea a Legii Noi, iar Andrei a jucat, intr-un fel, rolul unui alt Ioan Botezatorul.

 

Pestera Sfantului Andrei, Dervent, Galati si Brasov, anul acesta, «capitalele» Primului chemat
Ziua Sfantului Andrei este sarbatorita in tara noastra de aproape 600.000 de romani. In ziua acestui praznic, in trei mari locuri din tara se desfasoara adevarate pelerinaje la care participa sute de mii de credinciosi. Este vorba despre Pestera Sfantului Andrei, Dervent, din Dobrogea, si orasul Galati, care are ca patron spiritual pe marele apostol. În aceste zile, Episcopia Dunarii de Jos a primit în custodie relicvele celui mai vechi crestin straromân cunoscut în tara, Innocens (secolul al III-lea), oseminte care vor fi asezate în Capela Palatului Episcopal, viitorul muzeu religios al Dunarii de Jos. Anul acesta, un mare pelerinaj se va desfasura si la Brasov, unde vor ajunge moastele Sfantului Apostol Andrei. Cinstea de care se bucura cel caree a adus cuvantul Mantuitorului Hristos populatiei de la gurile Istrului este dovedita si de faptul ca noua catedrala patriarhala care va fi ridicata incepand de anul viitor in Bucuresti va avea unul dintre hramuri dedicat acestui sfant ocrotitor al tuturor romanilor.

Vaticanul confirma: Andrei a fost in cetatile de pe malurile Dunarii

Calatoriile apostolului prin cetatile de la Dunare au fost pomenite de doctorul în Teologie Ion Dinu, care, în Viata si activitatea Sfântului Apostol Andreiu, din 1945, spunea: „Dar chersonitii si cetatea Olbiilor, de la gura Nistrului si peste marea Azovului îl asteptau si mult se bucurau de vestea ca apostolul va veni si la ei cu învatatura si cu botez. De aceea, cu tovarasii sai a parasit cetatea Silistrei si s-a îndreptat spre cetatea dunareana Axiopolis, care este acum Cernavoda, mergând apoi prin sirul de cetati pâna la Noviodunum, care se cheama Isaccea, unde a trecut apa mare a Dunarii“.O marturisire, care confirma cele aratate in acest sens, vine chiar de la Vatican. Insusi Papa Pius al II-lea, referindu-se la faptul ca la trei decenii dupa moartea poetului latin Ovidiu, la jumatatea secolului I d.Hr., Sfantul Andrei a ajuns pe malurile Dunarii, spune ca a fost primit de catre o uriasa multime „inflacarata de cuvintele sale”.

 

Credinta geto-dacilor in nemurire a fost valorificata de misionarii crestini
Pe vremea cand era doctorand, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel spunea urmatoarele, in concluziile unei lucrari de seminar intitulate ”Elemente ale religie geto-dacilor favorabile procesului de crestinare a stramosilor”: credinta puternica in nemurire intensifica vitejia geto-dacilor, trezindu-le constiinta de nemurire nu numai a insului, ci si a neamului. Ea a putut fi valorificata de misionarii crestini, care propovaduiau credinta in inviere. Ideea de jertfa – in felul cum era conceputa si traita de geto – daci – a putut constitui un element favorabil crestinarii, care desi nu s-a facut oficial, a patruns destul de repede si profund in Dacia Romana si imprejurimi. Curatia vietii morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe stramosii geto-daci cu atmosfera sihastrilor, care, mai tarziu, in crestinism, vor fi calugarii din muntii nostri. Armonia dintre conducatorul politic ale geto-dacilor si Marele Preot devine obisnuinta si stare normala, ambele parti slujind poporul. Aceasta stare nu a ramas fara ecou si rod in istoria poporului roman.

Sursa : www.gardianul.ro

Fapte si cuvinte de invatatura ale parintelui Cleopa

Mareste imaginea.

Fapte si cuvinte de invatatura ale parintelui Cleopa

1. Parintele Cleopa avea mare evlavie la Maica Domnului, ''Imparateasa Heruvimilor si a Serafimilor si Stapana noastra?''. De aceea nu era zi in care sa-i fi ramas necitit Acatistul Bunei Vestiri si cateva canoane din Bogorodicina.

2. Spunea Parintele Cleopa: ''Stiti voi cine-i Maica Domnului? Ea este Imparateasa Heruvimilor, Imparateasa a toata faptura, camara intruparii lui Dumnezeu-Cuvantul, usa luminii, ca lumina cea neapropiata ganditoare prin ea a venit in lume. Ea este usa vietii, ca Viata Hristos prin ea a intrat in lume. Ea este poarta cea incuiata prin care n-a trecut nimeni decat Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel''.

3. Mai spunea: ''Maica Domnului este scara catre cer, pod catre cer; porumbita care a incetat potopul pacatelor, precum porumbita lui Noe a adeverit incetarea potopului. Este cadelnita dumnezeiasca, caci a primit focul dumnezeirii si Biserica a Preasfantului Duh. Maica Domnului este Mireasa Tatalui, Maica Cuvantului si Biserica Duhului Sfant''.

4. Spunea iarasi: ''Cand vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos in brate, tu stii ce vezi acolo? Cerul si pamantul! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri; Ziditorul cerului si al pamantului. Iar Maica Domnului reprezinta pamantul, adica toate popoarele de pe fata pamantului, ca ea este din neamul nostru. Este din semintie imparateasca si arhiereasca''.

5. Zicea batranul: ''Bratele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decat umerii heruvimilor si ale preafericitelor tronuri. Deci pe cine tine Fecioara Maria in brate? Voi stiti pe cine tine? Pe Cel ce a facut cerul si pamantul si toate cele vazute si nevazute''.

6. Iarasi spunea: ''Stiti voi cine este Maica Domnului si cata cinste, cata putere si cata mila are? Este mama noastra, ca are mila si de saraci si de vaduve si de crestini. Pururea se roaga Mantuitorului Hristos pentru noi toti''.

7. Aproape in fiecare predica Parintele Cleopa ii intreba pe crestini: ''Aveti voi icoana Maicii Domnului in casa?'', ''Dar candeluta la icoana Maicii Domnului aveti?'' Si ii sfatuia: ''Sa luati ocrotitoare si ajutatoare pe Maica Domnului, Mama noastra din cer si de pe pamant! Imparateasa cerului si a pamantului!

Daca o veti lua pe ea ocrotitoare, citindu-i dimineata un acatist cu candeluta aprinsa si seara un paraclis, veti avea ajutor si in timpul vietii si in clipa mortii si in ziua Judecatii... Stiti voi cat poate Maica Domnului inaintea Tronului Preasfintei Treimi? Daca nu era ea, cred ca lumea aceasta se pierdea cu mult mai devreme!''

8. Celor care dadeau slujbe la biserica, le zicea: ''Aici am pus slujbe mari, dar daca omul acasa nu face nimic, se implineste ceea ce zice in Sfanta Scriptura: Cand unul se roaga si celalalt nu se roaga, unul zideste si celalalt strica! Atat va dau: dupa rugaciunile de dimineata sa cititi Acatistul Bunei Vestiri cu candeluta aprinsa. O sa vedeti ca Maica Domnului este grabnic ajutatoare!''

9. Spunea ucenicul sau: ''Cand am venit la Parintele Cleopa, i-am spus ca vreau sa raman la manastire. Atunci sfintia sa mi-a zis: ''Daca esti hotarat sa rabzi trei batai pe zi si o data mancare la trei zile, atunci ramai in manastire!'' Aceste cuvinte m-au intarit si m-au facut mai hotarat. Am inteles ca trebuie sa pun mai multa vointa si Dumnezeu imi va ajuta''.

10. De multe ori Parintele Cleopa zicea: ''Ce suntem noi? O mana de pamant in fundul unui mormant! Din pamant bun am fost facuti, dar l-am spurcat si mergem in pamant si spurcam pamantul! Ce suntem noi? Intinaciune si mancarea viermilor''.

11. Parintele Cleopa repeta mereu: ''Maine, poimaine ma duc la Hristos! Maine pleaca Mosul Putregai!'', ''Maine nu veti mai vedea decat o cruce in cimitir!'', ''Maine, poimaine, vesnica pomenire Mosului Putregai!'', ''Ia, un harb legat cu sarma!'', ''Maine ma duc la fratii mei. Ei striga la mine: ''Hai, mai frate! Lasa vorba cu oamenii!''

12. De multe ori cand cineva ii canta ''Multi ani traiasca!'', sfintia sa il oprea si zicea: ''Nu asa, ci: ''Vesnica pomenire, vesnica pomenire, vesnica lui pomenire!'''' Sau zicea: ''La multi ani, Mosul Putregai!''

13. Celor care spuneau ca ii munceste patima desfranarii, deseori le zicea batranul: ''Moartea, moartea, moartea! Sicriul, lopata, harletul, tarnacopul? Sfantul Vasile cel Mare spune: ''Cand vei vedea cea mai frumoasa femeie din lume, du-te cu mintea in mormantul ei la cateva zile dupa ce a murit. Atata miros greu si curgere puturoasa iese din trupul ei, incat toate closetele din lume nu miros mai rau''. Iata ce pofteai!''

14. Cand voia cineva sa-l fotografieze, Parintele Cleopa ii zicea: ''Cauta un magar, fa-i poza si scrie pe ea ''Cleopa''!''

15. Parintele Cleopa zicea: ''Sfantul Vasile cel Mare spunea ca cea mai mare intelepciune, care il pazeste pe om de tot pacatul si il duce in Rai, la fericirea vesnica, este moartea. Moartea si cugetarea la moarte. Iar in minte si in inima sa avem rugaciunea ''Doamne Iisuse''!''

16. Alta data spunea: ''Trupul acesta ne trage la pamant, asa cum zice Sfantul Ioan Damaschin: ''Pamantul la pamant trage!'' Dar noi nu trebuie sa-l lasam, nu trebuie sa ne luam dupa hoitul asta''.

17. Pe femeile care spuneau ca au soti rai, Parintele Cleopa le sfatuia sa nu divorteze, ci mai degraba sa se roage pentru ei: ''Nu-ti zic eu, ci Sfantul Apostol Pavel: De unde stii, femeie, ca nu iti vei mantui barbatul? Nu stii tu ca se sfinteste barbatul necredincios prin femeia credincioasa si invers?'' Si pe barbati asemenea ii sfatuia, si multi se bucurau vazand minuni in casele lor.

18. Multi crestini astazi se tem de farmece si de vraji. Pe acestia Parintele Cleopa ii sfatuia: ''Nu va temeti de vraji! Sa aveti frica de Dumnezeu si grija sa nu-L suparati cu pacatele. Si farmecele nu vor avea nici o putere! Spovediti-va de pacate, postiti si faceti Sfantul Maslu''.

19. Celor bolnavi care veneau la el, le facea pomelnic si le spunea: ''Cea mai mare slujba pentru cei bolnavi este Sfantul Maslu. Dar nu foloseste, daca omul nu este spovedit. Deci mai intai spovediti-va de toate pacatele si apoi faceti Sfantul Maslu cu cel putin trei preoti''.

20. Tinerilor care voiau sa se casatoreasca, le dadea sfaturi, ii binecuvanta, le facea pomelnic pentru sfintele slujbe si le spunea: ''Rugati-va la Maica Domnului cu post si metanii si cititi Acatistul Bunei Vestiri!''

21. Spunea adeseori si acest cuvant la crestini: ''Cand vedeti ca s-a imbolnavit cineva la voi in casa: ori tata, ori mama, ori fiu, ori fiica, oricine ar fi, nu chemati mai intai doctorul, ci preotul ca sa-l spovedeasca. Caci, Doamne fereste, sa-l apuce moartea nespovedit si cu pacate grele. Nu mai are iertare si slujbele atunci nu ii folosesc la nimic''.

22. Cand cineva se ingrijora pentru vremurile de acum si il intreba: ''Ce o sa fie, parinte?'', sfintia sa raspundea: ''Anii si vremile le-a pus Tatal intru a Sa stapanire. Cum vrea Tatal, asa face!'' Iar daca cineva zicea: ''Afara este vreme rea'', parintele raspundea: ''Tot ce da Domnul este bun!''

23. Calugarilor si fratilor care voiau sa plece in pustie, le spunea: ''Ai 20 de ani in manastire la ascultarile cele mai de jos? Numai atunci poti sa pleci la pustie! Cine vrea sa mearga la pustie, zice Sfantul Vasile cel Mare, sa mai ia unul sau doi impreuna cu el si sa aiba experienta de ascultare si taierea voii in manastire''.

24. Iarasi zicea: ''Duhovnicul la maici sa aiba varsta de cel putin 50 de ani si 20 de ani de ascultare intr-o manastire''.

25. Chiar si cand bea apa, Parintele Cleopa cerea binecuvantare de la ucenicul sau de chilie sau de la un frate, ca sa ne dea noua pilda de smerenie.

26. Uneori cand se intampla sa intre in chilie si nu putea face rugaciune ca veneau crestinii in urma sfintiei sale, zicea: ''Am intrat in chilie si nu am facut rugaciune. Am intrat ca un hot si ca un talhar!'' Si se scula si facea cel putin trei inchinaciuni pana la pamant, zicand: ''Preasfanta Treime, Dumnezeul nostru, slava Tie!'' Apoi facea o inchinaciune si la Maica Domnului.

27. Acelasi ucenic spunea: ''Cand ceream binecuvantare sa mananc, imi zicea Parintele Cleopa cuvantul acesta: ''Mananca, bea, dormi!'' Si il intrebam: ''Cum vine cuvantul acesta?'' Iar el zicea: ''Mananca cand ti-e foame, bea cand ti-e sete si dormi cand ti-e somn!''

28. Sfintia sa vorbea de multe ori de neputintele si bolile sale, zicand despre el insusi: ''Mosul Putregai, 86 de ani, sase operatii, o mana rupta, coastele rupte?'' Oricine venea la sfintia sa, punea pe ucenicul sau sa le spuna acest cuvant. Unii spuneau ucenicului: ''Ce ne spui tu aceasta? Noi venim la Parintele Cleopa ca la un sfant! Ce ne insiri atatea boli si neputinte?''

29. A intrebat odata ucenicul pe Parintele Cleopa daca poate merge in afara manastirii fara rasa. Iar el a zis: ''In ziua in care mergi intr-un loc si iesi din manastire fara rasa, sa faci 1000 de metanii! Chiar daca n-o porti pe tine, s-o ai cu tine''.

30. Ucenicul sau mai spunea: ''Pe sfintia sa nu l-am vazut niciodata stand fara centura sau dezbracat de dulama. Ba inca mereu avea peste dulama o vesta sau o bundita''.

31. De multe ori spunea: ''Biserica este mama noastra! Nu lasati Biserica, caci aici ne unim cu Hristos. Aici se impaca Marta cu Maria. Tineti randuiala slujbelor si a mesei dupa tipic. Biserica ne tine pe toti!''

32. Zicea iarasi ucenicul: ''Cat timp am fost ucenic la Parintele Cleopa, el facea de obicei aceasta pravila: Rugaciunile diminetii, Acatistul Mantuitorului cu canonul si Acatistul Maicii Domnului, mai ales al Bunei Vestiri. Iar daca in ziua aceea era vreun sfant care avea acatist, citea si acatistul sfantului. Apoi citea si la Psaltire si trei-patru canoane din Bogorodicina (Canoanele Maicii Domnului). Apoi vorbea cu credinciosii care veneau la sfintia sa.

Pe la orele 15-16 incepea pravila de seara si anume: completa glasul din Bogorodicina (din Bogorodicina citea un glas pe zi, adica 7 canoane), Canonul de pocainta, Canonul catre ingerul pazitor, Canonul catre toti sfintii si din Psaltire. Dupa ce vorbea credinciosilor si statea la masa, facea rugaciunea de seara.

O data pe saptamana citea acatistul Sfantului Nicolae (in cursul zilei de joi) si a Sfantului Spiridon.

La miezul noptii se scula si citea Miezonoptica. Alteori citea la Psaltire si zicea ''Doamne Iisuse?''.

Mereu puteai sa-l vezi cu mana pe metanie , incat unghia de la degetul cu care dadea fiecare bob de metanie se rupea. Mai citea din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti''.

33. Cand era intrebat de crestini daca este bine sa citeasca la Psaltire, Parintele Cleopa raspundea: ''Sfantul Vasile cel Mare spune ca ''este mai bine sa stea soarele din calatoria sa, decat sa ramana Psaltirea necitita in casele crestinilor. Si precum soarele este mai mare intre ceilalti luminatori, asa este Psaltirea intre celelalte carti insuflate de Duhul Sfant''. Sa aveti Psaltirea ca pe un cozonac bun. Cand ti-e foame, mai tai o felie, mai mananci, mai faci treaba, apoi mai citesti o catisma, doua, trei, cat poti''.

34. In fiecare seara iesea afara, mai ales dupa miezul noptii. Chiar si iarna statea cel putin o ora. Zicea ''Doamne Iisuse?'', asculta pasarile de noapte, privea cerul instelat si se bucura de liniste. Cauta sa iasa la aer dupa ce se termina slujba de miezul noptii, cand toti dormeau, ca sa nu fie deranjat. Insa de multe ori il deranjau fie fratii, fie oamenii. Atunci, vazand ca nu scapa, dupa ce le tot zicea sa se duca, le vorbea putin sau fugea in chilie.

Alteori, fiind foarte obosit, se scula pe orele trei-patru si isi facea toata pravila. Atunci avea mai multa liniste si nu-l deranja nimeni.

34. Uneori, cand isi facea pravila, parintele era cautat insistent de credinciosi. Atunci el iesea si le vorbea un timp, apoi spunea: ''Dumnezeu o sa-mi spuna: ''Mai, calugare, ai prasit pe ogorul altora? Dar pe ogorul tau au crescut spini, palamizi, buruieni''. Prasiti voi pe ogorul meu? De aceea trebuie sa prasesc si pe ogorul meu''. Si apoi mergea la chilie si isi continua pravila.

35. Zicea uneori si aceste cuvinte: ''Ce ma fac ca Sfintii Parinti spun ''Fugi de lume! Fugi de lume!''? La fel zice si Mantuitorul: Vai voua cand va vor lauda pe voi oamenii sau cand va prisosi lauda voastra mai mult decat faptele voastre! (Luca 6, 26)''.

36. Pe toti calugarii care veneau pentru cuvant de folos, batranul ii intreba din ce manastire sunt, daca manastirea este retrasa in padure si daca are viata de obste, adica o punga, o masa si o biserica. Apoi ii intreba daca se mananca carne in acea manastire.

Daca spuneau ca se mananca carne, Parintele Cleopa se mahnea si zicea: ''Ei, de as fi eu acolo! Iata, il vedeti pe Sfantul Calinic? Se uita la noi!'' Si arata cu degetul catre icoana sfantului. ''Sfantul Calinic a facut testament in care scrie: ''Cand calugarul sau calugarita va manca carne in manastire sau in lume pe la neamuri, atunci sa se adune tot soborul manastirii, sa-l blesteme pe cel care a mancat carne si sa-i dea 39 de garbace la spate!'' Da-i, da-i, da-i! Si sa-l dea afara din manastire''.

37. In timpul prigoanei comuniste, Parintele Cleopa a stat mai multi ani la pustie, dar nevointele si ispitele pe care le-a indurat au ramas nestiute. Totusi cateva s-au aflat. Cand parintele era in viata, ne spunea ca vom afla dupa moartea sa si pe celelalte.

38. - Parinte Cleopa, a zis un ucenic, spuneti-ne cum a fost in cei zece ani de pustie. Ce fel de ispite ati avut? Am auzit ca v-ati luptat cu vrajmasul! Cum si cu ce va ispitea?

- Daca vrei sa stii cum este la pustie, du-te si stai si tu un an acolo si o sa vezi!

39. Un frate l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Ce sa fac, Preacuvioase, sa ma mantuiesc?

- Sa ai in dreapta frica de Dumnezeu, in stanga cugetarea la moarte, iar in minte si in inima rugaciunea ''Doamne Iisuse Hristoase'', si te faci sfant, mai frate!

40. Alt frate ii spunea batranului:

- Parinte, roaga-te si pentru mine, pacatosul, si daca te duci la Domnul, sa nu ma uiti.

- Da! Fratia ta mananca si dormi pana te saturi, si eu am sa ma rog pentru tine!

41. Un parinte l-a intrebat cum sa se roage. Iar batranul i-a zis:

- Roaga-te intai cu gura, ca de la gura rugaciunea trece la minte si apoi la inima. Dar pentru aceasta ne trebuie multa osteneala, multe lacrimi si harul Duhului Sfant!

42. - Parinte Cleopa, dati-mi un cuvant de folos! i-a zis un parinte.

- Nu uita de moarte. Moartea, moartea, moartea! Frica de moarte ne pazeste de tot pacatul!

43. Unui frate i-a zis: ''Sa te pregatesti sa rabzi, sa iei bataie, sa flamanzesti si sa insetosezi.

Iar daca te alunga de aici, sa nu pleci! Sa stai la poarta manastirii si daca te ia politia sa vii inapoi sa mori in manastire!''

44. Un frate l-a intrebat:

- Cum trebuie sa ma pregatesc pentru manastire?

- Cand vii la manastire asa trebuie sa vii: Sa fii hotarat sa rabzi moartea de la toti!

45. Un frate i-a zis batranului:

- Parinte, nu ma pot ruga indeajuns! Ce sa fac?

- Nu auzi ce zice Apostolul? Rugati-va neincetat! Deci roaga-te cat mai mult ziua si noaptea si vei simti harul Duhului Sfant in inima ta!

46. Un crestin l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Parinte, sotia mea s-a sinucis, fiind singura in camera. Am gasit-o moarta. Pot s-o pomenesc la morti, la biserica si acasa?

Atunci batranul a spus categoric:

- Nu! N-avem voie sa pomenim pe nimeni din cei ce s-au sinucis, chiar daca ne sunt rude apropiate. Ramane totul la mila lui Dumnezeu! Pot fi pomeniti la slujbe numai cei care au fost bolnavi psihic.

47. Un alt frate a zis batranului:

- Parinte, daca o sa fim in inchisoare pentru credinta si daca ni se schimba gandirea prin hipnoza, avem vreo vina?

- Nu te poate schimba nimeni daca ai in inima ta pe ''Doamne Iisuse?'' Dar trebuie sa ai o treapta a rugaciunii. Cand zici ''Doamne Iisuse?'' se cutremura tot iadul, numai sa zici din inima!

48. - Cate haine trebuie sa aiba calugarul? l-a intrebat cineva.

- Doua randuri de haine! Ce? Vrei sa te faci pustnic cu o caruta de haine? Iar cand se rup, mai pui un petec galben, unul rosu, unul verde...!

49. Catre cei mai lenesi zicea parintele: ''Pune hoitul, adica trupul, la treaba si mintea la picioarele Domnului, adica la rugaciune?''

50. Odata a venit un frate la Parintele Cleopa, dupa ce il ascultase de mai multe ori, si l-a intrebat: ''Parinte, ce sa fac sa ma mantuiesc?'' Iar parintele, care ii stia inima, i-a dat un raspuns pe masura, zicand: ''Fa ce stii, si te mantuiesti!'' Atunci el, cercetandu-se pe sine, si-a dat seama ca nu cunostinta ii lipseste, ci trairea duhovniceasca.

51. Iarasi zicea batranul unuia din ucenicii sai: ''Cand vei sta noua ani in manastire si vei lua sapte batai pe zi si mancare o data la trei zile, atunci vei fi calugar bun!''

52. Un frate l-a intrebat pe parintele cum poate sa se mantuiasca. Iar parintele a raspuns:

- Rabdare, rabdare, rabdare. Si cand ti se va parea ca ai gatit-o, o iei de la capat: rabdare, rabdare, rabdare. Si nu pana la prasit, ci pana la sfarsit!

Iar fratele a intrebat:

- Dar ce sa rabd?

- Sa rabzi toate ocarile si toate necinstirile pentru dragostea lui Hristos!

53. Un parinte l-a intrebat iarasi:

- Cand poti sa te faci nebun pentru Hristos?

Iar el a zis:

- Dupa 40 de ani de calugarie!

54. Iarasi ziceau fratii:

- Parinte Cleopa, fratii sfintiei tale faceau nevointa aspra, dar noi nu putem face asa.

- Mai, nu vrei, nu vrei, nu vrei! Ia-o pe Maica Domnului de ajutor! Fa Acatistul Bunei Vestiri dimineata cu candeluta aprinsa si Paraclisul seara si ai s-o poti duce la capat!

55. Cand vreunul dintre frati isi arata dorinta sa sufere pentru Domnul, batranul ii spunea: ''O sa vad ce veti face, cand va vor urca in masini si va vor duce la vale!''

56. Un crestin i-a zis:

- Parinte, eu nu cred ca exista diavoli!

Batranul, dupa ce l-a invatat indeajuns din Sfanta Scriptura, i-a zis:

- Daca tot nu crezi ca exista diavoli, du-te la pustie, pune-te pe post si pe rugaciune si te scarpina ei pe tine!

57. Un calugar din obstea Manastirii Sihastria i-a zis batranului:

- Ce sa fac, Parinte Cleopa, ca sa ma mantuiesc?

- Moartea sa o ai totdeauna inaintea ta si ''Doamne

58. Iarasi zicea fratilor: ''Toate sunt trecatoare! Sa aveti grija de suflet, sa va spovediti, sa va impartasiti, sa duceti viata curata, sa faceti milostenie, sa faceti din toate cate puteti si sa traiti in dragoste unii cu altii, ca dragostea nu moare niciodata!''

59. Altor parinti le zicea: ''Din iad nu te poate scoate nimeni, decat mila lui Dumnezeu si faptele bune''.

60. Spunea si acestea: ''Sa aveti catre Dumnezeu inima de fiu, catre voi minte de judecator si catre aproapele inima de mama''.

61. Marturisesc parintii batrani, care au fost martori oculari, despre o minune petrecuta la racla Sfintei Parascheva de la Iasi, la 14 octombrie 1951. De hram, pe cand oamenii asteptau la rand sa se inchine, au venit si doua crestine batrane din Focsani. Vazand lume multa, au zis preotului de garda, Arhimandritul Cleopa:

- Parinte, da-ne voie sa ne inchinam la Cuvioasa Parascheva, fara sa mai stam la rand, ca suntem bolnave, si sa-i punem sub cap aceasta perna, pe care i-am adus-o de acasa drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat!

- Dumnezeu sa va binecuvinteze, a zis Parintele Cleopa. Mergeti si va inchinati!

In clipa aceea, preotii si credinciosii au vazut un lucru cu totul sfant si minunat. Cuvioasa si-a ridicat singura capul, iar dupa ce femeile i-au pus perna adusa si s-au inchinat, Sfanta Parascheva si-a lasat iarasi capul pe perna.

62. Un ucenic l-a intrebat:

- Ce este rugaciunea curata?

- Sa zici cu gura, sa intelegi cu mintea si sa simti cu inima.

63. Altadata zicea: ''In rugaciune nu teologhisi, nu primi ganduri; ci varsa lacrimi. La vama imaginatiei sunt arhiconii iadului, care iti aduc imaginatii si talcuiesc Scriptura, zicand: Muntii salta ca berbecii si dealurile ca mieii oilor. Apoi vin si te intreaba: ''Cine sunt muntii? Care sunt dealurile?'' Si tot ei raspund: ''Muntii sunt oamenii induhovniciti, iar dealurile sunt cei de pe treapta a doua''.

64. Iarasi spunea: ''Ascultarea fara rugaciune este argatie, iar cel ce face ascultare cu rugaciune, liturghie savarseste''.

65. Mai spunea: ''Smerenia se naste din ascultare fara cartire''.

66. Zicea iarasi: ''Rugaciunea nu este conditionata de timp sau de loc. Ea este hrana sufletului''.

67. Un frate din manastire s-a tulburat ca veneau uneori copii si faceau galagie si alergau pe dealuri. Venind la batranul, a intrebat ce sa faca. Iar Parintele Cleopa i-a spus: ''Ia adu-ti aminte; tu nu ai fost copil? Mie imi sunt tare dragi copiii, ca sunt ca ingerii! Si ma tem sa nu cada si sa nu-si rupa vreo mana sau vreun picior careva din ei. Pe acestia ii iubeste si Hristos si zice: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Imparatia Cerurilor''.

68. Spunea Parintele Cleopa: ''Niciodata sa nu dai sfat nimanui, pana cand nu l-ai trait tu! Cel ce da sfat, dar el nu l-a trait, este ca izvorul de apa pictat pe perete. Iar cel care vorbeste din experienta sa, seamana cu un izvor de apa vie!''

69. Un frate a intrebat:

- Ce sa fac sa ma mantuiesc, Parinte Cleopa?

Iar batranul i-a raspuns:

- Asculta, frate. Tu stii sa te rogi, tu stii sa mergi la biserica, tu stii sa postesti, tu stii sa faci milostenie, tu stii toate poruncile lui Dumnezeu. Numai sa vrei sa le faci, caci altfel nu te poti mantui!

70. Parintele Cleopa a fost intrebat odata de un parinte din manastire:

- Prea Cuvioase Parinte, ce se va intampla cu Manastirea Sihastria, daca va duceti Sfintia Voastra la Domnul?

Iar batranul, privind in jos, a zis:

- Ziduri, ziduri, ziduri?!

71. Altadata i-a zis un parinte din manastire:

- Prea Cuvioase Parinte, spuneti-ne un cuvant despre sfanta rugaciune.

Iar Parintele a zis:

- Rugaciunea este hrana si viata sufletului. Precum trupul, fara mancare si bautura, moare; tot asa si sufletul, fara rugaciune, moare.

72. A zis un parinte:

- De multe ori suntem obositi de la ascultare si nu ne putem ruga. Ce sa facem?

- Frate, trupul este Marta, iar sufletul este Maria! Marta se osteneste pentru cele pamantesti, iar Maria, care inchipuieste sufletul, sta la picioarele Domnului si se roaga. De aceea, spune Domnul, ca Maria partea cea buna si-a ales. Suntem datori sa impacam pe Marta cu Maria, adica intai sa ne rugam si apoi sa facem ascultare, cu rugaciunea in minte si in inima.

73. Obisnuia Parintele Cleopa sa repete si acest stih, pe care il spunea adeseori Sfantul Grigorie Teologul: ''Mintea se inseala si adevarul se fura de prea multa dragoste si prea multa ura!''

74. Un parinte mergea adeseori la batranul, se aseza in genunchi si-l ruga sa-l binecuvinteze. Sfintia sa ii punea mana pe cap si-i facea semnul Sfintei Cruci, zicandu-i: ''Dumnezeu sa te binecuvinteze!'' Si marturiseste acest parinte ca pleca de la batranul cu multa pace si liniste, simtind pe capul lui, mai mult de o jumatate de ora, o caldura ca de foc, iar sufletul sau se umplea de umilinta si de lacrimi.

74. Un alt parinte, pe vremea cand traia parintele, zicea: ''Cand ies de la spovedanie de la Parintele Cleopa, ma duc la chilie si numai atat spun: ''Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale Parintelui Cleopa, miluieste-ma pe mine pacatosul!'' Si-mi vine o umilinta si niste lacrimi, de nu ma mai pot opri din plans''.

75. Un parinte batran l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Preacuvioase parinte, ce-o sa faceti daca veti fi bolnav si nu veti putea face pravila citita? Veti pune vreun frate sa va citeasca pravila?

- Nu. Iau pe ''Doamne Iisuse?''.

76. Odata cand cineva i-a aratat noua biserica din livada manastirii, parintele a zis: ''Mai greu este sa faci un calugar adevarat, decat o catedrala!''

77. Zicea iarasi batranul: ''Mai baiete, nu sta degeaba si nu pierde timpul. Ia o carte in traista oriunde te duci, cu oile sau cu vacile, sau unde te trimite, si citeste cuvantul lui Dumnezeu!''

78. Mai spunea: ''Daca citesc o carte de doua sau de trei ori, o stiu aproape pe de rost''.

79. Parintele Cleopa spunea la ucenici cate ceva din necazurile si ispitele care ii veneau de la oameni. Dar despre ispitele care ii veneau de la diavoli, cand era in pustie, nu prea spunea. Intai, pentru ca era ascuns, iar al doilea, fiindca nu avea cine sa-l inteleaga.

80. Uneori ne spunea: ''Ma opresc Sfintii Parinti sa vorbesc mai mult, caci ei zic: ''Nu povesti ale tale''. Dar eu atat va zic: daca ati fi fost voi acolo in pustie legati de un copac si ati fi vazut un diavol, ati fi scos copacul din radacina si ati fi fugit cu el in spinare!''

81. Cei de la Pucioasa i-au scris de vreo cateva ori si Parintele Cleopa le-a dat raspuns intr-o scrisoare bine gandita prin care le spunea: ''La Pucioasa pute si nu va pleca putoarea pana nu veti asculta de Sfantul Sinod!''

83. Mai zicea ca in jurul anului 2000 se vor arata semne dumnezeiesti si il cita pe Sfantul Agatanghel, care a prezis aceasta.

84. Ucenicul parintelui ne spunea: ''Multe scrisori veneau pe adresa parintelui Cleopa cu tot felul de necazuri si probleme, iar sfintia sa imi zicea sa le raspund. Veneau si multi crestini si parintele ma punea sa le vorbesc si sa le scriu pomelnice. Deci fiind foarte ocupat, nu reuseam sa-mi fac toata pravila si canonul calugaresc, si-l intrebam ce sa fac. Iar el imi spunea: ''Fa ascultare, scrie scrisori, vorbeste la oameni si zi ''Doamne Iisuse?'', caci ''Folosul fratelui este roada ta'', zic Sfintii Parinti''.

85. Iarasi zicea ucenicul: ''Cand scriam scrisori la credinciosi si aveam o problema mai grea, il intrebam pe Parintele Cleopa, iar el imi raspundea pe scurt si-mi spunea sa raspund la toti ca el este batran, bolnav, si nu mai scrie. Apoi ma trimitea sa le spun la oameni ca este neputincios, sa nu mai vina la ''Mosul Putregai, ca Mosul Putregai a murit! Nu mai este! S-a dus?!''

86. In anul 1996, cand a fost adus la Iasi din Grecia capul Sfantului Apostol Andrei, un frate a vrut sa mearga sa se inchine. Un sofer se oferise sa-l duca pana la Iasi. Dar fratele voia sa mearga fara stirea parintelui staret. S-a dus sa ia numai binecuvantarea Parintelui Cleopa, fiindu-i fiu duhovnicesc.

Batranul, cand a auzit despre ce este vorba, a zis cu glas tare: ''Mai frate, ai un staret si un Dumnezeu!'' ''Ce sa fac? Sa merg la parintele staret sa-l intreb?'', a zis ucenicul. ''Da! Du-te si cere-i binecuvantare'', a raspuns Parintele Cleopa.

87. Odata l-a intrebat un crestin pe batranul:

- Parinte Cleopa, ce sa fac ca nu reusesc sa-mi gasesc un duhovnic?

- Tu sa-l gasesti? El sa te gaseasca pe tine, a raspuns parintele.

88. Un frate l-a rugat pe Parintele Cleopa sa-l pomeneasca la rugaciune. Iar batranul i-a spus, aratand cu degetul o dara imaginara, serpuind pe pamant: ''Rugaciunea mea este ca fumul lui Cain! Asa se taraste pe pamant...''

89. Odata, sezand pe prispa, s-a uitat fix la ucenicul sau si a zis sincer si curat: ''Nu stiu ce cauta atata lume la mine, la un mosneag putred!''

90. Altadata, dupa ce a fost spovedit de batranul, un frate i-a zis: ''Parinte, nu ma uitati la rugaciune, ca sunt tare pacatos!'' ''Domnul!'' a zis parintele. Apoi a rostit incet, ca pentru sine: ''Eu sunt mai rau decat toti''.

91. Un ucenic spunea ca Parintele Cleopa proceda uneori la spovedanie si astfel: Stiind ca ucenicul sau este iubitor de lauda, el se arata ca este mai pacatos, mai avar si mai rau decat toti, defaimandu-se pe sine, ca sa-l invete pe ucenic lucrarea smereniei.

92. Odata a venit un reporter sa-i ia un interviu parintelui, zicand:

- Oamenii vor lumina, vor apa vie?

- Da!? Oamenii au lumina de la Sfanta Evanghelie, de la Prooroci, de la Apostoli, de la Sfintii Parinti, de la marii sfinti sihastri si de la milioanele de martiri? Deci au de unde lua lumina!

De la mine numai intuneric poate lua cineva. Ca eu sunt fiu al intunericului, nu al luminii. Un om pacatos, plin de rautate, plin de neputinte si somnoros... N-am dragostea lui Dumnezeu, n-am infranare, n-am dreapta socoteala, n-am nimic! Toate, toate le-am pierdut prin lenevirea mea si n-am nimic bun pe lumea asta!

Apostolul Pavel spune asa in Epistola catre Evrei: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu. Daca acela care s-a ridicat pana la al treilea cer, spune ca este cel dintai pacatos, eu ce sa zic? C-am facut ceva bun? Niciodata, in veacul veacului.

93. Cand a avut in pustie o ispita cumplita de desfranare, i s-a aratat dracul curviei si i-a zis: ''Daca ai sa cazi acum in desfranare?'' Iar parintele a zis: ''Oricine poate sa cada, ca ce-i barbatul si femeia? Putregai si putoare sunt''.

Altadata, cand a avut o ispita asemanatoare, s-a suit cu picioarele pe jaratec, ca sa alunge demonul desfranarii.

94. Atunci cand veneau oameni tulburati ca antihrist inseala popoarele, ca vor fi razboaie, sau altele asemenea, Parintele Cleopa spunea cu glas puternic: ''Tata-i la carma!'', si cita versetul 10 din Psalmul 32: Domnul risipeste sfaturile neamurilor si leapada sfatul boierilor, iar sfatul Domnului ramane in veac si gandurile inimii Lui, in neam si in neam. Apoi ii imbarbata: ''Nu va tulburati si nu va temeti, ca nu va fi cum vor ei. Ehei, cate vor ei sa faca! Voi nu va temeti. Rugati-va si faceti Sfanta Cruce cu credinta si fug toti dracii!''

95. Mai zicea Parintele Cleopa: ''Nici un lucru sa nu faci, pana nu te insemnezi cu Sfanta Cruce! Cand pleci in calatorie, cand incepi lucrul, cand te duci sa inveti carte, cand esti singur si cand esti cu mai multi, pecetluieste-ti cu Sfanta Cruce fruntea ta, trupul tau, pieptul tau, inima ta, buzele tale, ochii tai, urechile tale si toate ale tale sa fie pecetluite cu semnul biruintei lui Hristos asupra iadului. Si nu te vei mai teme atunci de farmece sau de descantece sau de vraji. Ca acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la fata focului si ca praful in fata vantului''.

96. Odata a venit la Parintele Cleopa o femeie cu nepotul ei care era acuzat de crima, nefiind vinovat. Nepotul i-a zis parintelui ca este in proces pentru ucidere, dar nu i-a spus ca este nevinovat. Parintele l-a oprit si i-a zis: ''Nu esti vinovat si nu ai sa faci inchisoare!'' Intr-adevar, tanarul a scapat de aceasta acuzatie nedreapta.

97. Pe cand era retras la stupina manastirii, a venit la sfintia sa un credincios, plangand ca este cautat de securitate. Dupa ce i-a spus parintelui situatia in care se afla si i-a dat un pomelnic ca sa se roage pentru el, Parintele Cleopa i-a spus: ''De acum sa nu-ti mai fie frica!'' Si intr-adevar, de atunci n-a mai fost urmarit.

98. Un frate, care venise la manastire cu gandul sa stea doua-trei luni, a mers la spovedanie la Parintele Cleopa. Dar batranul i-a zis cu glas nevinovat si hotarat: ''Ehei, ai venit la Mos Costache! Nu mai pleci tu de aici!'' Si asa a si fost, caci cu mila Domnului a ramas in manastire.

99. Cu cateva luni inainte de moartea parintelui, a venit un ierarh din Grecia si nu s-a lasat pana ce batranul nu i-a dat metaniile sale. Cu mai multi ani in urma, Parintele Cleopa, inspirat de Duhul Sfant, ii prevestise ca va ajunge ierarh.

100. Un frate incepuse unele nevointe mai presus de puterea lui. Nu dormea pe pat, citea mult la Psaltire si facea multe metanii; dar nu cu scop bun, ci urmarea numai linistirea patimilor trupesti, fara a le taia pe cele sufletesti. De aceea era manios, judeca, osandea si avea ispite.

Odata s-a dus la Parintele Cleopa pentru a-i cere o binecuvantare. Iar batranul, numai vazandu-l pe acela apropiindu-se de el, i-a aratat cu mana un text mare pus pe perete, sub icoane, zicandu-i: ''Ia uite ce scrie acolo: ''Binele nu este bine, cand nu se face bine''. Eu am pus sa se scrie asta acolo!''

Atunci fratele, dandu-si seama ca parintele a spus acestea luminat de Duhul Sfant, si-a dat seama ca apucase pe o cale gresita.

101. Un ieromonah s-a dus pentru prima data la Parintele Cleopa sa-i ceara cuvant de folos. ''Binecuvinteaza-ma, Preacuvioase Parinte Cleopa!'' Sfintia sa, privindu-l, a zis: ''Cine este preotul acesta?'' Dupa ce Parintele Cleopa i-a dat cuvant de folos, ieromonahul s-a retras, uimindu-se ca parintele, fara sa-l cunoasca, a stiut ca este preot.

102. Un parinte din manastire povesteste: ''Venind des pe la manastire si ascultandu-l pe Parintele Cleopa, m-am gandit sa iau si eu jugul lui Hristos. Dar nu eram hotarat. Atunci m-am gandit sa-l intreb pe sfintia sa, ca un om ce mi-a pornit ravna pentru Hristos, si mi-am zis: ''Ce-mi va zice el, aceea fac!''

Cand l-am intrebat, Parintele Cleopa, parca cunoscandu-mi inima, mi-a zis: ''Nu veni! Stai in lume si fa misiune!'' Pe atunci eram mai ravnitor si raspandeam si carti sfinte.

Dupa vreo doi ani, cand inima mea a inclinat total spre monahism, m-am hotarat sa plec la manastire, dar cu oarecare temere, gandindu-ma la cuvantul batranului. Si rugandu-ma lui Dumnezeu, am venit la el si i-am zis: ''Parinte, vreau sa vin la manastire''. ''Vino!'' a zis Parintele Cleopa, umplandu-ma de bucurie''.

103. Un frate i-a zis batranului:

- Parinte, la manastire este multa munca si nu este suficient timp pentru biserica. Ce sa fac?

- Frate, cand mana lucreaza, mintea sa se roage, zicand ''Doamne Iisuse'' permanent!

104. Doi tineri s-au casatorit si au nascut copii, insa nu stiau ca sunt rudenii de sange. Duhovnicul i-a sfatuit sa se spovedeasca la un arhiereu si sa urmeze sfatul lui. Intre timp, sotul a fost indemnat sa ceara si sfatul Arhimandritului Cleopa Ilie, pe care inca nu-l cunostea.

Mergand la sfintia sa, nu s-a putut apropia, Parintele Cleopa fiind inconjurat de multi credinciosi, ca de obicei. De aceea astepta sa-i vina randul. Deodata, parintele chemandu-l, i-a zis: ''Antonie, vino la mine!'' El a crezut ca striga pe altcineva, si nu s-a dus. Dupa putin timp iarasi il cheama: ''Antonie, vino la mine!'' Dar, nestiind ca il cheama pe el, iarasi nu s-a dus. Atunci parintele, privind fix la el, i-a facut semn cu degetul si i-a zis: ''Tu, cel de acolo, Antonie, vino la mine!''

Cuprins de frica, Antonie si-a zis in sine: ''Cum de ma stie parintele acesta care nu m-a vazut niciodata?'' Apoi, ducandu-se la batranul, acesta l-a sfatuit indelung si l-a slobozit in pace.

105. Doua femei bantuite de diavol au venit la Parintele Cleopa, iar el le-a binecuvantat si le-a zis: ''Dupa trei Sfinte Masluri va veti vindeca''. Si asa a fost, cu voia lui Dumnezeu.

106. Un frate, vazand pe Parintele Cleopa sezand pe cerdac, s-a apropiat de el, sarutandu-i mana si cerandu-i binecuvantare. Dar nu i-a destainuit ca era foarte luptat in inima de ganduri rele. Parintele, uitandu-se la chipul lui, i-a zis: ''Frate, mergi la duhovnicul tau, spovedeste-te curat si sa-i ceri canon ca sa te izbavesti de gandurile cele necurate ce te stapanesc''.

107. Cand vorbea la lume, Parintele Cleopa zicea adeseori: ''Ingerii Domnului v-au adus pe la sfintele manastiri, mama! Voi nu-i vedeti, dar fiecare are langa el ingerul sau pazitor''. Si batranul privea bland la oameni, ca si cum ar fi vazut pe ingerii lor.

108. Odata a venit la parintele un credincios cu o ruda de-a lui, ce fusese atrasa la secta ''Martorii lui Iehova''. Credinciosul incercase prin multe discutii si argumente sa-l aduca inapoi la dreapta credinta. Dar desi sectantul era dovedit din intrebari, el nu-si recunostea ratacirea. Atunci credinciosul l-a convins pe sectant sa mearga la Parintele Cleopa.

La chilia Parintelui Cleopa era lume multa, ca de obicei; iar parintele tinea o predica cu tema: ''Cum inseala diavolul pe om''. Asteptand sa termine predica si gasind un moment potrivit, credinciosul a vrut sa-l provoace pe parintele la discutie cu sectantul, pentru a se lamuri dreapta credinta.

Dar in acel moment, a vazut ca sectantul era cu totul schimbat la fata. Chipul lui era acum foarte vesel, radiind o bucurie de nedescris. Ascultand predica Parintelui Cleopa, fusese miscat profund in inima lui, incat nu mai avea nimic de intrebat. Cand credinciosul a vrut sa deschida discutia cu parintele, sectantul a spus: ''Nu mai am ce sa-l intreb! Asemenea om n-am vazut in viata mea!''

Acesta este unul din numeroasele cazuri, cand simpla prezenta a Parintelui Cleopa a fost suficienta pentru a schimba inima unui om.

109. Alta data, o femeie credincioasa dintr-o familie de intelectuali din Piatra Neamt a venit la Parintele Cleopa in mai multe randuri, plangandu-se de necredinta sotului ei, profesor de fizica, care se declara ateu convins. La propunerea Parintelui Cleopa, femeia a reusit sa-si convinga sotul pentru a veni la sfintia sa - desi profesorul zicea: ''N-am ce vorbi eu cu un popa! Pe mine nu ma poate convinge nimeni si nimic!''

Cand au ajuns la Sihastria, Parintele Cleopa vorbea oamenilor. Dupa ce a terminat de vorbit cu credinciosii, parintele, obosit dupa o zi intreaga, totusi nu s-a crutat deloc. Si a stat cu profesorul, citandu-i date din astronomie, despre distantele interstelare si altele, din fizica, despre legile naturii, ale creatiei si despre multe altele.

La sfarsitul discutiei, care se prelungise pana la miezul noptii, profesorul a scos un carnetel si nota, zicand: ''Parinte, in cate scoli am studiat eu, niciodata n-am auzit asemenea lucruri! De unde stiti atatea?'' ''Dar cine ma opreste sa nu stiu?'' a spus Parintele Cleopa. La urma profesorul a cerut sa se spovedeasca.

Dupa un timp, sotia lui a venit bucuroasa la Sihastria, spunand: ''Parinte Cleopa, de cand sotul meu a avut discutia cu sfintia voastra, s-a schimbat complet. Merge la biserica, se roaga si cauta sa convinga si pe altii despre existenta lui Dumnezeu!''

110. In general, Parintele Cleopa nu era pentru o nevointa exagerata, desi sfintia sa se nevoise mult in pustie. Dar totdeauna sfintii sunt aspri cu ei si plini de dragoste fata de ceilalti.

Zicea ca padurea nu se teme de cel ce ia multe lemne odata si incarca prea tare caruta. Caci stie ca se va strica mai incolo, fiind incarcata prea tare. Padurea se teme de cel ce ia cate un lemn, cate o mica sarcina. De acela se teme padurea, ca stie ca incet, incet, o taie pe toata.

111. Un frate incepator a venit, dupa numai cateva luni de manastire, zicand: ''Parinte, am mare ciuda pe draci. Dati-mi voie sa citesc Molitfele Sfantului Vasile cel Mare!'' Parintele Cleopa i-a zis: ''Tu, mai? Vai de capul tau! Ai ciuda pe diavoli? Sa vezi cata ciuda au ei pe tine! Fugi de-aici, nu cumva sa faci asa ceva? Auzi, a venit deunazi in manastire si vrea sa blesteme pe diavoli si sa citeasca Molitfele Sfantului Vasile cel Mare. Mare viteaz!''

112. Odata a venit un staret de la o mare manastire din Rusia pentru sfat la Parintele Cleopa. Si dupa ce i-a spus ca nu au timp de rugaciune, ca este multa raspandire, l-a intrebat, hotarat sa faca ce-i va spune parintele: ''Ce sa fac, Parinte Cleopa? Sa limitez la maximum lucrarile si munca?'' Parintele i-a raspuns: ''Sa tii calea imparateasca!'' Adica fara exagerari, nici intr-o parte, nici in cealalta. Ci toate sa fie cu dreapta socoteala.

113. Zicea Parintele Cleopa: ''Sa avem convingerea ca in toata clipa Il suparam pe Dumnezeu. Fara aceasta smerenie din inima nu ne putem mantui''.

114. Spunea parintele unui grup de seminaristi: ''Poti sa dai canon la oameni sa faca milostenie. Dar nu la cei care sunt bogati. Ca ei au buzunarele doldora, vin si-ti pun un teanc de bani pe masa si zic: ''Gata! M-am mantuit''. Dar Imparatia lui Dumnezeu nu se cumpara cu bani!

Sa le dai sa posteasca, sa faca metanii, sa privegheze? Ca atunci se ostenesc si au plata de la Dumnezeu. Milostenie ii dai sa faca la unul mai sarac. Ca el ca sa faca rost de bani trebuie sa se osteneasca, si asa are plata de la Dumnezeu.''

115. Parintele Cleopa, cand vorbea si cand dadea sfaturi, amintea mereu de batranii pe care-i cunoscuse, zicand: ''Asa spunea Parintele Ioanichie Moroi?'' , ''Asa spunea Parintele Paisie Olaru?'', ''Asa spunea Parintele Vichentie Malau?'' Caci marea intelepciune duhovniceasca au purtat-o intotdeauna batranii iubitori de Hristos.

116. Fratele Constantin - viitorul Parinte Cleopa - a facut multi ani ascultare la oile Sihastriei. Iar sora lui, Ecaterina, care se nevoia in obstea Manastirii Agapia, il vizita uneori. Dar, vazandu-l mereu la oi, ii zicea: ''Mai frate, dar tu tot la oi, tot la oi? Mai cere-te si tu cu ascultarea la biserica! Acasa la oi, aici la oi!'' Dar fratele Constantin, ca un ascultator adevarat ce era, ii raspundea: ''Du-te de la mine cu vorbele acestea!''

117. Inca de pe cand era la oi, Parintele Cleopa a cunoscut multi pustnici si pustnice in padurile din jurul Sihastriei si la multi le ducea cate ceva de mancare de la stana. O maica, Cleomida, fiica de ministru, l-a intrebat odata pe fratele Constantin: ''Ia spune, frate Constantin, ai invatat Psaltirea pe de rost?'' ''Am invatat numai vreo 40 de psalmi'', a raspuns el. ''S-o inveti toata pe de rost, ca asa se cere calugarului!''

118. Prin anii 1930-1944 traia in comuna Borlesti-Neamt un cantaret bisericesc care se chema Neculai Dumitriu. Era un credincios foarte evlavios si venea adeseori la Manastirea Sihastria. Cand canta el la strana varsa multe lacrimi din ochi, incat toti se foloseau de viata lui.

Apoi, imbolnavindu-se, a murit si, pe cand il duceau la cimitir, s-a desteptat din morti si a mai trait inca multi ani. Cand venea pe aici spunea cu lacrimi cum a vazut chinurile iadului si pe cei care ardeau in acel foc.

Cand canta el la strana, lumea plangea. Fiind odata intrebat: ''De ce plange lumea cand canti dumneata?'', el a raspuns: ''Cand canti din inima, la inima ajunge!''

Pe cand Parintele Cleopa era tanar, venit abia de vreo cativa ani in manastire, dascalul Nicolae a spus celorlalti frati: ''Radeti voi de el - adica de Parintele Cleopa -, dar sa stiti ca va va fi staret!''

Aceasta profetie s-a implinit in anul 1945.

119. Pe cand era staret Parintele Cleopa la Sihastria, s-a intamplat ca ciobanii au pierdut oile. Le-au cautat ei un timp, dar nu le-au gasit si acum se temeau sa spuna staretului. Pana la urma, n-au avut incotro si au venit la Parintele Cleopa. El i-a ascultat si apoi i-a dus in biserica, unde s-au asezat cu totii in genunchi inaintea icoanei Maicii Domnului si au inceput sa se roage. Dupa ce s-au rugat, parintele le-a zis: ''Haideti sa mergem impreuna catre Sihla si Rapa lui Coroi!''

Pe cale au facut mai multe popasuri, facand rugaciuni sub povatuirea parintelui. In cele din urma, cu ajutorul lui Dumnezeu si al Maicii Domnului, au ajuns intr-o mica poiana unde au gasit oile care se odihneau linistite. Atunci Parintele Cleopa a zis: ''Mare bucurie avem ca am gasit oile, dar de mii de ori mai mare ca ne-a calauzit Dumnezeu. Iata ce va spun voua: sa nu incepeti nimic sa faceti in viata voastra fara rugaciuni inaintea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului''. Pornind apoi cu oile spre vale, au facut tot atatea popasuri cate au facut si la dus, multumind Domnului pentru ajutorul aratat.

120. Cand a venit la Slatina ca staret, Parintele Cleopa a inceput prin a vizita manastirea. Prima oara a fost dus la staretie, dar el a cerut sa mearga mai departe. Asa a trecut prin mai multe chilii, pe care le-a binecuvantat, pana a ajuns la o camara mai dosnica unde manastirea tinea sculele si materialele pentru dulgherie si zidarie. Aici parintele s-a oprit bucuros si a zis: ''Aceasta va fi chilia mea!''

Fratii, fericiti si ei ca Dumnezeu le-a trimis un staret spre mantuirea sufletelor lor, s-au hotarat sa faca curatenie in camara, dar parintele i-a oprit, zicand: ''Fratilor, nu imi trebuie ajutor, voi face eu tot ce trebuie cu mana mea!'' si s-a apucat de lucru. Ca mobilier si-a pus un pat cu asternut foarte simplu, pe care isi intindea cojocul lui de la oi. Tot pe pat isi tinea si cartile sale si scrisorile primite din toata tara.

121. Parintele Cleopa a stat mai multi ani in pustie impreuna cu ucenicul sau, Protosinghelul Varsanufie, care venise la manastire prin sfatul si rugaciunea parintelui. Si iata cum l-a cunoscut el pe Parintele Cleopa:

Era casatorit si lucra in padure. Intr-o zi, i s-a furat tapina; fiind sarac, nu mai avea alta si nu avea cu ce lucra. Si a venit la Sihastria sa plateasca un pomelnic pentru descoperirea hotului. Atunci Parintele Cleopa i-a spus cateva cuvinte de suflet, care l-au facut sa uite de tapina si sa se gandeasca cum ar putea sa intre si el in viata monahala.

Spunandu-i acest lucru Parintelui Cleopa, acesta l-a pus mai intai la incercare, spunandu-i ca sa vina la manastire numai daca va trai un an de zile cu sotia sa in curatie, altfel nu. Si s-au hotarat si Parintele Varsanufie si sotia sa la acest lucru.

Dar au avut mari ispite de la diavol sa nu slujeasca lui Hristos, ci sa ramana acasa. Intr-o noapte, a venit vrajmasul la ei, in chip de om urat negru si span, si a racnit de s-a cutremurat casa si au crapat geamurile, zicand: ''Nenorocitilor, ce imi faceti voi mie!'' Apoi demonul a disparut. Dupa un an de zile, au plecat amandoi la manastire, sotul la Sihastria si sotia la Agapia Veche.

122. In anul 1953, Parintele Varsanufie a fost tuns in monahism, iar in anul 1956 a fost hirotonit ierodiacon si preot in Manastirea Sihastria. El a fost unul din cei mai credinciosi ucenici ai Parintelui Cleopa.

In 1997, cand a fost vremea sa se duca la Domnul batranul Varsanufie, Parintele Cleopa i-a citit rugaciunile de darea sufletului. Cand a zis: ''?dezleaga pe robul Tau, Protosinghelul Varsanufie, de aceasta durere nesuferita si de aceasta neputinta amara ce-l tine, si-l odihneste pe dansul unde sunt sufletele dreptilor?'', atunci parintele Varsanufie a rasuflat de doua ori si si-a dat sufletul in mainile Domnului. Iar Parintele Cleopa a continuat rugaciunea, zicand: ''?Ca Tu esti odihna sufletelor si a trupurilor noastre si Tie slava inaltam?''.

123. Pasarile il mangaiau mult pe Parintele Cleopa. Vorbea adesea de ''flacaii codrului'', de cucuvaie, de babita, si cate alte pasari, aratandu-ne chiar si cum cantau si care le era glasul, bucurand inimile noastre.

Parintele ne povestea: ''Vai, ce bucurie mare am avut cand m-am impartasit prima oara in pustie, ca a venit un stol de pasarele si mi-au cantat, asa frumos?!'' Si parintele, cand putea, hranea cu dragoste pasarile cerului.

Iar aceasta dragoste nu s-a intrerupt, caci cu doi ani inainte de sfarsitul vietii lui, dupa ce s-a impartasit la biserica, mergand spre chilie insotit de doi parinti, a venit un stol de pasari mici care ciripeau si i se asezau pe umeri, pe cap, pe maini si il ciuguleau de barba si de rasa, fara insa sa se atinga de ceilalti doi.

Apoi au zburat intr-un brad si au inceput sa cante. Atunci parintele, suspinand, a zis: ''Cat as dori sa mai traiesc iarasi cu pasarelele in padure!''

124. Spunea batranul: ''Odata am fost arestat de securitate la Manastirea Slatina si apoi dus la Falticeni. Aici am fost batut si bagat intr-un beci in care ardeau cateva sute de becuri. Toti care intrau acolo, ieseau aproape nebuni. M-au bagat si pe mine, ca sa-mi pierd mintile. Nu mai vedeam cu ochii si nu mai puteam de caldura. Atunci mi-am coborat mintea in inima cu rugaciunea lui Iisus.

Dupa o ora m-au scos si s-au mirat toti ca inca mai vorbeam si mergeam fara sa ma tina nimeni''.

125. Parintele Cleopa adesea amintea pacatele izvorate din iubirea de sine si indemna pe toti la pocainta, zicand: ''Izvorul a toata rautatea si a tot pacatul este iubirea de sine! Iubirea de sine este iubirea nerationala fata de trup si este cea mai grea si mai subtire dintre toate patimile care robesc firea omeneasca.

Din iubirea de sine se nasc: mila de sine, crutarea de sine, indreptatirea de sine, multumirea de sine, trambitarea de sine, lauda de sine, placerea de sine, parerea de sine si toate celelalte pacate stiute sau nestiute''.

126. Ascultandu-l pe Parintele Cleopa nu te mai saturai. Orice ar fi spus era interesant. Povestea din copilaria sfintiei sale, despre viata la manastire, despre cum fusese prigonit, arestat, apoi fugit in padure, mai apoi in slujba poporului, despre calatoriile la Ierusalim, la Sfantul Munte, apoi o multime de istorioare. Deseori plangeau cei ce-l ascultau, cateodata plangea si parintele. Toti erau miscati sufleteste, dar nu numai din pricina a ceea ce spunea, ci in primul rand lucra darul lui Dumnezeu ce era intr-insul; deci simpla lui prezenta - prin lucrarea Harului Sfantului Duh de care era plin Batranul - schimba inimile oamenilor.

127. Cand vorbea parintele, vorbea sub inspiratia Duhului Sfant. Odata, fiind sala plina de credinciosi, parintele a inceput sa zica ceva fara legatura cu ceea ce se discutase pana atunci. Ceva care parca nu interesa lumea. Dar la sfarsit a venit o femeie lacrimand, care statuse in spate, si i-a zis: ''Iarta-ma, parinte, ca sunt pacatoasa!'' Parintele vorbise pentru acea femeie.

128. Povesteste o credincioasa cum s-a vindecat tatal ei cu rugaciunile Parintelui Cleopa:

''Era la sfarsitul anului 1995. Eu mai fusesem de cateva ori la Sihastria si-l mai intalnisem pe Parintele Cleopa. Tatal meu era foarte bolnav si de aproape 40 de ani era chinuit de patima betiei. Dupa multe incercari am ajuns cu el intr-o zi la parintele. Sedea in poiana sub un carpen si mai erau cativa crestini. Ne-am asezat pe banca chiar in fata Parintelui Cleopa, care spunea cuvinte de folos celor de fata.

Deodata s-a oprit o clipa, s-a uitat pe deasupra capetelor noastre si a inceput sa vorbeasca despre betie. Tata parca incremenise acolo pe banca. A durat o vreme acest cuvant de folos al parintelui, apoi ne-a slobozit dandu-ne fiecaruia binecuvantare, cum facea de obicei. M-am apropiat cu tatal meu si cand s-a aplecat, parintele i-a prins capul cu amandoua mainile, a facut o cruce mare si i-a spus: ''Asa, dragul mamei, sa va spovediti curat si Maica Domnului o sa va ajute. Sa ne vedem la rai!''

Am plecat linistiti. Ce s-a intamplat atunci, nu stiu. Aproape 30 de ani nu l-am vazut pe tata facandu-si Sfanta Cruce, dar acum cand ne-am intors acasa, a intrat in sufragerie si a facut trei metanii mari. Priveam la mama si ea la mine si ne-am minunat. De atunci tata se spovedeste regulat si s-a izbavit de patima betiei''.

129. Ucenicul sau, monahul Iachint, marturiseste urmatoarele despre Parintele Cleopa: ''Eu cred ca Parintele Cleopa era vazator cu duhul. Caci multe mi-a spus cand traia si eu nu le credeam, dar s-au implinit asa cum zicea sfintia sa. Eu cred ca parintele imi vedea inima si imi spunea ce-mi este de folos. Atunci nu-l intelegeam. Dar ar fi fost mai bine sa fac ascultare mai cu luare aminte si cu credinta. Insa el m-a iubit si mi-a dat ce-mi este de folos spre mantuire. Eu cred ca Parintele Cleopa este sfant! Eu ii simt ajutorul. Simt ca este cu mine! Aducerea aminte de sfintia sa imi da pace, liniste, bucurie si nadejde ca se roaga pentru mine!''

130. Spunea unul din ucenicii sai:

''Parintele Cleopa tot timpul spunea lucruri care erau spre zidire sufleteasca. Nu se afla cuvant desert in gura lui. A stiut sa inmulteasca acest talant. Ziua, cand nu avea inchinatori, isi lua metaniile si pleca pe munte. De multe ori l-am vazut stand sub copaci, in genunchi sau pe buturugi, scufundat in rugaciune. Trebuia sa strig de mai multe ori pentru a ma auzi. Daca ii aduceam vestea ca a venit vreun grup de oameni, la inceput ii parea rau pentru pierderea linistii, dar, fiind biruit de dragostea si credinta celor ce veneau, ii primea si le vorbea, intarindu-i in credinta si alinandu-le supararile si necazurile. Apoi iarasi se retragea, rugandu-se pentru ei ca Bunul Dumnezeu sa le dea ''un colt de Rai''. Mai spunea: ''Daca as avea o traista mare, v-as baga pe toti in ea si v-as duce pe toti in Rai''.

131. In ultimii ani ai vietii, parintele avea momente de mare oboseala, incat nu mai putea primi pe nimeni. De aceea zicea catre ucenic: ''Inchide usa de doua ori si nici daca vine imparatul Japoniei sa nu ma mai deranjezi!'' Dar daca parintele nu s-ar fi sculat pentru imparatul Japoniei, pentru dragostea Imparatului Hristos si a credinciosilor, el se scula intotdeauna cand era chemat si ii mangaia, invatandu-i si binecuvantandu-i pe toti.

132. Mai povestea Parintele Cleopa: ''Cand am fost la Iasi pentru operatie, trebuia sa-mi faca o urografie la rinichi. Era in Postul Mare. Mi-a facut o analiza si n-a iesit. Apoi a venit la mine o doctorita si mi-a zis:

- Parinte, ca sa iasa urografia la rinichi, trebuie sa mananci trei ousoare!

- Ia asculta, doamna. Daca imi dai munti de aur de la Nicolina pana la Copou, nu-ti mananc trei oua in Postul Mare!

- Iata de aceea veniti la spital si de aceea muriti!

- Si daca oi muri, ce? Moare un rege? Moare un putregai de mosneag! Ce? Numai eu mor? Nu moare toata lumea?

- Si de ce nu mananci oua?

- Eu nu cred in oua!

- Dar in ce crezi?

- Eu cred in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant!

S-a dus si m-a spus la directorul spitalului.

- Este acolo un parinte care nu vrea sa manance oua pentru analiza!

Dar directorul ma cunostea, si-i zice doctoritei: ''Pai tu stii cine-i parintele asta? Este Parintele Cleopa! El a stat aproape zece ani la pustie cu un cartof pe zi si ceva buruieni?''

Cand a auzit ea asa, a venit la mine in salon, cu mancare de post pregatita de ea, si-a cerut iertare si-apoi am mers din nou la analiza.

Si mi-au facut urografia aceea fara oua. Cand au venit cu cliseul, mi-au zis:

- Ia uite, parinte, ce frumos a iesit!

- Doamna, a iesit fara trei oua?

Radeau toti. Rinichiul stang se vedea mai umflat, iar rinichiul drept normal.

- Vedeti ca a iesit fara ousoare?

- Parinte, ne iertati! Asa ceva n-am vazut de cand suntem noi!

La iesire, portarul spitalului mi-a spus: ''Parinte Cleopa, daca mai stateati putin in spital, eu imi terminam casa cu ce primeam de la vizitatorii care veneau la sfintia voastra!''

133. Povestea Parintele Cleopa despre aceeasi perioada: ''Dupa operatie m-au dus la reanimare. Acolo am adormit pe un scaun pliant si am dormit trei zile si trei nopti. Cand m-am trezit, mi-au zis:

- Parinte, mata stii ca ai dormit trei zile si trei nopti si tot timpul ai vorbit?

- Nu stiu nimica! Ce-am vorbit?

- Parinte, stii cate predici am inregistrat? Ia te uita ce-am inregistrat! Mi-au aratat casete intregi. Erau predici pe care eu le vorbisem cu 30-40 de ani in urma. Insa eu n-am stiut nimic!''

134. Cat timp a stat parintele la Iasi in spitalul Parhon, a uimit pe toti. Pana si doctorii isi facusera program de sedinta pentru a-l asculta pe Parintele Cleopa.

Multi oameni, auzind ca parintele este internat in spital, veneau si-i aduceau tot felul de alimente. Iar el chema asistentele sa duca tot ce primea la bucatarie si la ceilalti bolnavi. La iesirea din spital, doctorii i-au spus: ''Parinte, cat timp ai stat sfintia ta in spital, n-a mai fost nevoie sa facem aprovizionare. Tot ce primeati aici, era suficient pentru intreg spitalul''.

135. Din anul 1996, doi ani de zile a rabdat dureri mari cu rinichiul drept care nu mai functiona. De la inceputul bolii, el nu voia sa mearga la doctori si nici medicamente nu lua. Apoi cu mare greutate s-a dus si la doctori la Iasi, de ascultare, la cuvantul Inalt Preasfintitului Mitropolit Daniel si al parintelui staret. Dar cu greu accepta sa ia pastile sau sa i se faca injectii.

136. Sfintia sa era vazator cu duhul. Din toata multimea de oameni care veneau la el, parintele ii cunostea prin Duhul Sfant pe cei care aveau fapte bune, desi nu spuneau nici un cuvant, si se uita la ei cu deosebita placere si ii binecuvanta.

137. Odata a venit un autocar cu credinciosi. Dupa ce parintele le-a spus cateva vorbe timp de 20-30 de minute, ei au inceput sa puna intrebari privind durerile si necazurile lor. Intre ei erau si cativa bolnavi si au inceput sa-l intrebe:

- Parinte, de atatia ani sunt bolnava. Am mers si la doctor, ce sa mai fac?

- Du-te la doctor si vezi ce ai. Fa operatie, a zis parintele.

- Parinte, am o fiica acasa, bolnava de cativa ani. Am necazuri cu ea. Ce sa fac? Sa merg la doctor cu ea, sau nu?

- Du-te la doctor, a raspuns batranul.

- Parinte, si eu sunt bolnava. Ce sa fac?

- Sa faci Sfantul Maslu!

- Si sa nu merg la doctor?

- Nu, nu! Sa mergi la Sfantul Maslu!

Apoi altcineva i-a zis:

- Parinte, si eu sunt bolnava, Ce sa fac?

- Mergi la doctor, vezi ce ai?

Asa se intampla ori de cate ori cineva ii cerea sfaturi. Pentru fiecare el avea un raspuns special, potrivit cu problemele sale.

138. A venit odata la sfintia un frate nevoitor, zicand: ''Parinte, blagosloviti sa mananc o data in zi dupa apusul soarelui?'' ''Tu, frate? a zis batranul. Nu te uiti la tine cat esti de slab? Sa mananci de doua ori pe zi, manca-te-ar Raiul!''

139. Alteori Parintele Cleopa spunea: ''Invatati-va sa postiti, ca va veni vremea cand veti manca un cartof intr-o saptamana!''

140. O credincioasa a venit impreuna cu sotul ei la Parintele Cleopa, disperata din cauza ca trei sefi de la serviciu se pregateau sa o dea afara pe nedrept. Dupa ce i-a spus situatia, parintele a mangaiat-o cu cuvintele: ''Nu te teme, ai sa vii la mine si-ai sa-mi spui: ''Parinte, n-am mai auzit de o minune asa de mare!''.

Crestina s-a intors linistita acasa, dar situatia s-a agravat. Mai era doar un pas pentru a fi data afara, iar barbatul ei isi pierduse orice rabdare si incredere si nici nu mai voia sa mai mearga la manastire, cand minunea prevestita a avut loc. In decurs de o saptamana, au fost dati afara toti cei trei sefi: luni, cel mai mare in rang, miercuri urmatorul si vineri ultimul. Cand au vizitat din nou chilia parintelui, amandoi sotii au strigat deodata, fara sa vrea: ''Parinte, n-am mai auzit de o minune asa de mare!''

141. Un credincios care divortase, era continuu atacat de rudele fostei sale sotii, persoane foarte influente. Fusese pus sub urmarire si era amenintat de mai multi ofiteri de militie. Atunci s-a dus impreuna cu sora lui la Parintele Cleopa sa plateasca slujbe. Cand sa plece, s-au intalnit cu un calugar, care le-a cerut sa-l ajute sa-si duca bagajul la Sihla. Pe drum, i-au povestit necazurile pe care le aveau cu ofiterii de militie. Ajunsi la Sihla, dupa ce a auzit cum il cheama pe unul dintre militieni, calugarul s-a dat jos, s-a dus in fata bisericii si a facut trei metanii, zicand: ''Multumesc Tie, Doamne, ca mi-ai adus raspuns la intrebarea: De ce ma rog eu pentru Constantin si el are necazuri; eu ma rog mai tare pentru Constantin si el are si mai mari necazuri?''

Constantin era unul dintre militienii care il prigoneau pe credincios si in ultimul timp sotia i se imbolnavise grav, iar fetita ii fusese accidentata de o masina. Dupa ce calugarul l-a sunat si i-a aratat greseala sa, el a devenit unul din cei mai corecti militieni.

Dar prigoana asupra credinciosului a continuat. Rudele fostei sotii au apelat la un colonel care i-a telefonat, spunandu-i: ''In cinci zile vei fi in puscarie! Dosarul este pregatit!'' ''Fara motiv?'' a intrebat crestinul. ''Eu n-am nevoie de motiv, iar din inchisoare vei iesi numai mort, cu picioarele inainte'' a fost raspunsul colonelului.

Auzind de aceasta, credinciosul a fugit iarasi impreuna cu sora sa la Parintele Cleopa, chiar in toiul noptii, si i-a spus de amenintare. Batranul i-a primit, dar i-a certat:

- Ce putini credinciosi sunteti! Cum sa va temeti voi de oameni?

- Da, parinte, dar ne-a dat termen precis: cinci zile!

- Lasati-l in pace, ca va fi el in trei zile in puscarie!

Intr-adevar, dupa trei zile, au aflat de la un judecator, ca ofiterul fusese arestat. De atunci, credinciosul nu a mai fost amenintat. Cand s-au dus din nou la Parintele Cleopa, el le-a spus: ''Niciodata sa nu va temeti, dar nu de cativa ofiteri, nici de mii de ofiteri, nici de milioane, nici de miliarde. Chiar daca stau cu arma la ochi, cu glontul pe teava si degetul pe tragaci; nici o pusca nu va lua foc, nici un glonte nu va va nimeri, daca sunteti drepti inaintea lui Dumnezeu''.

142. O credincioasa a plecat de acasa cu mama sa, fara voia sotului ei, luand si masina, pentru a merge la parastasul unei rude. Intorcandu-se acasa tarziu, a trecut mai intai pe la Parintele Cleopa, cerandu-i sa se roage pentru ea, ca sa nu aiba probleme cu sotul cand se va intoarce acasa. Cu calm, parintele i-a raspuns: ''Mergeti cu bine si fara teama, caci atunci cand veti ajunge acasa, il veti gasi in genunchi, in fata icoanelor si nu va va spune nimic niciodata''. Intr-adevar, acasa ea si-a gasit sotul exact cum ii prevestise Parintele Cleopa.

Odata femeia l-a intrebat pe batranul: ''Parinte, de unde stiati tot ce se va intampla?'' Iar parintele i-a raspuns scurt: ''Rugaciunea te inalta pe treptele stiintei. Cu cat te rogi mai mult, cu atat stii mai mult si mai bine. Si nu te teme niciodata de nimeni si de nimic - doar roaga-te! Dumnezeu si Maica Lui te vad si te aud!''

143. Un parinte l-a intrebat pe batran ce va fi dupa plecarea sa la Domnul. Iar Parintele Cleopa a raspuns: ''Vor fi friguri puternice si geruri grele''.

144. Cu putin inainte de plecarea Parintelui Cleopa la Domnul, au venit la el doua crestine din comuna Poiana Teiului si au primit binecuvantare. Apoi, cerand cuvant de folos, batranul le-a zis: ''Eu ma duc la Domnul de-acum, dar pe voi va asteapta vremuri grele!''

145. Parintele Cleopa isi stia dinainte sfarsitul pe care-l astepta si spunea despre el in pilde. Odata a spus: ''Mai, ce cruce mare si frumoasa o sa am la cap''. Chiar in zilele dinaintea mortii Parintelui Cleopa, a fost terminata troita, care se afla in mijlocul cimitirului manastirii. La picioarele ei se gaseste acum mormantul parintelui. Altadata, desi troita nu era inceputa, parintele spunea ce va fi scris pe troita. Dar nimeni nu stia pe atunci despre ce vorbeste.

146. Spunea un ucenic despre Parintele Cleopa: ''Multe sunt de spus despre Preacuviosul Parintele nostru Cleopa. Dar cel mai mare lucru este ca sfintia sa il avea in inima pe Dumnezeu! Traia in Dumnezeu si Dumnezeu in el!''

147. Inainte de moartea Parintelui Cleopa un frate a gasit in livada manastirii un mar care avea fructe cu un gust deosebit. De aceea el le numea: ''merele din gradina raiului''. Voia sa duca cateva si Parintelui Cleopa, dar ii era rusine. Insa parintele i-a cunoscut gandurile si i-a spus: ''Du-te si ada-mi acum, caci la anul nu-mi vei mai putea aduce''.

148. La 3 noiembrie 1998, Parintele Cleopa spunea ucenicilor sai:

- Zilele mele sunt numarate pe degete! In curand o sa-mi faceti vesnica pomenire! Va rog sa ma pomeniti la rugaciuni!

149. Ucenicul Parintelui Cleopa povesteste si acestea: ''Joi noaptea spre vineri si vineri noaptea spre sambata, cu vreo cateva zile inainte de a se duce la Domnul, am dormit la sfintia sa in chilie. Atunci m-am minunat de nevointa lui. Toata noaptea nu a dormit, ci se straduia sa citeasca rugaciuni si nu putea, caci era foarte obosit si neputincios. Cu mintea se ruga si mana ii mergea pe metanie, dar ochii nu putea sa-i tina deschisi ca sa citeasca de pe carte. Se culca putin, apoi iar se scula si asa se nevoia sa se roage!''

150. Multi crestini ne scriu dupa plecarea la Domnul a Parintelui Cleopa si ne spun ca simt ajutorul rugaciunilor lui. O crestina spunea ca o rudenie de-a ei, fiind foarte bolnava, se deznadajduia. Dar zicand: ''Parinte Cleopa, ajuta-mi ?'' a fost cuprinsa de o asemenea pace si bucurie, incat nu mai dorea nici sanatate, nici nimic altceva, ci isi ducea cu bucurie crucea ei.

151. O crestina din Constanta a venit la Sihastria cu o luna inainte de a pleca la Domnul Parintele Cleopa. Era apropiata sfintiei sale. Ea ne spunea mai tarziu urmatoarele: ''Am venit la chilia Parintelui Cleopa, la 29 octombrie 1998, sa-i cer cuvant de folos si mi-a spus: ''Sora, cand mai vii la Sihastria, sa vii acolo sus la crucea din cimitir si sa-mi spui tot ce ai de spus si, daca ingaduie Dumnezeu, eu te aud si te ajut''.

152. Ucenicul de chilie al batranului marturiseste: ''Multi, aducandu-si aminte de Parintele Cleopa, dobandesc curaj si ravna pentru a merge pe calea Domnului. Pace, bucurie si duh de sfintenie simt multi din cei care intra in chilia sfintiei sale, chiar si mireni. Aceasta se simtea si cand chilia a fost goala, fara nici o icoana si fara nimic. Pana nu demult, parintele impartea cuvinte, iar acum imparte duh in inimile credinciosilor''.

152. O credincioasa apropiata Parintelui Cleopa, a venit de Sfintele Pasti la Sihastria, dar n-a mai trecut pe la chilia parintelui, gandindu-se ca nu mai are rost sa treaca pe acolo, de vreme ce a murit. Dar pe cand se odihnea la arhondaric, inainte de slujba Invierii, a avut un vis. Se afla in fata chiliei Parintelui Cleopa, gandindu-se ca el a murit si deodata parintele a aparut in pragul usii si i-a zis:

- Hai inauntru, de ce nu intri?

- Dar nu sunteti mort, parinte? a intrebat ea.

- Tu nu vezi ca sunt viu? a spus parintele.

A doua zi, de Inviere, femeia a mers la chilia Parintelui Cleopa si s-a inchinat la Sfintele Icoane, crezand cu putere ca el este viu si se roaga pentru toti care ii cer ajutorul.

Multa lume se inchina in chilia si la mormantul Parintelui Cleopa, si iau pamant si flori de binecuvantare, spunand ca simt ajutor prin rugaciunile sfintiei sale. Gandindu-ne la marturiile cuprinse in aceasta carte si la multe altele care nu s-au mai scris aici, suntem incredintati ca Bunul Dumnezeu l-a asezat in ceata cuviosilor parinti. Pentru aceea, indraznim sa ne rugam si noi la chilia si mormantul sau, zicand:

Preacuvioase Parinte Cleopa, de ai castigat har si mila inaintea lui Hristos Dumnezeu, roaga-te si pentru noi, pacatosii fiii tai!

Parintele Ioanichie Balan

SFANTUL GRIGORIE PALAMA despre cum sa petrecem Postul Nasterii Domnului

Publicat pe 14 Nov 2008 | Categorii: Cum sa tinem post?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Sfantul Grigorie Palama, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri | Print

Postul – Despre buna randuiala a postului - Sf. Grigorie Palama

“1. Placuta este ochilor nostri privelistea marii linistite, rasfrangand pe intinderea ei netulburata lumina scaparatoare a razelor soarelui in plina stralucire. Dar si mai desfatator este sa privesti si sa graiesti despre Biserica cea strans unita dupa vointa lui Dumnezeu, izbavita de tulburari si luminata, in chip tainic, de lumina cea dumnezeiasca, desfacandu-si aripile catre stralucirea de dincolo si intinzandu-si in sus mainile, ochii, simtirea, precum si intreaga ei cugetare. Dupa ce harul Duhului Sfant mi-a harazit astazi aceasta vedere placuta si a ingaduit ca voi toti sa petreceti impreuna noaptea si ziua in templul lui Dumnezeu, nelipsindu-va voua ravna venirii voastre la El, haideti acum sa ajutam, dand putere pomului tainic, rasadit la cumpana apelor Duhului Sfant, si ca si voi prin rugaciunile voastre de dimineata, tot asa si noi, in masura in care ne ingaduie timpul, sa adaugam invataturii de dimineata pe cea de seara, aratand mai lamurit iscusintele prin care vrajmasul mantuirii noastre face ca nu numai postul, dar si rugaciunea noastra sa ramana in tot chipul fara de nici un folos.

2.  Exista, fratilor, si alta saturare si betie rea si vicleana, care nu vine nici din mancaruri, nici din bauturi, nici din desfatarea pricinuita de acestea, ci din mania catre aproapele nostru si din ura fata de el, si din tinerea de minte a greselilor sale, si din toate rautatile ce se isca astfel. Despre acestea si Moise in cantarea sa spune: “Vinul lor este venin de scorpion si otrava pierzatoare de aspida” [Deuteronomul 32, 33]. Pentru acestea si proorocul Isaia zice: “Vai de cei  ce se imbata fara de vin” [vezi Isaia 20, 1]; si iarasi acelasi prooroc vesteste: “Sa nu postiti cu lupte” [vezi Isaia 58, 3]. Dar si catre cei ce postesc in felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: “Sa-si plece capul ca o trestie si sa se culce pe sac si in cenusa, oare acesta se cheama post, zi placuta Domnului?” [Isaia 58, 5] si “Cand ridicati mainile voastre catre Mine, Eu imi intorc ochii aiurea” [Isaia 1, 15].

3.  Asadar, aceasta betie a urii, pricina de capatai a indepartarii oamenilor de Dumnezeu, diavolul cauta sa o insufle tuturor celor ce se roaga si postesc, apoi trezeste amintirea mahnirilor si plangerilor noastre, ne pune in miscare gandurile spre aducerea aminte a raului si ascute limba noastra pentru vorbe haine si de ocara, pregatindu-ne pe noi sa fim astfel precum David il descrie pe cel ce se roaga in necuviinta: “Faradelege toata ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascutit a facut viclesug” [Psalmi 51, 1]; si el se roaga catre Dumnezeu ca sa fie izbavit de acestea, spunand: “Scoate-ma, Doamne, de la omul viclean si de omul nedrept ma izbaveste; ascutit-au limba lor ca a sarpelui; venin de aspida sub buzele lor” [Psalmi 139, 1-3].

4.  Dar noi, fratilor, in vremea postului si a rugaciunii, sa scoatem din sufletul nostru – rogu-va – ceea ce avem impotriva cuiva, fie ca in adevar si pe drept avem, fie ca doar socotim ca avem, si sa fim cu totii oameni evlaviosi, sa gandim mai mult unii despre altii sub indemnul dragostei si al faptelor ce lor bune, graindu-ne de bine, cumpanind in noi in sine si cugetand la cele bune inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, pentru ca sa postim noi cu postul cel aducator de laude si fara de prihana. Iar cererile noastre catre Dumnezeu, cele din vremea postului, sa fie bine primite, si sa-L numim pe El “Tata dupa har, in chip cuvenit, invrednicindu-ne astfel a-l grai cu indrazneala: “Tata, iarta-ne noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”.

5.  Dar iarasi cugetarea din vremea rugaciunii savarsite de noi si a postului devine fara de nici un folos prin lucratura celui ce unelteste impotriva sufletelor noastre; caci o astfel de cugetare semetita avand acel fariseu, desi postea si se ruga, S-a intors gol. Dar noi, stiind ca este necurat si neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeata, si stiind prea bine ca noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe si cu mari daruri si ca dam inapoi prea putin din ceea ce datoram, sa le facem uitate pe cele daruite mai inainte, ca si cum ar fi o nimica toata, si indreptandu-ne cu mintea spre cele viitoare, sa postim, sa ne rugam cu inima zdrobita si cu smerenie sa ne invinuim pe noi insine, ca sa fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie sa stam in biserica lui Dumnezeu.

6.  Exista si un alt chip de viclenie a celui rau, ca re face ca osteneala noastra pentru post si rugaciune sa fie fara de castig pentru noi, indemnandu-ne sa savarsim si postul, si rugaciunea manati de slava desarta si de fatarnicie. De aceea si Domnul vesteste iarasi in Evanghelie, spunand: “Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” [Matei 6, 6].

7.  Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o porunca de a fi indepartate adunarile si rugaciunile si cantarile de psalmi, caci atunci nu ar fi spus proorocul alcatuitor al Psalmilor. “In mijlocul adunarii Te voi lauda” [Psalmi 21, 24] si “Lauda-Te-voi intre popoare, Doamne, canta-voi Tie intre neamuri” [Psalmi 56, 12] si “Rugaciunile mele le voi face inaintea ce lor ce se tem de El” [Psalmi 21, 29]; si inca ne-a mai grait noua: “In adunari binecuvantati pe Dumnezeu” [Psalmi 67, 27] si “Veniti sa ne inchinam si sa cadem inaintea Lui si sa plangem inaintea Domnului, Celui ce ne-a facut pe noi” [Psalmi 94, 6]. Dar si catre altii mai sus asezati – despre care nu este timpul si locul sa vorbim acum – Isi indreapta Domnul indemnul la rugaciunea cea facuta cand suntem singuri in casele noastre si in asternuturile noastre, care intareste rugaciunea catre  Dumnezeu savarsita in biserici, asa cum rugaciunea cea launtrica, facuta cu mintea, o intareste pe cea savarsita cu buzele. Fiindca acela ce ar voi sa se roage numai atunci cand se afla in biserica lui Dumnezeu, neingrijindu-se deloc de rugaciune acasa, sau pe drumuri, sau in piete, acela nu se roaga cu adevarat nici cand sta dinaintea altarului lui Dumnezeu.

8.  Acestea le arata si acela care, dupa ce spune: “Gata este inima mea, Dumnezeule!“, adauga: “Canta-voi si voi lauda slava Ta” [Psalmi 56, 10], iar in alta parte: “De mi-am adus aminte de Tine in asternutul meu, in dimineti am cugetat la Tine…” [Psalmi 62, 7]. Dar ne invata si El: “Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau. Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” [Matei 6, 16-18].

9.  O, cat de mare si neasemuita este iubirea Ta de oameni! Prin aceste cuvinte insusi Domnul ne-a aratat indoiala si tagada care vor starui asupra Judecatii de apoi, pentru ca noi sa capatam de aici o mai buna judecata si o soarta mai fericita. Caci Domnul ii va agrai atunci pe cei ce traiesc dupa slava desarta si nu dupa porunca Lui, spunand, potrivit celor de mai sus: “Ati luat plata in viata voastra“, precum a zis si Avraam catre acel bogat care ardea in focul mistuitor: “Ai primit cele bune ale tale in viata ta” [Luca 16, 25]. Iar celor ce cauta spre El, in vremea in care se ostenesc pentru virtute, spune ca le va rasplati sub ochii tuturor, adica le va da in schimb, la aratarea Sa, aceasta cuprinzatoare binecuvantare si mostenire si desfatare neamestecata si vesnica. Cel Care vrea ca toti sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului vadeste acum – precum spuneam – hotararea cea neprihanita si neschimbatoare, aratand aici ca nu sunt fii ai lui Dumnezeu decat aceia care dispretuiesc slava omeneasca.

10. Caci de aceea aduce El in fata cuvantul Sau hotarat asupra acestor soiuri de oameni, spunand: “Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va da inapoi tie pe fata“, pentru ca sa-i arate El si sa-i faca pe cei ce dispretuiesc omeneasca slava desarta copii infiati si impreuna mostenitori ai Sai; iar pe aceia ce nu sunt astfel sa-i lepede din vrednicia de fii al Lui, daca nu se pocaiesc. Cuvintele acestea le-a grait Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roaga si postesc sa caute la parerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindca altminteri, chiar indurand noi ostenea la postului si a rugaciunii, ramanem lipsiti si straini de rasplata. El spune sa ne ungem capul si sa ne spalam fata, adica sa nu ne folosim de paloarea cea nefireasca, nici sa nu avem capul murdar si cu totul uscat, ca si cum am parea ca suferim aceasta din pricina postului incrancenat si din dispret fata de trup, vanand astfel laude din partea oamenilor. Caci acestea le faceau fariseii, dorind ei a fi vazuti de oameni, si de aceea, pe buna dreptate, au fost socotiti despartiti de Biserica lui Hristos, iar Domnul ne opreste intru totul sa ne asemanam lor.

11. Daca se va numi cugetul [ratiunea], prin asemanare [analogie], cap al sufletului, ca unul ce este conducator, iar inchipuirea [imaginatia] chip al sufletului, in care se afla jiltul cel statornic al puterilor [energiilor] izvorate din simturi, este bine ca noi, atunci cand postim, sa ne ungem capul cu untdelemn, adica sa facem sa fie cugetul nostru milostiv, iar fata noastra, adica inchipuirea, sa o spalam de gandurile cele rusinoase si necurate, de manie si de toata rautatea. Pentru ca un astfel de post, implinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreuna cu acestea si pe duhurile cele necurate, care sunt incepatoare si pricinuitoare ale unor astfel de patimi, le surghiuneste si le rusineaza, asezandu-i pe cei ce postesc la rand cu ingerii cei buni, intorcandu-i catre acei ingeri si oranduind ca acestia sa fie pazitori ai acelora, degraba ajutatori si impreuna lucratori.

12. In felul acesta, pe vremuri, alaturi de cei trei tineri din Babilon, impodobiti cu infranarea si cu postul, a fost vazut in mijlocul focului mistuitor si un al patrulea, care era cu ei, pazindu-i si purtandu-le de grija ca sa ramana teferi, de parca in chip minunat i-ar fi scaldat in roua [Daniel 3, 25]. Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea de multe zile, s-a infatisat un inger care ii dadea sfaturi intelepte si ii prevestea lui cele viitoare. Si in acelasi chip, altadata, un inger a adus de la o mare departare pe un prooroc [Avacum] care a strabatut vazduhul si care a purtat hrana [lui Daniel], prin rugaciune si post astupandu-se gura leilor [Daniel /Bel si balaurul, 33]. Asemenea si noua, care ne ostenim si ne straduim in post trupesc si duhovnicesc si in rugaciuni, cu ajutorul si impreuna lucrarea ingerilor celor buni, vapaia de foc a poftei trupesti ne va fi stinsa de tot, iar mania ne va fi imblanzita precum cea a leilor, facandu-ne noi partasi la hrana cea prooroceasca. Prin nadejdea bunurilor viitoare, prin credinta si prin clarvederea cea duhovniceasca, ne vom invrednici noi sa calcam in picioare serpii si scorpiile, si toata puterea vrajmasului.

13. Iar postul care nu este implinit in acest fel si nu se savarseste in acest chip se inrudeste si se insoteste mai degraba cu ingerii cei rai, caci a lor este pustiirea insotita de manie, de ura si de trufie, ca si de impotrivirea fata de Dumnezeu, pe cand noi, ca unii ce suntem robi si slujitori ai binelui, stam impotriva acestor ingeri rai, cum si spune Apostolul: “Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri” [Efeseni 6, 12]. Asadar, pe scurt, impotrivirea noastra fata de ei se implineste prin post, dar noi cerem pentru paza noastra si platosa intelepciunii, si coiful milostivirii celei mantuitoare, si scutul credintei, precum si sabia cea prea indestulatoare a Duhului Sfant, adica cuvantul cel mantuitor dat noua de Dumnezeu, ca sa ne fie spre aparare. In felul acesta ne vom intrece in lupta cea buna, vom pazi credinta cea temeinica, vom stinge toate sagetile de foc ale celui rau, vom dobandi cununa Lui cea vesnica si cereasca, infatisandu-ne ca biruitori in toate, bucurandu-ne de-a pururi impreuna cu ingerii din ceruri, intru Hristos, Domnul nostru. 14. Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, dimpreuna cu “Tatal Sau cel fara de inceput si cu Duhul Sau cel Preasfant si de viata facator, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin“.

• Apa cea vie: Cum putem birui MÂNIA şi FURIA – Sf. Ioan Gura de Aur

Vrei să afli cât de mare rău este mânia? Uită-te la cei care se ceartă în piaţă sau pe drum. La tine cu greutate poţi vedea urâciunea acestei patimi, pentru că atunci când te mânii, gândul tău se tulbură şi parcă eşti beat. Însă când eşti liniştit, poţi să te uiţi la semenii tăi care sunt înfuriaţi şi să înţelegi că aşa eşti şi tu.

Ce se întâmplă, aşadar? Pieptul fierbe, gura răcneşte, pe ochi ies flăcări, faţa se umflă şi se înroşeşte, mâinile sunt scuturate, picioarele sar ca la circ – omul întreg seamănă cu un nebun, sau mai bine zis, cu un măgar sălbatic, care azvârle şi muşcă. Iată cât de necuviincioasă şi de umilitoare este înfăţişarea celui care este stăpânit de mânie.

„Dar inima mea este tulburată şi suferă din pricina jignirilor care mi se aduc”, îmi spui tu. Ştiu lucrul acesta şi tocmai de aceea mă minunez de cei care nu se lasă pradă furiei. Şi să ştii că dacă vrei, cu toţii avem puterea să o împiedicăm să izbucnească. De ce nu ne supărăm sau nu arătăm că suntem supăraţi la lucru, atunci când cel care este mai mare peste noi ne ceartă? Pentru că ne temem ca nu cumva, dacă-i răspundem cu mânie, să ne dea afară. Aşadar, frica potoleşte mânia. De ce când îi certăm pe slujbaşii noştri, ei nu scot nici un cuvânt? Pentru că şi pe ei îi reţine aceeaşi primejdie care atârnă deasupra capetelor lor.

Aşadar, atunci când ne jignesc oameni puternici, adică cei care au puterea să ne facă rău, îndurăm mai mult decât am fi crezut. Dar dacă jignirea vine de la oameni care sunt mai prejos de noi sau lipsiţi de putere, de la oameni de care nu este nevoie să ne fie frică, nu îndurăm insulta. De ce nu ne gândim că şi într-un caz şi în celălalt, Dumnezeu este Cel care îngăduie să fim atacaţi? Dumnezeu este Cel care ne dă medicamentul amar, dar mântuitor, ca să ne vindece de egoismul nostru. Aşadar, să nu ne mâniem şi să nu ne îndreptăm nici împotriva înţeleptului Doctor, nici împotriva oamenilor, care sunt instrumentele prin care lucrează Dumnezeu. Să întâmpinăm orice vorbă rea şi orice nedreptate cu tăcere, îndelungă-răbdare şi smerenie.

Te-a supărat careva? Adu-ţi atunci aminte de păcatele tale şi gândeşte-te de câte ori L-ai supărat tu pe Dumnezeu. Dacă acum nu te vei mânia şi vei ierta, nici Dumnezeu nu se va mânia pe tine atunci când va fi nevoie să dai socoteală pentru faptele tale. Iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre (Marcu 11, 25).

Dacă te vei purta astfel, nu vei avea folos numai în ceruri, ci şi aici, pe pământ. Adu-ţi aminte de două împrejurări când ai fost vorbit de rău sau nedreptăţit: una când ai dat frâu liber mâniei tale şi una când ai rămas liniştit. Spune-mi: când ai fost mai mulţumit şi când te-ai folosit? Atunci când ai fost biruit de mânie sau când ai biruit mânia? De multe ori, am ajuns să ne blestemăm pe noi înşine, pentru că mânia ne-a împins să spunem vorbe rele. Dimpotrivă, când am fost deasupra mâniei, am scăpat de multe rele şi am fost mulţumiţi, ca atunci când ne-am biruit duşmanul. Când ne apărăm prin mânie, nu biruim, ci suferim cea mai mare înfrângere. Biruieşti doar atunci când întâmpini răul cu blândeţe. Cei nebuni, desigur, spun că este tocmai invers. Dar tu să nu ceri părerea oamenilor nebuni, ci a celor cu minte. Sau mai bine, îndreaptă privirea ta spre Dumnezeu, pentru ca El să te cinstească. Cine are cinstirea lui Dumnezeu, nu are nevoie de altă cinstire.

Iar dacă eşti mânios din fire şi nu poţi să te abţii, măcar nu lăsa ca mânia să pună stăpânire pe tine pentru multă vreme. Alung-o departe cât mai repede. Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efes. 4, 26). Trebuie să avem mare grijă cu această patimă, căci ea a distrus familii, a stricat prietenii şi a pricinuit nenumărate nenorociri.

Te nedreptăţeşte cineva? Nu te certa cu el, ci cu diavolul, care îl îndeamnă la rău. De omul care păcătuieşte să-ţi pară rău. Să te gândeşti că dacă nu se pocăieşte, va fi pedepsit în iad pe vecie. În felul acesta, nu numai că nu te vei mânia, dar îţi şi va părea rău pentru el.

Aşa cum îţi este milă de un bolnav care este cuprins de febră, la fel să îţi fie milă şi de fratele tău care te nedreptăţeşte. Şi acesta este bolnav. Vrei să te aperi de nedreptate? Atunci smereşte-te şi taci. În felul acesta, îl vei răni pe duşmanul tău, diavolul. Altfel, dacă te mânii şi te răzbuni, îţi vei face rău atât ţie, cât şi fratelui tău, care este deja rănit de diavol şi nu mai are nevoie de încă o rană, ci de compătimire, rugăciune şi de ajutorul tău. Dacă nu cazi, poţi chiar să-l ajuţi. Dar dacă şi tu cazi sub săgeata mâniei aruncată de diavol, cine vă va ridica pe amândoi? Nici tu nu-l mai poţi ajuta pe el, nici el pe tine.

De aceea, să ne purtăm mereu în aşa fel, încât să ajutăm la vindecarea rănilor fraţilor noştri. Să nu le facem şi alte răni şi să nu le adâncim pe cele pe care le-a făcut diavolul. Să nu îi răsplătim cu răul. Mă vei întreba: „Dar ce, e rău să înjur pe cineva care mi-a făcut rău?” Este rău tocmai pentru faptul că nu este socotit un rău atât de mare. Dispreţuim cu uşurinţă ceea ce ni se pare mic. Şi cu cât dispreţuim mai mult un lucru mic, cu atât el se face mai mare, până când nu mai are leac.

Crezi, aşadar, că nu faci un lucru rău atunci când îl înjuri pe fratele tău? Chiar dacă ţi-a făcut vreun rău, el este tot fratele tău. Când zici, „Tatăl nostru”, „nostru” înseamnă mai multe persoane. Aşadar, Domnul este Părintele tuturor. Iar noi, pentru că avem acelaşi Părinte, suntem fraţi. De aceea, nu-l poţi vedea pe fratele tău ca vrăjmaş şi în acelaşi timp, să-L numeşti Părinte pe preabunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care te-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa. Nu te poţi repezi ca un taur, să dai din picioare ca măgarul, să urli ca un lup, să muşti cu viclenie ca un scorpion şi, în acelaşi timp, să fii copilul lui Dumnezeu. Nu eşti om, pentru că omul are bunătatea Creatorului său. Atunci ce eşti? Fiară? Dar fiarele au doar una din neajunsurile pe care le-am spus mai înainte, pe când tu le ai pe toate şi chiar mai multe. De altfel, fiarele pădurii, deşi sunt sălbatice prin firea lor, dacă te porţi cum trebuie cu ele, se îmblânzesc. Dar tu, care eşti blând prin firea ta, te sălbăticeşti prin mânie.

Vrei să fii copil adevărat al lui Dumnezeu? Dacă da, trebuie să semeni cu El. Şi nimic nu te face să semeni mai mult cu Dumnezeu decât dacă îi ierţi pe cei care te nedreptăţesc, dacă faci bine celor care îţi fac rău, dacă îi lauzi pe cei care te vorbesc de rău, dacă eşti blând cu cei care te batjocoresc. Dar chiar dacă vrei să pedepseşti pe cineva care ţi-a făcut rău, nu-i răspunde cu rău. Fă-i bine şi l-ai pedepsit! Pentru că dacă te răzbuni pe el, vei fi judecat cu acela. Pe când dacă arăţi bunătate, tu vei fi lăudat şi numai acela va fi judecat. Şi nu există pentru duşmanul tău o pedeapsă mai mare decât să vadă că tu eşti lăudat, iar el este judecat. Nu uita nici că Dumnezeu, Care este dreptul Judecător, îl va pedepsi pentru răul pe care ţi l-a făcut, în afară de cazul în care se va pocăi la timp. Şi cum se va pocăi? Văzându-ţi îndelunga-răbdare. Iată ce ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel: Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Rom. 12, 17-21).

Dacă la rău nu trebuie să răspundem cu rău, cu atât mai mult, la bine nu trebuie să răspundem cu rău. Tuturor oamenilor, prieteni sau duşmani, să le arătăm mereu bunătate, prin faptele şi vorbele noastre. Bunătatea naşte în noi nădejdea mântuirii şi ne umple inima de bucurie. Cum ne-ar putea lua tristeţea în stăpânire dacă suntem atât de buni la suflet, încât şi vrăşmaşilor noştri le facem bine?

Aşadar, să nu ne preocupe nimic mai mult ca vindecarea sufletului nostru de mânie şi răutate. Să ne împăcăm cu cei care au ceva împotriva noastră, pentru că nici rugăciunea, nici postul, nici milostenia, nici virtuţile nu ne vor putea izbăvi de iad în ziua Judecăţii, dacă sufletul nostru este pătat de această patimă. Iată de ce Domnul ne porunceşte fiecăruia dintre noi: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mat. 5, 23-24).

Sfântul Ioan Gura de Aur – Din cartea “Problemele vietii“

Sfântul Siluan: Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?

Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor.

Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, bine îmi va fi şi mie, şi celorlalţi”, şi aşa sufletul tău pururea va fi în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i aşa, aia nu-i bine”, niciodată nu va fi pace în suflet, măcar de ar şi posti şi mult s-ar ruga.

Apostolii erau întreg dăruiţi voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii oameni sfinţi au răbdat toate scârbele, încredinţându-se voii lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.

Trebuie neclintit să ne amintim că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că pe noi tot mereu încearcă să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Dară Domnul au zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.

„O, Milostiv Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pacea Sfinţilor Apostoli: «Pacea Mea dau vouă».

Doamne, dă şi nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu-şi pierdeau pacea, şi întru dânşii ea nu se împuţina”.

Slavă Domnului şi milosârdiei Sale, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.

Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?

Judecând după Scriptură şi după moravurile oamenilor de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească, fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. Câtă vreme trăia Cuviosul Serafim, pentru rugăciunile sale Domnul păzea Rusia; iar după dânsul s-a înălţat un alt stâlp ce ajungea de la pământ până la cer - Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este de-al vremilor noastre, şi l-am văzut rugându-se, pe când pe ceilalţi nu i-am văzut.

Ne amintim cum după Liturghie, când i-au adus calul şi trăsura şi el se aşeza în ea, norodul 1-a împresurat, cerându-i binecuvântarea; şi într-o astfel de învălmăşeală sufletul îi era neîntrerupt în Dumnezeu, şi într-o astfel de gloată el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum ajungea el la aceasta? - iată întrebarea noastră.

Ajungea la aceasta şi nu se risipea pentru că iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:

„Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale”.

„Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să le încălzească inimile cu dragostea Ta, şi să-i povăţuiască întru tot adevărul şi binele”.

„Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie întru tot norodul Tău, pre carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-Născut, spre a mântui lumea”.

„Doamne, dăruieşte lor harul Tău, ca în pace şi în iubire să Te cunoască şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Tabor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.

Astfel, neîncetat rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem în noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.

Să cugete fieştecare la acestea. (Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducerea Ierom, Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 335-337)

O minune a Maicii Domnului din zilele noastre

Publicat pe 25 Mar 2009 | Categorii: Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Minuni si convertiri | Print

Marturia urmatoare este primita de la o cititoare a site-ului, relatand minunea incontestabila si uluitoare savarsita de Maica Domnului cu ea insasi, in copilarie, in urma cu 19 ani:

   Dragul meu cititor, probabil cand iti vei arunca privirea asupra titlului simplu, clar si la obiect, nu-ti va starni interesul mai deloc. Probabil vei zice: “eh… minuni… si iar minuni… am mai auzit…. o minune nu tine decat 3 zile…etc“. Ai perfecta dreptate, ne-am obisnuit cu atatea minuni incat le-am pierdut valoarea, avem impresia ca e ceva ce ni se cuvine, ceva normal. Cat despre durata de doar “3 zile”, adevarul este ca noi nu-i permitem un timp mai indelungat de supravietuire. Te vei intreba: cum oare? Iar eu iti voi spune ca atata timp cat credinta in acea minune este mai mare si mai puternica cu atat minunea va persista mai mult timp atat in inima cat si in viata noastra.

      Poate vei spune, ca “nu exista minuni”, tu, cel care, sper ca ti-am starnit curiozitatea cat de putin sa frunzaresti aceste umile randuri, dar care poate ca te vor induiosa pana la lacrimi… O, cat de dezinteresat si prea preocupat de grijile acestei lumi nesatisfacatoare este omul!… Cum nu-si da seama de minunile de la tot pasul, care-l inconjoara?… Cum nu vede toate minunatiile ramase firimituri din Raiul lui Adam?… Cum ramane atat de rece si de neclintit la sursurul dulce graitor al apelor, la ciripitul incantator al pasarilor, la multitudinea de culori ce imbraca muntii, dealurile, campiile si sesurile, la azurul minunat al cerului, la culorile calde si increzatoare ale curcubeului, la mirosul parfumat si imbatator al florilor?

       Se tot vorbeste despre cele 7 mari minuni ale lumii antice si cele 7 minuni ale lumii contemporane… Cum poate omul sa ramana uimit si placut surprins de aceste “minuni artificiale” facute de mana omului iar in fata celor facute de Creatorul intregului Univers sa ramana nepasator?  O, cata rabdare si cata dragoste are Dumnezeu pentru noi pentru ca ar putea sa ne lipseasca de darurile pe care le-a lasat ca marturie vie unor simpli muritori de rand! Poate, atunci,  pierzand toate acestea vom ajunge sa pretuim ce-am avut… dar asta este firea omului.

      Si pentru ca nu vreau sa te plictisesc, dragul meu cititor, cu toata aceasta filosofie despre viata, creatii si Creator am sa incep prin a-ti demonstra ceea ce am enuntat mai sus.

      Minunea despre care vreau sa-ti vorbesc a avut o evolutie neasteptata in viata personajului principal si anume: a durat “3 zile” (durata nu este reala, a supravietuit aproximativ 11 ani), apoi o perioada destul de indelungata (este vorba de 7 ani) a fost ingropata, cu mici exceptii, cand a mai fost scoasa la iveala de alte persoane, care au fost martore si, acum, se pare, voia lui Dumnezeu este ca ea sa fie scoasa din nou la suprafata. Acesta este motivul pentru care eu ma aflu scriind aceste randuri, in speranta ca cele ce voi povesti, daca nu vor patrunde adanc in inima ta,  macar vor reusi sa stoarca o lacrima, fie ea si plapanda, din ochii tai.

      Acum 18 ani, in cartierul romanesc craiovean, Rovine, Maica Domnului a mai salvat o viata omeneasca, pe cea  a unei fetite in varsta de 4 anisori. Iata cum s-au petrecut lucrurile: intr-o insorita si placuta dimineata de Duminica, 13 mai 1990, parintii fetitei respective au plecat la piata sa-i cumpere odraslei cirese (ii placeau foarte mult), lasand copila singura acasa dormind. Aceasta familie locuia la etajul 4 al unui bloc cu doua camere semidecomandate (un amanunt semnificativ). Fetita s-a trezit in jurul orei 10 si, vazandu-se singura in dormitor, a plecat sa-si caute parintii prin casa. A traversat sufrageria in goana pentru a ajunge la bucatarie, unde stia ca petrece mai mult timp mama sa, fiind sigura ca o va gasi acolo. Mare i-a fost dezamagirea cand a observat ca de fapt era singura acasa. A fost cuprinsa de teama de singuratate la fel ca orice copil de varsta ei.

      Atunci i-a venit un gand “salvator” cum sa scape de singuratate: a hotarat sa iasa afara sa se joace, insa cheile nu erau pe nicaieri. Au urmat niste momente de plans inabusit plin de durerea si tristetea abandonarii din partea parintilor cat si de lipsa de incredere a acestora: “daca tot au plecat de ce nu mi-au lasat macar cheile?”, gandea micuta copila si o gramada de astfel de intrebari, ce-i cuprindeau mintea ei frageda de doar 4 anisori, nu-si gaseau raspunsuri.

      La un moment dat, un zambet i-a luminat fata: “daca nu am chei sa deschid usa sa ies afara, ce-ar fi sa sar pe geam?” Zis si facut. S-a urcat incaltata pe pervazul geamului de la bucatarie hotarata sa sara. Geamul de la bucatarie era prevazut cu un raft exterior confectionat din lemn, unde se pastrau alimentele la rece. In acea zi lemnul era umed pentru ca plouase cu vreo 2 zile inainte si nu avusese suficient timp sa se usuce, avand in vedere ca blocul era umbrit de cativa castani uriasi ce-si inaltau falnicele ramuri catre etajele superioare. Copila a iesit afara pe geam tinandu-se cu mainile de acel raft. Corpul ii atarna incovrigat in exteriorul gemului agatata fiind cu mainile si picioarele de marginile raftului. Uitandu-se in jos a fost cuprinsa de frica: “dar daca nu cad in picioare, asa cum m-am gandit?” Aceasta indoiala a determinat-o sa vrea sa intre in casa, insa nu a mai apucat. Ce se intamplase? Lemnul fiind umed, cand copila a incercat sa intre pe geam in casa, i-a alunecat unul dintre picioare si, astfel, dezechilibrandu-se a cazut in gol.

      S-a agatat in sarmele de rufe exterioare balconului vecinului de la etajul 3, incetinindu-i intr-un fel viteza caderii. Fetita a cazut in gradina vecinului de la parter cu jumatatea corpului de la brau in sus pe pamant, iar cealalta jumatate de la brau in jos pe ciment. Minunea a fost ca, in urma cu o zi, vecinul de la parter, in gradina caruia a aterizat “micul avion” taiase gardul de sarma ghimpata ce inconjura gradina, astfel copila nu a fost sfartecata de la mijloc in doua. Si cea mai mare minune a fost ca fetita a scapat cu viata, fiind dusa in stare de inconstienta la spital de catre vecinul de la parter.

      Ce se intamplase? In tot acest timp in care lucrurile se petreceau cu rapiditate, fetita se afla intr-o stare de veghe, nici lucida, dar nici constienta. In momentul caderii copila a fost prinsa de bratul drept al unei “Doamne” (asa cum sustinea fetita) mult prea luminoasa, imbracata in alb cu ” ceva colorat” pe cap si tinand pe bratul stang un Prunc de varsta foarte frageda. Amandoi erau invaluiti intr-o lumina orbitoare si o caldura cereasca izvora din fiinta lor. “Doamna” tinand pe bratul sau stang pe al Ei Prunc si pe bratul drept pe copila “parasutista” a lasat-o incet pe pamant dupa care, acele Fiinte Ceresti s-au ridicat la cer, invaluite in slava divina.

      Copila s-a trezit la spital, nestiind de ce se afla acolo. Intretimp parintii au ajuns la bloc, unde au aflat de marea tragedie intamplata in lipsa lor intr-o “zi ghinionista” de 13 ale lunii mai. Au alergat intr-un suflet spre spital. Tatal fiind la volan isi pierduse firea cu totul conducand ca un nebun fara tinta, gandind cu mustrari de constiinta ca si-au omorat fetita, iar mama disperata, infricosata din cauza vitezei de la volan a sotului gandea ca nu vor mai apuca sa-si vada fetita, totul terminandu-se cu un grav accident. In sinea ei tot spera ca fetita este in viata, insa si-o inchipuia desfigurata. Intr-un final au ajuns la spital, innebuniti de durere, voind sa afle unde este copilul lor. Cine poate descrie spaima, nelinistile, durerea, mustrarile de constiinta si nebunia temporara a parintilor inconstienti care-si lasasera unicul copil in etate de doar 4 ani singur inchis in casa? Este infricosator de dureros numai cand te gandesti care au fost starile successive ale sentimentelor prin care au trecut in acele momente. Cand ei au ajuns la spital intreband de copila, ea tocmai iesea de la radiologie… au ramas muti de spaima… copila arata ca si cum nu ar fi patit nimic, insa nelinistea i-a cuprins iar pe bietii parinti: “daca are vreo hemoragie interna sau organele interne sunt afectate de cazatura?”, si cate astfel de intrebari nu le dadeau voie sa-si recapete linistea.

      Au luat legatura cu doctorul ce o examinase pe fetita, care, atunci cand fusese adusa la spital de catre vecinul fetei, era aproape sigur ca acela o accidentase nicidecum ca ar fi cazut de la etajul 4. Confirmarea i-a fost facuta de parintii fetei si de insesi fetita care sustinea intruna ca ea nu a cazut de la etajul 4 ci ca o “Doamna” a asezat-o pe pamant. Au urmat 3 zile de examene medicale ale copilei la urgente apoi o saptamana de zile  a fost supravegheata in salonul de copii  fiind alimentata cu perfuzii. I se facuse foame bietei copile iar mama ii plangea de mila cand aceasta o ruga plangator: “macar o rosica da-mi si mie… un biscuite”, insa pentru binele fetitei (i se interzisese sa fie hranita pe perioada supravegherii, doar prin perfuzii era alimentata) ii era refuzata orice dorinta culinara.

      Au trecut toate cele 10 zile de spitalizare ale fetitei, cand, doctorul dandu-se batut, le-a externat pe mama si fetita zicandu-le: “Doamna, dati slava lui Dumnezeu pentru ca aceasta e o minune dumnezeiasca, eu ca doctor n-am facut nimic, ma simt neputincios in fata maretiei divine…. duceti-va si multumiti-I lui Dumnezeu… asemenea cazuri sunt de unu la 1 milion”.

      A urmat o alta perioada de examinari psihologice… era ceva de necrezut… cum un copil de 4 ani cade de la etajul 4 si nu a patit nimic afara de o zgarietura in talpa piciorului drept in forma de potcoava? Toti se gandeau, ca urmare a povestirii fetitei ca a fost afectata mintal de aceasta tragedie si ca mintea ei refuza acest lucru si de aceea a scornit povestea cu “Doamna”. Testele ieseau bune de fiecare data, iar parintii convingandu-se de minunea pe care o simtisera pe propria piele au alergat la Dumnezeu sa-I dea multumire. Au luat-o si pe copila cu ei la Biserica, unde fetita a recunoscut-o pe “Doamna” ce-I salvase viata in persoana Maicii Domnului din icoana ce se afla pe atunci in Catedrala din Craiova.

      Abia atunci au inteles toti vedenia copilei si au dat slava lui Dumnezeu fara nicio indoiala ca El a ales aceasta minunata intamplare intru slava numelui Sau si pentru mantuirea acelei familii. Din acel moment familia respectiva a inceput marea cautare a acelui Dumnezeu care le-a scapat fata de la moarte prin intermediul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Sa. Au alergat la catolici, protestanti, iehovisti si tot felul de secte, unde sperau sa afle credinta adevarata. Iar aceasta era mai aproape de ei decat ar fi crezut, pentru ca verisoara prin alianta a mamei copilei i-a luminat cu invataturile adevaratei si singurei credinte.

      Fetita respectiva are 23 de ani in prezent si este cea care  scrie aceste randuri, retraind cu fiecare fraza, acea minunata intamplare care, sper ca, nu va ramane doar scrisa si ca intr-un timp, atat cat o vrea Dumnezeu, va avea un ecou puternic, ca in urma cu 19 ani. De multe ori mi-as fi dorit sa mor atunci la 4 ani, imi doream nespus de mult sa ma fac ingeras, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu mine.

      Si acum te intreb, dragule cititor, care este parerea ta despre minuni afland cele intamplate si traite de cea care scrie aceste randuri pentru tine? Ce valoare mai au acum superstitiile? Cum ramane cu ghinionul din ziua de 13? Cum ramane cu cele 13 ceasuri rele? Si mai ales: daca nu exista Dumnezeu, de ce oare eu mai sunt in viata? Cred ca sunt niste intrebari la care ar trebui sa meditam cu totii.

Fetita salvata de Maica Domnului

MAICUTA NOASTRA DUPA DUH, MAICA VIETII – cuvinte alese inchinate celei mai sfinte dintre sfinti de Sf. Siluan Athonitul

Sa recitim impreuna aceste cuvinte minunate si pline de har despre… cea mai plina de har fiica a oamenilor, scrise cu lacrimi de recunostinta si cu dragoste fierbinte de catre Sfantul Siluan Athonitul pentru Imparateasa si Maica Vietii noastre, darul lui Dumnezeu catre noi:

“Cand sufletul e in iubirea lui Dumnezeu, cat de bune, cat de placute si vesele sunt atunci toate. Dar, chiar si in iubirea lui Dumnezeu sunt intristari si, cu cat e mai mare iubirea, cu atat mai mari sunt si intristarile.

Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu un singur gand, nici n-a pierdut vreodata harul, dar si in ea au fost mari intristari; iar cand statea langa cruce, atunci intristarea ei a fost nemasurata ca oceanul si chinurile sufletului ei au fost neasemanat mai mari decat chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru ca si iubirea ei era neasemanat mai mare decat iubirea Lui Adam in rai. Si daca a ramas in viata, e numai pentru ca a intarit-o puterea Domnului, fiindca Domnul a vrut ca ea sa vada Invierea Lui si, dupa Inaltarea Lui, sa ramana pe pamant spre mangaiere si bucurie apostolilor si noului popor crestin.

Noi nu ajungem la deplinatatea iubirii Maicii Domnului si de aceea nu putem intelege pe deplin intristarea ei. Iubirea ei era desavarsita. Ea iubea nemasurat de mult pe Dumnezeul si Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire si norodul. Si ce n-a trait ea atunci cand oamenii pe care-i iubea atat de mult si a caror mantuire o dorea pana la capat, au rastignit pe Fiul ei preaiubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru ca in noi iubirea de Dumnezeu si de oameni e mica.

Asa cum iubirea Maicii Domnului e nemasurata si neinteleasa, asa si intristarea ei e nemasurata si neinteleasa pentru noi.

O, Fecioara Preacurata, Maica lui Dumnezeu, spune-ne noua, copiilor tai, cum iubeai pe Fiul si Dumnezeul tau cand traiai pe pamant? Cum se veselea duhul tau de Dumnezeu, Mantuitorul tau [Lc 1, 47]? Cum priveai fata Lui preafrumoasa cu gandul ca El este Cel pe Caruia Ii slujesc cu frica si dragoste toate puterile ceresti? Spune-ne, ce simtea sufletul tau cand tineai in bratele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tau cand, impreuna cu Iosif, L-ai cautat vreme de trei zile in Ierusalim? Ce chinuri ai trait atunci cand Domnul a fost dat spre rastignire si a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la Inviere si cum tanjea sufletul tau dupa Inaltarea Domnului? Sufletele noastre sunt atrase sa cunoasca viata ta impreuna cu Domnul pe pamant, dar tu n-ai vrut sa asterni aceasta in scris si ai invaluit in tacere taina ta.

Multe minuni si mile am vazut de la Domnul si de la Maica Domnului si nu pot sa dau nimic in schimb pentru aceasta iubire.

Ce as putea da Preasfintei noastre Stapane pentru ca nu s-a scarbit de mine in pacat, ci m-a cercetat si luminat cu milostivire? N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc din cuvantul ei cel plin de har, si mintea mea se bucura si sufletul meu este atras spre ea cu atata iubire, ca si numai chemarea numelui ei e dulce inimii.

Intr-o zi, pe cand eram un tanar frate sub ascultare, ma rugam inaintea icoanei Maicii Domnului si rugaciunea lui Iisus a intrat in inima mea si a inceput sa se rosteasca de la sine. Intr-o zi ascultam in biserica o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: “Spalati-va si va veti curati” (Is 1, 16), mi-a venit gandul: “Poate ca Maica Domnului a pacatuit vreodata, chiar si numai cu gandul“. Si, lucru uimitor, in inima mea, deodata cu rugaciunea, un glas mi-a spus lamurit “Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu gandul“. Astfel, Duhul Sfant a dat marturie in inima mea curatia ei. Dar in timpul vietii ei pamantesti si in ea a fost o oarecare nedeplinatate si unele greseli, dar fara de pacat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci cand, intorcandu-se de la Ierusalim, nu stia unde era Fiul ei si L-a cautat impreuna cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2, 44-46).

Sufletul meu se infricoseaza si se cutremura cand se gandeste la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slaba si inima mea e saraca si neputincioasa, dar sufletul meu se bucura si e atras sa scrie despre ea macar un cuvant. Sufletul meu se inspaimanta de o asemenea indrazneala, dar iubirea ma impinge sa nu ascund recunostinta mea fata de milostivirea ei.

Maica Domnului nu si-a asternut in scris gandurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul si Fiul ei, nici durerile sufletului ei in vremea rastignirii, pentru ca nu le-am fi putut nicicum intelege, caci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternica si mai arzatoare decat iubirea serafimilor si a heruvimilor, si toate puterile ceresti ale ingerilor si arhanghelilor sunt mute de uimire in fata ei.

Chiar daca viata Maicii Domnului e ca invaluita intr-o tacere sfanta, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat sa cunoasca ca iubirea ei imbratiseaza intreaga lume si ca, in Duhul Sfant, ea vede toate noroadele de pe pamant si, asemenea Fiului ei, ii este mila de toti si miluieste pe toti.

Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!” Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci si nu stiu ce i-as putea da in schimb eu, pacatosul, pentru dragostea ei fata de mine, necuratul, si cum voi multumi bunei si milostivei Maici a Domnului.

Cu adevarat, ea este Ocrotitoarea noastra la Dumnezeu si chiar si numai numele ei bucura sufletul. Or, tot cerul si tot pamantul se bucura de iubirea ei. Lucru minunat si neinteles. Ea viaza in ceruri si vede neincetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uita nici pe noi, sarmanii, si acopera cu milostivirea ei tot pamantul si toate noroadele.

Si pe aceasta Preacurata Maica a Sa Domnul ne-a dat-o noua. Ea este bucuria si nadejdea noastra. Ea este Maica noastra dupa duh si, ca om, e aproape de noi dupa fire si tot sufletul crestinesc e atras spre ea cu iubire”.

(Cuviosul Siluan Athonitul, “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”, Editura Deisis)

Sfantul Serafim de Sarov, calauza catre vesnicie

“La moastele Sf. Serafim de Sarov” este numele capitolului prin care Arhimandritul Lazarus Moore incheie biografia duhovniceasca pe care i-o inchina Sfantului. Va indemnam sa cititi randurile scrise acum un veac de Arhimandritul Evdokim, prin care cinstea canonizarea Batranului, atat pentru valoarea profetica si pentru actualitatea lor, cat si pentru invataturile ce pot fi desprinse din cuvantul sau.

Cititi si:

• Seminte pline de Duh Sfant din intelepciunea Sf. Serafim de Sarov
• Sf. Serafim: Atentie la inima rece si la purtarea lingusitoare!
• Duhul Sfânt – untdelemnul fecioarelor înţelepte
• Sf. Ioan de Kronstadt – Descoperire cereasca aratata in vis

„Slavirea (sau canonizarea) Sfantului Serafim de Sarov reprezinta fara indoiala unul dintre cele mai mari evenimente ale timpurilor noastre. Astfel de zile sunt foarte rare in viata unei natiuni. A fost cu neputinta sa ramanem impasibili la zua de 19 iulie 1903. Acea zi ar trebui numita o zi de incercare pentru poporul rus, o zi prin care oamenii acestui popor sa se analizeze pe ei insisi, credintele sperantele si aspiratiile lor.

Asadar, haideti sa stam cu totii cu ochi mintii atintiti langa racla sfantului Serafim si sa ne analizam pe noi insine si idealurile noastre de viata. Aruncand o privire sumara asupra vietii Sfantului, esti uimit de inaltimea realizarilor sale. Analizandu-i viata mai indeaproape, incepi sa crezi ca Sfantul Batran nu a trait in zilele noastre, ci pe vremea marilor asceti din vechime – Antonie, Pahomie, Macarie, Sava, Ilarion, Eftimie si toti ceilalti – atat de stransa a fost legata viata sa de cea a marilor asceti. Si, de fapt, e greu sa observi ceva anume din viata Sfantului Serafim care sa nu poata fi comparat cu tot ceea ce au experimentat vechii asceti, fiindca el a trecut prin toate formele de asceza clasica.

El a vietuit ca un insingurat, ca un stalpnic, ca un sihastru, in permanenta tacere, ca pustnic si ca un avva povatuindu-si aproapele prin cuvant si fapta. Vechii asceti isi castigau bucata lor de paine cu propriile lor maini. Si el si-a dobandit hrana din munca propriilor sale maini. Vechii asceti nu aveau haine de schimb. Nici el nu a avut. Vechii asceti nu posedau niciun fel de obiecte materiale, asa incat isi lasau intotdeauna colibele deschise. Nici el nu poseda nimic, asa incat chilia sau coliba sa erau deschise tuturor. Vechii asceti dormeau pe pamantul gol si se hraneau foarte sumar. Nici el nu a dormit pe paturi confortabile, iar hrana sa era saraca si putina. Vechii asceti au vietuit ani de zile in pustie. Iar el a trait timp de 55 de ani in manastirea sa. Vechii asceti faceau minuni prin rugaciunile si smerenia lor. La fel si prin rugaciunile Sfantului Serafim s-au infaptuit nenumarate minuni. Aceia erau mari oameni de rugaciune. La fel a fost si el.

Intr-un cuvant, daca facem comparatie intre vietile ascetilor de odinioara si cea a Sfantului Serafim, observam o uimitoare asemanare. Aceasta asemanare este atat de mare incat incepi sa te intrebi daca el ne apartine cu adevarat noua si daca cumva a trait in vremea noastra.

Fara indoiala ca viata monahala este dificila. Corabia monahala trebuie sa infrunte permanent cele mai grozave furtuni launtrice si exterioare. Nu toti luptatorii stau neclintiti in lupta. In multe cazuri, pagina dupa pagina, sunt rupte treptat din cartea vietii din acele prea sfinte scrieri din care ei au fagaduit candva sa se calauzeasca de-a lungul intregii lor vieti. Voturile monahale incep sa para aproape impracticabile, iar vietile ascetilor de odinioara, ale caror fapte au luminat intreaga lume sunt vag intelese si par foarte indepartate de noi si chiar imposibil de pus in practica in ziua de azi. Astfel, viata ii indeparteaza treptat pe oameni de pe vechile temelii si ii aseaza pe altele noi, care sunt uneori cu totul straine principiilor monahismului stravechi.

Veniti si stati langa racla Sfantului Serafim, monahul rus. Acolo, la Sarov, in padurile acelea a inflorit atat de frumos si in chip minunat adevarata viata monahala aproape sub ochii nostri. Vremile stravechiului monahism pareau sa fi revenit la noi. Doar acum noi nu citim sau nu auzim despre ele, ci le vedem cu propriii nostri ochi si le atingem cu propriile noastre maini. Dar sa nu-ti pierzi curajul, monahule! Mergi neclintit tot inainte, sfintindu-ti fiecare pas al vietii tale cu invataturile sfintilor asceti si batrani. Iar tu, popor rus, vino la racla Sfantului Batran.

In ciuda tuturor incercarilor si necazurilor patimite, nu ti-ai pierdut credinta fierbinte in voia lui Dumnezeu fata de acest pamant. Ai pazit regulile si poruncile Bisericii. Ai indragit mai presus de orice pe pamant ca sa cugeti la Imparatia lui Dumnezeu si in timp ce treceai prin mari greutati, nu te-ai plans de soarta ta. Ai crezut cu tarie ca dreptatea si credinciosia lui Dumnezeu pot fi pretutindenea pe pamant. Ele pot salaslui chiar si in coliba celui mai sarac taran. Imparatia lui Dumnezeu nu se masoara prin palate si bogatii. Dar, in ultima vreme, asa-numitii dascali au inceput sa va tulbure si sa va submineze credintele si nadejdile voastre stravechi. Unii dintre oamenii simpli din popor au inceput deja sa sovaie. Altii au mers mai depate si au inceput intentionat sa dea uitarii vechile traditii. Multi oameni au abandonat credinta parintilor lor si se refugiaza la diferite credinte noi si ratacitoare. Popor rus, du-te la racla moastelor Sfantului Batran si invata ca nu degeaba ti-ai pastrat credinta ta straveche. Acolo iti este taria si puterea si nu in toanele si capriciile acestei lumi moderne.

Sfantul Batran este eroul vostru si calauza catre vesnicie. El a intrupat si implinit toate visele si toate credintele voastre de mantuire si de fericire pe pamant. Acolo veti vedea ca sensul si scopul vietii nu consta in lupta zilnica pentru o bucata de paine in care sunteti atrasi uneori cu forta sau chiar prin inselaciune, ci in dreptatea si credinciosia lui Dumnezeu. Veti vedea ca credinciosia lui Dumnezeu si-a aflat salas in padurile Sarovului, intr-un piept adapostind o inima mare, la un om care a dormit pe pietre si pe pamant si care o viata intreaga  mancat numai legume. Veti vedea ca aceasta dreptate, dreptatea lui Dumnezeu si nu orice alt fel de dreptate specifica unor interese, avantaje si privilegii omenesti, a adunat in jurul ei sute de mii de oameni. Totul a plecat acum dinaintea acestei dreptati: bogatie, faima si intelepciune. La bietul pustnic din padurile Sarovului toti au venit, in frunte cu tarul: printi, curteni, nobili, bogati, invatati, prelati, duhovnici, monahi si monahii, saraci, nenorociti ai soartei, batrani, copii, tineri si tinere, mame si tati. Ce i-a aduat pe toti acolo? Toti au fost adunati acolo de credinciosia lui Dumnezeu intrupata in viata bietului Batran de la Sarov. Cum altfel ar fi putut fi atrasi atatia oaspeti la sfantul Batran?

Oamenii Rusiei s-au dus la Sarov pentru a venera acolo credinciosia lui Dumnezeu, pentru a se spovedi si a depune marturie pentru credinta lor arzatoare in dreptatea divina. Pastrati aceasta credinta in dreptatea si mila lui Dumnezeu pe pamant; paziti-va pacea sufletului. Nu cedati niciunei ispite. Fiti fermi si neclintiti si predati stafeta mai departe si copiilor vostri. Si atunci va fi bine pentru voi. Dar daca va uitati mostenirea duhovniceasca veti pieri blestemati intr-o lupta sangeroasa pentru existenta. Iar intelectualitatea ruseasca nu va pleca de la aceasta sfanta racla fara zidire duhovinceasca. Nu mai e nevoie sa vorbim de progresul pe care stiinta l-a facut in diferite sfere ale cunoasterii. Dar este oare omul fericit cu toata aceasta stralucire vizibila si cu diferitele binefaceri ale culturii si civilizatiei? Catusi de putin. Cate impotriviri nu auzim noi astazi de pretutindenea la adresa vietii moderne!

‘Intelectualitatea trece printr-o adanca criza morala’, afirma Ternavtev. ‘Nevoia pentru ceva mai inalt decat propriile cunostinte si realizari, pentru o pace mai adanca decat cea dobandita prin eforturi proprii e ca un foc ce arde in suflet. Toata cunoasterea naturala dimpreuna cu stiinta atat de dezvoltata se dovedeste a fi inumana si goala, fiindca este neputincioasa in ceea ce priveste rezolvarea indoielilor noastre chinuitoare cu privire la sensul suprem al existentei. Schemele socialiste ale intelectualitatii se prabusesc. Este cu neputinta sa-i luminezi pe altii si sa le comunici comorile propriei teorii de economie politica, atunci cand acele comori sunt contestate de catre constiinta si socotite a fi fictive. Zdrobita de complexul suficientei de sine, intelectualitatea se afla intr-o stare de faliment duhovnicesc‘.

De aici si ratacirile ei pe cai laturalnice imposibile. De aici si nenumaratii dascali si reformatori. Unii afirma: ‘Salvarea noastra este in Occident; sa mergem acolo‘ . Altii spun: ‘E timpul sa ne intoarcem acasa. Occidentul e in plina decadere‘. Un alt grup predica idealul omului deplin, ca si cum un om deplin ar fi eliberat de problemele chinuitoare ale vietii si mortii. Un al patrulea grup afirma ca este esential sa ne ridicam deasupra conceptelor obisnuite ale binelui si raului. Un al cincilea grup predica o noua credinta. Un al saselea grup de fanatici, inarmati cu foc, sabie si orice fel de arme pline de cruzime, s-au pus sa construiasca Imparatia lui Dumnezeu pe pamant de parca Hristos Mantuitorul si-ar fi intemeiat Imparatia Sa printre oameni in acest fel. Destul! De ce sa mai zugravim imagini familiare tuturor?

Sihastria din Sarov va deslusi multe lucruri tuturor celor care vor merge acolo. Ea ii va invata pe oameni cum sa-si creeze propria lor fericire, cum sa-i indrumi pe altii spre fericire, ce este de fapt fericirea si in ce consta bunastarea omului, cum sa lupti cu slabiciunile tale omenesti si cu propriile tale neputinte. Ea ii va impaca pe cei ce sustin ideologii rasaritene cu cei ce le sustin pe cele occidentale. Aici oamenii vor invata cum sa se iubeasca unii pe altii si cum sa se ajute reciproc. Ne vom aminti aici ca nu numai oameni de toate felurile si conditiile sociale, ci si animale salbatice au fost intampinate cu dragoste si ajutor din partea Sfantului Batran. Bolnavii si suferinzii nu vor pleca de la racla sfintelor moaste fara mangaiere, fiindca prin rugaciunile Sfantului pustnic, Domnul le va vedea in curand bolile si le va asculta necazurile, raspunzand rugaciunilor si cererilor lor.

Nici generatiile viitoare nu vor pleca de acolo fara mangaiere. Raze din atotsfantul izvor al vietii si credinciosiei au luminat inca o data in chip stralucitor pamantul Rusiei si l-a inundat cu lumina sa. Niciun singur coltisor ascuns al inimii omenesti nu a ramas neluminat de catre aceste noi raze aducatoare de viata, pace si bucurie in lume. Toate indoielile s-au risipit. Pamantul de sub noi a devenit mai tare Acum putem merge inainte plini de indrazneala. Un nou izvor s-a revarsat peste pamantul nostru aducand cu sine o extraordinara prospetime, farmec si vitalitate. Sa ne reimprospatam si sa ne reinnoim pe noi insine si sa ne indreptam caile vietii. Sa ne intoarcem la punctul de unde ne-a pierdut busola si sa punem inceput bun dupa indrumarile Sfantului Batran. Putem noi oare sa nu ne plecam genunchii dinaintea Sfantului ascet al Sarovului? Sa ne plecam nu numai genunchii, ci si inimile noastre. Sa-l fericim si sa-l preamarim pe Sfantul om al lui Dumnezeu nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Sa-l luam drept model, sa facem din invataturile sale cheia de bolta a vietilor noastre si sa incercam sa ardem cu aceeasi dragoste fata de Dumnezeu si de aproapele nostru asa cum a ars el, vietuind pe acest pamant pacatos ca in padurile din Sarov.“

(Arhimandritul Lazarus Moore, Sfantul Serafim de Sarov. O biografie spirituala, Editura Agapis, Bucuresti)

RAZBOIUL NEVAZUT: Sfantul Nicodim Aghioritul ne arata strategiile de amagire ale vrajmasului in functie de diferitele stari si masuri ale omului: “Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta!”

Cap. XXVIII. Tactica diavolului in razboiul de amagire a oamenilor

“Afla, iubite, ca la nimic nu se sarguieste mai mult diavolul decat la ruinarea noastra si ca el nu duce lupta cu toti dupa aceeasi metoda.

Ca sa incep a-ti nota unele din strategiile, cuvintele, si randuielile folosite de el in lupta, iti infatisez cinci stari ale omului: unii sunt in robia pacatului, fara vreun gand de eliberare; altii doresc sa se elibereze, dar nu intreprind nimic hotarat; apoi sunt unii care dupa ce au castigat virtutile, cad in pacat cu mai mare pierzare. Dintre acestia unii cred ca merg spre desavarsire, altii lasa calea virtutii ce au; iar altii fac din aceasta virtute o pricina de rautate. Vom vorbi despre fiecare aparte.

Cap. XXIX. Razboiul si amagirea folosite de diavol cu cei ce-i tine in robia pacatului

Cand diavolul tine pe cineva in robia pacatului, el este mai zelos decat la orice a-l orbi si a-l scoate din orice gand bun care l-ar face sa-si cunoasca viata lui cea nenorocita. Nu numai ca il scoate din orice gand ce l-ar duce la convertire si la pocainta punandu-i in mintea lui alte ganduri rele si potrivnice, ci si cu uneltiri gata si cu prilejuri imediate, il face sa cada adesea in acelasi pacat ori in altele mai mari. Din acestea mizerabilul pacatos iese mai intunecat si mai orbit, incat aceasta orbire il arunca in prapastia pacatului si de la starea de compatimire, de la orbire trece la un pacat mai mare, incat mai toata viata lui ticaloasa se misca intr-un cerc vicios pana la moarte, daca Dumnezeu nu se va ingriji sa-l mantuiasca prin harul Sau.

Deci cel ce se afla in aceasta stare nenorocita, daca voieste a se insanatosi trebuie sa primeasca cat mai repede posibil acel gand si acea inspiratie care-l cheama de la intuneric la lumina, de la pacat la pocainta si trebuie sa strige din toata inima catre Facatorul sau: “Domnul meu, ajuta-mi, ajuta-mi degrab si nu ma mai lasa in acest intuneric al pacatului”.

Dar sa nu inceteze a repeta aceasta strigare si indata, de-i posibil sa ceara ajutor si sfat ca sa se poata elibera de vrajmasi; iar de nu se poate ridica repede, sa alerge cu toata barbatia la Iisus cel rastignit, sa cada la sfintele Lui picioare cu fata la pamant si la Nascatoarea de Dumnezeu Maria, cerand indurare si ajutor. In aceasta barbatie sta toata biruinta.

Cap. XXX. Razboiul si amagirea folosite de diavol cu cei ce-si recunosc rautatea si voiesc a se libera

De ce hotararile noastre adesea n-ajung la realizari? Cei ce-si dau seama de viata ticaloasa ce o duc, si voiesc s-o schimbe deseori sunt biruiti si amagiti de vrajmasi cu aceasta arma: “dupa aceasta, dupa aceasta”, “maine, maine”, “intai sa fac aceasta si apoi ma voi apleca cu mai multa sarguinta la darul lui Dumnezeu si la viata spirituala; sa fac azi aceasta si maine ma voi indrepta”.

Frate, aceasta este cursa vrajmasului care a prins pe multi si totdeauna prinde pe toata lumea.

Cauza ei este lenevirea si ignoranta noastra, pentru ca fata de o astfel de cauza, de care depinde toata mantuirea sufletului nostru si toata cinstirea lui Dumnezeu, nu luam toata energia si taria noastra sa zicem: “Acum, acum sa duc viata duhovniceasca, sa ma pocaiesc, iar nu maine”. “Acum” si “Azi” sunt in mana mea iar “dupa aceasta” si “maine” sunt in mainile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi in puterea mea “dupa aceasta” si “maine”, ce cale de biruinta si de mantuire ar fi aceasta ca intai sa doresc a fi ranit si apoi tamaduit, a face neoranduiala si apoi a ma intelepti?

De aceea frate, de vrei sa fugi de aceasta amagire si sa invingi pe vrajmas, leacul cel mai bun este sa te supui gandurilor bune si dumnezeiestii inspiratii, care te cheama la pocainta si sa nu zici: “Am pus un termen si nu ma pot pocai inainte”. Nu! Fiindca astfel de hotarari deseori sunt gresite si multi din cei ce s-au increzut intr-insele au ramas amagiti si nepocaiti din diferite pricini.

A. Fiindca hotararile noastre in loc sa fie intemeiate pe increderea in Dumnezeu sunt fondate pe bizuirea de sine. De aceea, urmarea e ca nu putem vedea marea noastra mandrie de care suntem purtati si credem ca hotararile noastre sunt neclintite si puternice.

Dar ca sa cunoastem aceasta mandrie trebuie sa fim luminati prin bunatatea lui Dumnezeu. Cel ce, cum am spus mai inainte, ne lasa uneori sa cadem, din cadere ne ridica de la increderea si nadejdea in noi insine la increderea si nadejdea numai in Dumnezeu si de la trufie ne cheama la cunoasterea de noi insine.

Voiesti a sti, o omule, cand sunt tari si nezdruncinate hotararile tale? Cand n-au vreo incredere in tine si cand sunt intemeiate pe [nadejdea] si increderea in Dumnezeu.

B. Cand voim a lua vreo hotarare cugetam numai la frumusetea si puterea faptei bune care atrage vointa noastra oricat de slaba si incapabila ar fi. Dar apoi, cand intampinam o piedica in realizarea virtutii, vointa slabeste si da inapoi, deci hotararile noastre raman nerealizate.

De aceea obisnuieste-te a iubi mai mult greutatile ce duc la dobandirea virtutii decat virtutile insesi.

Vointa ta sa fie hranita totdeauna de aceste dificultati, uneori cu putin, alteori cu mult, daca vrei sa castigi faptele bune.

Fii incredintat ca te vei birui si pe tine si pe vrajmasi cu atat mai eroic cu cat vei imbratisa si vei iubi mai mult greutatile.

C. Deoarece hotararile noastre adesea nu au in vedere virtutile si vointa lui Dumnezeu, ci propriul lor folos, chiar daca la inceput am luat hotarari numai in vederea desfatarilor duhovnicesti si dobandirea darurilor dumnezeiesti.

De aceea in necazurile ce ne stramtoreaza nu gasim alt ajutor decat sa ne propunem acest scop si sa ne decidem a dori sa ne dam cu totii lui Dumnezeu si savarsirii faptelor bune.

Daca tu, iubite frate, voiesti sa te dai la aceasta practica sfanta, ia seama cu toata atentia cand te afli in desfatari duhovnicesti si fii smerit in hotararile tale. Mai ales, ia seama sa nu-ti pui porunci si reguli ca sa nu le caici si sa nu cazi in pacat. Fiind in necaz, hotararea si cugetul tau sa fie dispuse a suferi cu multumire crucea si necazul dupa vointa Domnului, necautand spre ajutor omenesc si pamantesc si uneori nici chiar spre cel dumnezeesc.

Dar cererea si dorinta sa fie una si aceeasi: a fi ajutat de Dumnezeu ca sa poti suferi toate impotrivirile fara a-ti scadea virtutea rabdarii si fara a face neplaceri Dumnezeului tau.

Cap. XXXI. Amagirea folosita de diavol contra celor ce socot ca merg spre desavarsire

Cand vrajmasul nu poate birui nici pe cei ce au fost robiti de pacat, nici pe cei ce lupta a se elibera de el, cum am spus, mai sus, alearga la cei imbunatatiti duhovniceste, lupta impotriva lor cu mult mestesug, facandu-i a uita de inamicul lor care-i langa dansii, ii ataca cu mare violenta si ii hraneste. Ei isi inchipuie lucruri peste puterea lor mai inainte de a ajunge la desavarsire.

Din aceasta ia nastere neglijenta de ranile primite. Socotind aceste pofte si hotarari ale savarsirii ceva deja realizat se mandresc in diferite chipuri. De aceea nu voiesc a suferi nici cel mai mic obstacol ori cuvant, ci isi petrec timpul cu multe si lungi reflexiuni crezand ca gandirea lor e sigura. Si atunci sufera mari tulburari pentru iubirea lui Dumnezeu. Si fiindca atunci cand isi fac aceste inchipuiri nu simt nici o suparare si impotrivire in trupul lor se socotesc a fi pe treapta celor desavarsiti, care sufera mari amaraciuni.

Nu-si dau seama ca una sunt cuvintele si hotararile, alta lucrurile si faptele.

Deci, frate, de voiesti sa scapi de aceasta cursa hotaraste-te a lupta cu vrajmasii diavoli care te ataca in fapt concret si vadit. Atunci vei vedea lamurit daca hotararile tale luate sunt adevarate ori false, puternice ori slabe, incat vei putea merge spre virtute si desavarsire, pe o cale batuta, sanatoasa si imparateasca. Iar contra vrajmasilor ce nu te supara acum, te sfatuiesc sa nu te ridici cu razboi decat dupa ce in prealabil vei cunoaste ca cu vremea te vor ataca. Cu aceasta cunoastere de mai inainte te poti pune in paza, poti lua hotarari ca sa li te impotrivesti ca atunci cand vor veni sa nu-ti poata face nimic, gasindu-te pregatit.

De aceea nu lua vreodata hotararile tale drept fapte si realizari, chiar de ai fi deprins in virtuti de catva timp cu metode foarte potrivite.

Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta.

Nadajduieste numai in Dumnezeu, alearga la El cu dese rugaciuni sa te intareasca si sa te apere de primejdii, dar mai ales de orice prezumtie si nadejde in tine.

Astfel, de vei fi smerit, chiar de nu vei fi scutit de unele mici neajunsuri (in care uneori te lasa Dumnezeu ca sa-ti vezi neputinta si de sunt in tine sa pazeasca unele lucruri bune), totusi ti-e permis sa doresti si sa-ti propui scopuri decisive a te sui la o treapta mai inalta de desavarsire.

Cap. XXXII. Amagirea folosita de diavol a ne scoate din calea virtutii

Diavolul mai are o amagire contra noastra cand vede ca mergem spre virtute. El ridica asupra-ne diferite pofte ca sa ne faca a cadea din calea virtutii. Sa ne arunce in vicii.

De pilda, cand un bolnav si-ar suferi cu vointa rabdatoare boala lui, vrajmasul vazand ca prin aceasta ar castiga deprinderea rabdarii, ii pune inainte multe lucruri bune ce le-ar fi putut face daca era in alta stare, si se sileste a-l convinge ca daca n-ar fi fost bolnav ar fi slujit mai bine lui Dumnezeu si ar fi folosit atat el cat si ceilalti.

Dupa ce nasc intr-insul aceste pofte, le alimenteaza cu aceleasi simtiri si incet-incet le intareste astfel incat incep a-l intrista si a se mahni ca nu le poate indeplini dupa voia lui. Cu cat aceste pofte si dorinti dintr-insul devin mai mari cu atat creste supararea si tulburarea inimii lui. Apoi cu indemanare vrajmasul il face a nu-si mai suporta boala ca pe o boala, ci ca un obstacol in calea virtutilor.

Adus de vrajmas aici cu mare dibacie ii rapeste din minte scopul si tinta ce a avut a-i servi lui Dumnezeu mai bine si a dobandi mai multe virtuti. Si astfel nu-i lasa nimic altceva decat dorinta de a scapa de boala, lucru ce nu merge dupa vointa lui. Atunci se supara si se tulbura incat isi pierde toata rabdarea.

Astfel ajunge ticalosul a cadea in rautatea nerabdarii, din virtutea rabdarii cu care mai inainte era impodobit, fara a se simti ca merge spre desavarsire.

Deci acesta-i modul de a sta contra acestei amagiri a diavolului. Cand esti in aceasta stare de boala incat sa te tulburi si sa te amarasti, ia seama, nu te invoi cu tentatia, ci din vreme respinge poftele venite atunci, oricat de bune ti-ar parea ca sunt. Caci atunci neputand sa le pui in practica, urmeaza sa te tulburi zadarnic si sa-ti pierzi pacea. Ci e bine ca in toata umilinta, rabdarea si supunerea sa crezi ca aceste dorinte nu pot ajunge la acea realizare dorita, fiindca tu esti mai neputincios si mai nestatornic decat ceea ce gandesti; ori cugeta ca Dumnezeu, pentru judecatile Lui tainice ori si pentru pacatele tale, nu doreste de la tine acele bunatati poftite de tine, ci mai ales doreste sa te aiba smerit cu rabdare, sub mana cea dulce si tare a vointii Lui.

Tot astfel, chiar cand esti pus sub canon de parintele tau duhovnicesc pentru vreun pacat si de aceea nu poti dupa pofta ta a urma toate cucerniciile tale, mai ales a te apropia de Sf. Impartasanie, nu te tulbura si nu te supramahni, ci lepadand toata vointa ta, imbraca-te cu ceea ce ii place lui Dumnezeu, zicand cu durere in inima ta:

“Ah, daca ochiul dumnezeestii Providente n-ar fi vazut in mine ingratitudini si neajunsuri, desigur n-as fi ajuns intr-atata ticalosie, ca sa fiu lipsit de harul prea Sfintelor Lui Taine: de aceea vazand ca Domnul meu prin aceasta imi arata nevrednicia mea, laud si preamaresc in veci Numele Lui, zicand catre Dansul: “Stapane iubitorule de oameni; nadajduind in bunatatea Ta desi sunt nevrednic a Te primi in sufletul meu prin dumnezeiestile Taine, nu incetez in altfel a-Ti deschide inima mea, ca sa intri duhovniceste intr-insa, s-o intaresti contra inamicilor ce cauta s-o desparta de Tine. Eu raman totdeauna multumit de toate cele placute ochilor Tai, Facatorul meu, Rascumparatorul meu, dorind numai ca sa se faca voia Ta, acum si totdeauna; aceasta-i hrana si intarirea mea. Mult iubitul meu, cer numai acest dar de la tine ca sufletul meu fiind liber de tot ce nu-Ti place sa stea totdeauna imbracat cu podoaba poruncilor Tale sfinte, gata pentru venirea Ta duhovniceasca si aplecat spre tot ce-Ti este placut”.

De vei pazi aceste sfaturi, fii sigur ca la orice pofta de bine ce nu poti savarsi, venita din fire ori de la cel rau care totdeauna doreste a te scoate din calea virtutii, ori alteori chiar de la Dumnezeu, ca sa dovedesti supunerea ta fata de vointa lui; in orice dorinta a ta neimplinita, zic, vei avea ocazia sa multumesti lui Dumnezeu si sa-I placi. Pentru ca in aceasta consta adevarata cucernicie si slujirea ce o cere Dumnezeu de la noi.

Si sa mai stii ca nu trebuie sa te superi si sa pierzi rabdarea in necazurile si ispitele ce vin, ori din ce parte ar veni, ci se cuvine a utiliza mijloace legale si rationale care de obicei sunt folosite de robii lui Dumnezeu; adica: sa nu te dai pricina lor si sa rogi pe Dumnezeu a te izbavi de ele si altele asemenea lor, dar nu cu atat de mare dorinta si atasament ca sa te eliberezi de aceste necazuri, ci fiindca Dumnezeu voieste a folosi astfel de mijloace si unelte.

Pentru ca noi nu stim daca Dumnezeu voieste a ne izbavi cu aceste mijloace de astfel de necazuri. De aceea, daca vei face altfel, cautand a scapa de necazuri, te vei prabusi in multe rele si usor vei cadea in nerabdare, cand aceasta eliberare nu vine dupa dorinta ta sau rabdarea-ti va fi insuficienta si nu va fi toata placuta lui Dumnezeu, ci va fi vrednica de putina plata.

In fine, te instiintez despre o amagire secreta a iubirii de sine care obisnuieste a acoperi neajunsurile noastre si oarecum a le partini, ca de pilda: cineva e bolnav si foarte putin rabdator in neputinta lui, care-si mascheaza nerabdarea cu valul unui oarecare zel de virtute, zicand ca supararea lui nu este in realitate tulburare de ceea ce sufera, ci ca el este amarat pentru bune motive, fie pentru ca el si-a produs cauza suferintei, fie ca cei ce ii slujesc se dezgusteaza de boala sa, murmura si se vatama.

Astfel sa presupunem si pe iubitorul de slava care se tulbura pentru locul de marire ce nu l-a ocupat, nu cauta cauza neizbanzii in insasi vanitatea lui, ci in alte cauze si pretexte.

Radacina amaraciunii si tulburarii acestor oameni nu-i alta decat ca ei urasc si se intorc de la ce-i contrar poftelor lor. Aceasta e lucru evident, pentru ca bolnavul de mai sus nu se tulbura sau se intristeaza ca ai sai care-l ingrijesc se ostenesc ori se dezgusteaza, ci numai pentru ca nu si-a dobandit marirea dorita.

De aceea, pentru a nu cadea in aceasta greseala si in altele mai mari, sa suferi totdeauna cu barbatie si cu rabdare orice osteneala si pedeapsa ti s-ar intampla, ori din ce cauza ar proveni ea.

Cap. XXXIII. Ultima amagire uneltita de diavol ca virtutile ce am dobandit sa fie transformate in vicii

Vicleanul sarpe nu inceteaza niciodata a ne ispiti cu viclesugurile si amagirile lui, chiar in virtutile castigate, pentru a le face cauze de coruptie si viciu. Aceasta lupta se manifesta astfel. Fiind placute noua, ajungem la mari ganduri si conceptii despre noi, iar de la aceste conceptii inalte cadem, (vai!) in rautate si in groapa mandriei si a vanitatii.

De aceea, frate, pazeste-te de aceasta primejdie! Concentreaza-ti toata mintea in inima, lupta totdeauna impotriva acestui demon, sezand ca intr-o reduta foarte inalta si larga, si zic, lupta in adevarata si adanca cunostinta de netrebnicia ta. Da-ti seama ca intr-adevar nu esti altceva decat nimic, nu poti nimic, n-ai decat neputinta, ticalosii, rautati, vicii si defecte si nu esti vrednic de altceva decat de osanda vesnica.

Dupa ce te-ai asigurat de acest adevar, nu lasa vreodata mintea a iesi la lucrurile din afara ale lumii, nici chiar la un cuget ori intamplare cat de mica ce ti s-ar intampla. Fii incredintat ca toate cele din afara sunt dusmanii tai si de te-ai fi dat in mainile lor negresit ai fi ramas mort ori ranit.

Iar ca sa poti lupta bine si sa-ti aperi reduta mentionata mai sus a adevaratei recunoasteri de nimicnicia ta, urmeaza aceasta tactica.

De cate ori te duci cu mintea la sine-ti si la lucrurile tale, masoara-te totdeauna cu ceea ce este al tau propriu si nu a lui Dumnezeu si a harului Sau.

Apoi considera-te ca si cum n-ai fi existat.

Adica, daca ai in vedere timpul dinainte de a te fi nascut, vei vedea ca in tot acel abis de vesnicie, ai fost un “nimic” si n-ai fi putut face nimic pentru a-ti lua fiinta. Existenta ta e datorita numai bunatatii lui Dumnezeu, lasandu-I pe al Sau (care este providenta vesnica ce te pazeste in orice ceas). Ce esti altceva decat nimic?

Nu ramane nici un semn de indoiala ca, in intaiul tau nimic (din care te-a scos Dumnezeu cu mana Lui cea puternica) te-ai fi intors intr-o clipa, de te-ar fi parasit un singur minut. E clar ca, fiind in aceasta existenta naturala, cu fiinta ta, n-ai dreptul a te socoti vreodata ceva sau a dori sa te socoteasca altii.

Apoi privind existenta darului, se cuvine a medita ca daca firea ta ar fi lipsita de dumnezescul dar si ajutor, ce poate ca prin sine a face vrednic de rasplata? Nimic. Incat poti zice cu Sf. Pavel: “Nu eu (m-am ostenit) ci darul lui Dumnezeu care-i in mine“ (1 Cor. 15, 10).

Cugeta apoi la greselile cele trecute si la multele rautati ce ai [fi] savarsit de nu te impiedica Dumnezeu cu mana Lui cea milostiva. Faradelegile tale s-ar fi inmultit cu zilele si cu anii, faptele rele, viciile si deprinderile (caci o rautate poate trage dupa sine alta) ar fi ajuns la un numar nemarginit.

De aceea de nu voiesti a fi rapitor si fur al bunatatii si slavei lui Dumnezeu, fiindca El a dat toate celelalte si fapturilor Lui, dar slava a tinut-o pentru Sine, ca sa se mareasca singur ca un Ziditor al tuturor, dupa cum si zice: “Nu voi da altuia slava Mea“ (Isaia 42, 8); daca vrei sa stai totdeauna cu Domnul tau si numai sa-L slavesti cum se cuvine, in orice fapta buna, la inceput, in timpul si dupa savarsirea ei, e bine a te considera cel mai de jos si mai rau decat toti oamenii si sa nu neglijezi aceasta defaimare de sine.

Cand se intampla ca cineva te iubeste si te lauda pentru vreun bine ce ti-a dat Dumnezeu, reculege-te, nu iesi nicidecum din nimicnicia ta, ci intoarce-te intai la Dumnezeu, zicand din toata inima:

“Domnul meu sa nu-mi ingadui vreodata o deveni fur al cinstei si darului Tau; Tie se cuvine lauda, marire, si cinste, iar mie rusine; Tie Doamne dreptatea, iar noua rusinea fetelor” (Daniil, 9, 7) “Doamne nu noua, ci numelui Tau se cuvine marire. A Ta este slava si eu sunt servul Tau“ (Ps. 113, 9).

Apoi intoarce-te la laudatorul tau si zi in cugetul tau; de unde acesta ma socoate bun, cand numai Dumnezeu este bun? “Nimeni nu este bun decat unul Dumnezeu“ (Mt, 19, 17).

Cu acest procedeu vei tine la distanta pe demoni si vei fi vrednic a primi daruri mai mari si faceri de bine mai alese de la Dumnezeu.

Daca amintirea faptelor bune facute de tine te indeamna la mandrie, cugeta indata ca aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, si ca si cum ai vorbi cu ele, zi:

“Nu stiu cum ati aparut si ati navalit in mintea mea! Nu eu sunt autorul vostru, ci bunul Dumnezeu si Darul sau. El v-a crescut si v-a pazit. Deci numai pe El voiesc sa-L cunosc, Parinte incepator si infaptuitor. Lui ii multumesc si pe El il laud”.

Mediteaza apoi ca toate lucrurile facute de tine nu sunt tocmai in lumina si dupa darul dat tie, sa le cunosti si sa le faci, ci multe sunt neindeplinite si multe departe de scopul curat si sarguinta obligatorie. De aceea cand vei intelege bine acestea, vei vedea ca se cuvine mai bine a te rusina de virtutile tale, decat a fi satisfacut in zadar, si a te mandri cu ele. Fiindca-i destul de adevarat ca virtutile firesti ale lui Dumnezeu, pe care suntem datori a le face, fiind in sine curate si desavarsite, oarecum se profaneaza din cauza lipsurilor si insuficientelor noastre.

Apoi compara-ti faptele cu ale sfintilor, adevaratilor prieteni si robi ai lui Dumnezeu si vei vedea ca cele mai de seama fapte ale tale sunt nimicuri si de foarte putina ori de nici o cinste. Iar de le vei compara cu cele facute de Domnul nostru Iisus Hristos pentru tine, (pe care socoteste-le nu ca fapte ale lui Dumnezeu, ci numai ale omului), de vei cugeta la curatenia iubirii Lui, nevinovatia cu care le-a savarsit, vei vedea ca lucrurile si virtutile tale sunt nimica toata si neinsemnate.

Aminteste-ti ca e scris: “Dreptatea noastra s-a facut ca puzderia“ (Isaia, 47, 6) ori sa zici in gandul tau, ca sunt mai rele decat nimic.

In scurt de iti vei inalta mintea la dumnezeirea si nemarginita marire a Dumnezeului tau (“inaintea Caruia nici cerul nu-i curat“, cum e scris, Iov, 15, 15) vei vedea bine ca in tot lucrul tau nu trebuie sa te mandresti si sa-ti inalti cugetul, ci sa te ingrozesti si sa te cutremuri, oricat de sfant si de desavarsit ar fi. Esti dator a zice din tot sufletul catre Domnul ca vamesul cel smerit: “Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului“ (Lc. 18, 13).

Apoi te mai sfatuiesc a nu fi grabnic in a arata darurile ce ti le-a incredintat Dumnezeu. Aceasta niciodata nu-i placut lui Dumnezeu, cum ne-a invatat cu aceasta istorie.

Odata Iisus Hristos s-a aratat ca prunc unui om cucernic si cu viata imbunatatita. Cunoscand acela ca Domnul este, L-a rugat in toata simplitatea sa-i spuna parola ingereasca, cum se obisnuieste, adica, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara.

Iar sfantul prunc a inceput a zice: “Bucura-te ceea ce esti cu Dar daruita Marie, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei”. Aici s-a oprit si n-a voit a se lauda si a zice: “Si binecuvantat este Rodul pantecelui tau”. Iar pentru ca acela L-a rugat sa spuna si acestea, s-a facut nevazut.

Cu aceasta pilda i-a dat aceasta dumnezeeasca invatatura sa nu se laude vreodata cineva cu darurile ce are. Invata-te a te smeri si a nu te lauda. “Sa te laude pe tine aproapele, nu gura ta; strainul, nu buzele tale” (Parim. 27, 2).

Acesta-i fundamentul tuturor virtutilor, Dumnezeu ne-a facut din nimic si acum fiindca suntem ceea ce suntem prin Dansul, voieste a intemeia toata fiinta noastra duhovniceasca pe aceasta cunostinta ca de la noi insine nu suntem nimic. Cu cat ne vom adanci mai mult in aceasta observare, cu atat vom vedea mai clar neajunsurile si ticalosiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca sa se ridice duhovniceasca noastra zidire.

Nu gandi, o fiule, ca vei putea sa adancesti vreodata toata cunoasterea aceasta.

E cu neputinta.

Din aceasta cercetare de noi insine pusa bine in lucrare putem avea tot binele. Fara ea suntem nimic, chiar de am face faptele tuturor sfintilor si totdeauna ne-am indeletnici numai cu lucrurile lui Dumnezeu.

O, lumina ce scoti din intuneric si luminezi sufletele noastre!

O, nimic care ca si cum te-ai fi cunoscut ne faci domni ai totului!

O, lumina ce scoti din intuneric si luminezi sufletele noastre!

O, nimic care ca si cum te-ai fi cunoscut ne faci domni ai totului!

Nu pot sa ma satur vreodata vorbindu-ti de aceasta, iubite!

De voiesti a lauda pe Dumnezeu, smereste-te si doreste a fi prigonit de altii. Smereste-te cu toti si sub toti, daca voiesti a slavi pe Dumnezeu.

Daca vrei a-L afla nu te inalta, ca El fuge. Smereste-te si smereste-te cat poti si El va veni sa te afle si sa te imbratiseze. Cu cat te vei umili in ochii Lui si vei voi a fi socotit netrebnic de altii si a se intoarce toti de la tine ca de la un lucru urat, cu atat te va primi si se va uni strans cu tine si mai cu iubire.

Frate, pentru marele dar ce ti-l da Dumnezeu, cel atat vatamat de pacatele tale, ca sa te uneasca cu Sine, fa si tu aceasta a te socoti mai nevrednic si mai rau decat toti. Deseori multumeste-le si socoate-te indatorit celor ce-ti dau prilej a te smeri. Adica celor ce te-au defaimat ori te defaima totdeauna. Chiar daca suferi in sila defaimarile, sileste-te, cat poti, a nu arata nici un semn de nemultumire.

Si daca, cu toate aceste nevointe adevarate, viclenia diavolului si inchinarea noastra cea rea se indarjesc la noi, incat mereu ne supara gandurile mandriei si ne raneste inima, chiar atunci este vreme potrivita cu atat mai mult a ne smeri si a ne defaima, a ne uri, cu cat vedem din acea cercare ca intr-adevar luptam cu toate puterile noastre sa ne izbavim de el.

Dar nu ne putem elibera de brutalitatea lui, fiindca suferim de supararile mandriei care-si au radacina si originea in blestemata si desarta parere de noi insine.

Astfel vom scoate din otrava amara, miere; din rani, sanatate si din mandrie, smerenie”.

(din: Sfantul Nicodim Aghioritul, “Razboiul nevazut”, Editura Egumenita)

Abecedarul vietii duhovnicesti – extras dintr-o carte de rugăciuni tradusă din limba rusă – sfaturi de mare folos

Abecedarul vietii duhovnicesti

-Trezindu-te din somn aminteşte-ţi, în primul rând de Dumnezeu şi însenmează-te cu semnul Sfintei Cruci.
-Nu amâna pravila rugăciunii pe care o ai, ci începe-ţi cu ea ziua.
-Pe parcursul zilei, în orice lucru, roagă-te lui Dumnezeu cu rugăciuni scurte.
-Rugăciunile sunt aripile sunetului; sufletul prin rugăciune se face locaş al lui Dumnezeu.
-Ca ruăciunea să fie auzită de Dumnezeu roagă-te din toată inima.
-Nu părăsi rugăciunea atunci când vrăjmaşul te împresoară cu indiferenţă; cel ce se nevoieşte spre rugăciune, când sufletul cade în nesimţire, este mai presus decât cel ce se roagă cu lacrimi.
-Să cunoşti Noul Testament cu mintea şi cu inima, studiindu-l permanent. Cele neclare să nu le tălmăceşti după mintea ta ci să citeşti tâlcuirile sfinţilor părinţi sau să ceri explicaţii de la părintele duhovnic sau de la preoţi.
-Nu uita să bei cu sete duhovnicească agheasmă pentru sfinţirea sufletului şi a trupului.
-Nu uita să ungi în semnul Sf. Cruci cu ulei Sfinţit de la moaşte, de la icoane făcătoare de minuni, de la litie: fruntea, obrajii,urechile, inima, mâinile, picioarele şi locurile bolnave, se poate să bei câte o linguriţă (pe nemâncate, după ce ai primit prescura şi aghiasma).
-Salutarea Împărătesei Cerurilor: “Născătoare de Dumnezeu Fecioară …” rosteşte-o cât mai des sau măcar o dată în oră.
-În timpul liber citeşte scrierile sfinţilor părinţi – învăţători ai vieţii duhovniceşti, iar dacă nu le ai, cerele cu insistenţă de la cei care le au.
-În ispite şi necazuri întăreşte-te cu Psaltirea şi Paraclisul Maicii Domnului “De multe ispite fiind cuprins …”. Ea este unica noastră Apărătoare.
-Atunci când demonii aruncă în tine săgeţile sale, când se apropie păcatul de tine, cântă cântările Săptămânii Patimilor şi ale Sfintei Învieri, citeşte Canonul şi Acatistul Preadulcelui Iisus Hristos şi Domnul va surpa legăturile întunericului care te-au înfăşurat. Strigă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi către Îngerul Păzitor. Rosteşte cât mai des “Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te….”.
-Dacă nu poti nici cânta, nici citi, în clipele luptei, pomeneşte numele lui Iisus, stai neclintit lângă Crucea Lui şi te vei tămădui prin lacrimile tale. Chiar şi de nu înţelegi înţelesul cuvintelor rugăciunii lui Iisus, repetându-le necontenit,dracii înţeleg şi vor fugi.
-Omul care îşi începe viaţa duhovnicească trebuie să ştie că este bolnav, mintea lui se află în rătăcire, voinţa e mai mult plecată spre rău decât spre bine inima se află în afara curăţeniei din prcina fierberii patimilor,de aceea la începutul vieţii duhovniceşti totul trebuie să fie orientat spre dobândirea sănătăţii duhovniceşti dimpreună cu smerenia.
-Postul ne aduce la porţile raiului, iar milostenia le deschide.
-Când e post, posteşte, însă trebuie să ştii că lui Dumnezeu îi este plăcută nu numai abţinerea pântecelui, ci şi abţinerea urechilor, a ochilor, a limbii, precum şi abţinerea inimii de la patimi.
-Viaţa duhovnicească este un necontenit şi neobosit război cu duşmanii mântuirii sufletului. Niciodată să nu dormi sufleteşte, duhul să-ţi fie întotdeauna treaz, şi cheamă neîncetat în orice luptă pe Mântuitorul tău, pe Maica Domnului şi pe îngerul păzitor.
-Teme-te să te învoieşli la păcat şi să te împreunezi cu gândurile păcătoase pe care ţi le şopteşte vrăjmaşul, să ştii: aceste fapte sunt păcătoase.
-Aminteşte-ţi că neglijenţa pentru mântuirea sufletului duce la pierzanie.
-Cere neîncetat de la Domnul: “Frica Ta sădeşte-o în inima mea”. O, cât este de fericit cel ce are în inima sa frica de Dumnezeu.
-Dăruieşte-ţi, fără de rezerve, întreaga ta inimă şi vei simţi raiul pe pământ.
-Credinţa ta se va întări de la permanenta pocăinţa şi rugăciune, precum şi de la comunicarea cu oamenii ce au credinţă adâncă în Domnul.
-Ca Dumnezeu să audă şi să primească cererile tale, roagă-te pentru vrăjmaşii tăi, dorindu-le binele, fără a-i chema pe nume: “Doamne, Tu ne-ai dat poruncă să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, Tu îi ştii pe ei, eu nu-i ştiu, dăruieşte-le lor credinţă adevărată, dragoste nefăţarnică, viaţă după poruncile Tale, smerenie, răbdare, blândeţe, înţelepciune, bună cugetare, rugăciunea inimii, luare aminte la rugăciune, dragoste pentru citirea Sfintei Scripturi şi ale scrierilor sfinţilor părinţi, agonisirea Sfântului Duh. Binecuvinteză-i pe ei cu pace şi dragoste, iar dacă este cu neputinţă ca cei înrăiţi să se întoarcă, pune hotar răutăţii lor şi apără-i de vrăjmaşi pe aleşii Tăi”.
-Întotdeauna caută neobosit faptele milosteniei şi ale dragostei compătimitoare. Fără aceste fapte nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fii ca un soare pentru toţi, mila e mai presus de orice jertfă.
-Fără o necesitate deosebită, nu merge nicăieri, iar stând acasă nu fi plin de griji. Tendinţa de îmbogăţire, grija de multe sunt momelile vrăjmaşului vremurilor în care trăim.
-Cât mai puţin vorbeşte şi râzi, nu fi curios şi interesat de deşertăciuni.
-Nu te afla niciodată fără de lucru, cinsteşte duminicile şi sărbătorile bisericeştii făcând fapte hune şi citind Sfânta Scriptură.
-Să îndrăgeşti sfânta singurătate.
-Toate ocările să le rabzi, mai întâi, prin tăcere, apoi prin autoînvinuire, şi după aceea prin rugăciune pentru cei ce te obijduiesc.
-Smerenia biruie toţi dracii, iar răbdarea învinge patimile sufleteşti şi trupeşti. Cerând prin rugăciune smerenie, noi rugăm, de fapt, ca Dumnezeu să încuviinţeze ca un om oarecare să ne insulte. Smerenia şi dragostea pentru duşmani nu vor veni de la sine. Ele trebuie dobândite, răb-dând corect insultele şi defăimările.
-La rugăciune, afară de Dumnezeu, nimănui să nu-i arăţi lacrimi de umilinţă şi râvna ta pentru mântuire.
-Pe preotul ortodox să-l consideri înger, Binevestitor trimis să te bucure şi să-ţi aducă mântuire.
-În relaţiile cu oamenii comportă-te precum cu moştenitorii Măreţei Împărăţii, dar şi cu teamă ca de foc. Aminteşte-ţi de cuvintele Mântuitorului că orice lucru pe care îl faci aproapelui, îl faci pentru El Însuşi. În aproapele nostru se află mântuirea sau pierzania noastră.
-Toate le iartă tuturor şi compătimeşte-i pe toţi în suferinţele lor.
-Nu-ţi uita aproapele.
-În cel ce caută aici odibnă nu se află Duhul lui Dumnezeu, el nu are dragoste către Dumnezeu şi către aproapele său.
-Tristeţea şi neliniştea vin de la puţinătatea rugăciunii.
-În orice loc şi în orice vreme cheamă-l în ajutor pe îngerul tău păzitor.
-Grijeşte-te necontenit de plânsul inimii pentru păcatele tale. Când le mărturisi şi te vei împărtăşi cu Sfintele Taine bucură-te încetişor de slobozirea de ele.
-Cunoaşte-ţi propriile păcate, iar de cele străine cu străduinţă să te fereşti. Nu te omorî prin osândirea altora, cel ce osândeşte este antihrist.
-În ce păcat ai osândit pe aproapele tău în acela vei cădea şi tu.
-Să nu gândeşti despre nimeni de rău, ca să nu devii şi tu rău.
-În fiecare seară mărturiseşte-I lui Dumnezeu toate faptele, cuvintele şi gândurile păcătoase care s-au întâmplat în timpul zilei.
-Înainte de somn, roagă-te cu lacrimi şi cu metanii şi împacă-te cu toţi din toată inima.
-Nu se cuvine să-ţi povesteşti visurile altora şi singur nu le crede. Nu o dată vrăjmaşul a ademenit şi a dus la pieire pe cei ce se încredeau visurilor.
-Să adormi însemnându-te cu Sfânta Cruce şi cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
-Rugăciunea de noapte este mai scumpă decât cea de zi.
-Nu piersde legătura cu părintele tău duhovnicesc, ai grijă să nu-l jigneşti sau să-l ofensezi, nu tăinui de el nimic.
-Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu întotdeauna şi pentru toate.
-A mulţumi in scârbe, în boli şi în necazuri este mai presus decât a fi drept.
-Plângerea lăuntrică a păcatelor este mai mântuitoare decât toate nevoinţele.
-Nu există cuvânt mai bun pre limba noastră decât: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, “Doamne, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul”.
-Să îndrăgeşti slujbele bisericeşti şi să-ţi apropii viaţa de Dumnezeu.
-Obişnuieşte-te întotdeauna cu trezvie să-ţi urmăreşti simţirile exterioare. Prin ele vrăjmaşul intră în suflet. Cu multă atenţie ai grijă de gândurile tale.
-Văzându-ţi slăbiciunea şi neputinţa de a face bine, aminteşte-ţi că te mântuieş-te Mântuitorul tău, Domnul nostru Iisus Hristos.
-Credinţa să-ţi fie cetate de neclintit. Să ştii că nu doarme vicleanul vrăjmaş şi î-ţi urmăreşte fiecare pas. Iar Dumnezeu iubeşte sufletul curajos care se încrede în El.
-Cu Dumnezeu ne unesc scârbele, truda şi bolile. Nu cârti şi nu-ţi fie frică de ele.
-Nimeni nu s-a suit la cer, aflându-se în bunăstare şi trăind căldicel.
-Cât mai des, cu umilinţă şi cu inimă înfrântă, mărturiseşte-te şi te împărtăşeşte cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului Nostru Iisus Hristos. Numai prin ele trăieşti.
-Dacă ne vom pocăi, toate se vor îndrepta.
-De nu ar fi existat taina spovedaniei şi a pocăinţei nimeni nu s-ar fi mântuit, iar prin ele pământul s-a umplut de sfinţi.
-În viaţa aceasta împărăţia lui Dumnezeu vine atunci când ne mărturisim păcatele duhovnicului.
-Niciodată să nu uiţi că moartea ne poate răpi în orice clipă, nu uita că în curând va fi Judecata şi răsplata. Ţine minte că întotdeauna te afli în preajma Lui Dumnezeu şi sub Ochiul Lui Atotvăzător.
-Adu-ti aminte de cele ce a gătit Domnul celor ce-L iubesc pe El şi îndeplinesc poruncile Lui.
-Nu uita că pentru fiecare oră din această viaţă va trebui să răspundem în ziua Judecăţii.
-Nu te încrede pornirilor, fie ele şi bune, până nu vei primi binecuvântarea unui duhovnic înţelept. Nu da crezare inimii, controlează-te citind scrierile sfinţilor părinţi ortodocşi.
-E nevoie să te desparţi de vrăjmaşul din tine: fereşte-te de ceea ce doreşte vrăjmaşul tău.
-Biserica este raiul pe pământ. Fericit este cel ce o cercetează cât mai des.

Sursa : logos.md (extras dintr-o carte de rugăciuni tradusă din limba rusă)

Rugaciune pe Muntele Maslinilor la locul Inaltarii Domnului

Publicat pe 27 Mai 2009 | Categorii: Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Inaltarea Domnului, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?) | Print

“Doamne, Iisuse Hristoase, Cel care Arhiereu al nostru Te-ai facut ca sa Te poti aduce pe Tine Insuti jertfa pentru rascumpararea noastra din blestemul legii si din robia pacatului, Cel care inaintea infricosatoarelor Tale patimi in rugaciunea Ta arhireasca ai cerut: “Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea”, Cel care la patruzeci de zile de la Invierea Ta Te-ai inaltat la cer din acest loc, ajuta-ne ca, la vremea de Tine hotarata pentru fiecare, toti sa fim impreuna cu tine si sa ne bucuram de vederea slavei pe care Ti-a dat-o dintru inceput Tatal.

Dumnezeule, Mantuitorul nostru, Cel Care in timp ce Te inaltai de aici la cer ca sa sezi de-a dreapta Tatalui cu trupul Tau pe care L-ai indumnezeit, binecuvantand pe ucenicii intristati i-ai mangaiat trimitand peste ei fagaduinta Tatalui, ca cei ce vor sta in cetate vor fi imbracati cu putere de sus, imbraca-ne cu puterea harului  si pe noi, cei care Te asteptam stand in Biserica Ta, Ierusalimul cel de sus, pe care ni l-ai lasat noua, crestinilor, mai tare decat orice cetate din lumea aceasta, nebiruita nici de portile iadului.

Doamne Iisuse Hristoase, Mantuitorul nostru, Cel care despartindu-Te de ucenici i-ai facut partasi tainei ca Ti s-a dat toata puterea, in cer si pe pamant, pe noi cei care, ascultand cele ce ne-ai spus in ultima clipa ca trebuie sa propovaduim in numele Tau si altora in urma Ta, ne-am botezat in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, imputerniceste-ne sa pazim mai intai noi toate cate ne-ai poruncit noua, ca, prin pilda vietii, sa ii indemnam si pe altii a face asemenea.

Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Fiul Tatalui si Fiul-Omului, Cel care dupa desavarsirea celor necesare pentru mantuirea sufletelor tuturor oamenilor, ridicandu-Te la cerul din care Te-ai coborat ca sa faci aceasta, ne-ai asigurat ca nu ramanem singuri, fagaduind “Iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului”, fii si cu noi in toate clipele vietii noastre, ca sa nu se imputineze puterile noastre sufletesti in fata ispitelor si sa nu cunoastem deznadejdea.

Aducandu-ne aminte de cruce, de groapa, de Inviere, de Inaltarea Ta la cer, Te rugam, Mantuitorule, ajuta-ne ca pasirea noastra pe urmele Tale sa fie spre urmarea Ta si in duh, in toate, la bine si la rau, prin implinirea cuvintelor ce ni le-ai lasat prin Sfanta Evanghelia Ta si astfel sa nu venim goi si fara de roade cand ne vei chema la Tine, ci pe toate ale vietii noastre sa Ti le putem intoarce si sa le poti primi ca ale Tale dintru ale Tale. Amin”.

(in: Ierom. Grigorie Sandu, “Mantuitoarea frica de Dumnezeu“, Editura Christiana, Bucuresti, 2008)

„Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său conştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.

Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieşte în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta. (Fapte 17, 19). Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa, faptele trupului, pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului.

Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.”

Într-un cuvânt de mai-nainte s-a văzut că orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în desfrâu este mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimţirea spiritului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţa sufletului, îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeşte şi se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupeşti care înrâuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng asupra trupului. Slava deşartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine şi altele asemenea, se văd de departe în ţinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească de pe urma consimţirii cu patimile iscate de vrăjmaş contra firii, printr-un chin de nedescris. Totuşi încerc.

Deci, în cazul în care trupul şi-a robit stăpânul, când petele animalităţii s-au întipărit pe făptura nemuritoare a sufletului, când sufletul s-a aprins de dorinţele trupului, aceste pofte, toate, însoţesc sufletul,şi-l aprind mereu, zorindu-l să le împlinească în faptă, chiar dacă nu mai are unealta trupească, precum o avea în viaţa pământească, nu avea o corvoadă aşa grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor şi deci, mulţumirea odihnei. Dar de îndată după încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcaţi din trup pe suflet, strârnesc în sufletul desfăcut de trup, o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puţin tot atâta, cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.”

Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viaţa pământească. Orice întoarcere a voinţei, deci orice faptă, dincolo e cu neputinţă. Deci uşor putem pricepe că fiecare patimă pe care a iubit-o sufletul nemaiavând, nemaiavând cum să se împlinească, se stârneşte mereu, creşte mereu şi-l chinuieşte pe clipă ce trece cu o tot mai aprinsă văpaie. Sufletul, deşi chinuit de zădărnicia văpăii, nu mai are libertatea voinţei de-a scăpa de muncirea aceasta, cum o avea pe pământ. Dacă n-a vrut să scape de poftă câtă vreme putea s-o facă, acum, trecând vremea, a ajuns să nu mai poată voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc  - şi, pe măsură ce cresc, măresc chinuirea – nu are nicio izbăvire, de vreme ce sufletul e nemuritor şi nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-l arde cu o iuţime din ce în ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un beţiv, un desfrânat, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinţa îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zadarnicia suferinţei sale. Invidiosul, trufaşul, iubitorul de sine, sunt roşi de ură asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc şi asupra lui Dumnezeu. Ura creşte mereu şi le macină mintea, zvârlindu-i într-o mare nebunie furioasă, dar desăvârşit neputincioasă. Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, că răutatea se vede pe sine mărindu-se  în deşert şi zvârcolindu-se , în neputinţa de-a mai face ceva. Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului. Sufletul arde ca într-o mare de foc. Conştiinţa îi vesteşte neîncetat pedeapsa lui Dumnezeu, îi arată sufletele drepţilor în Rai – ceea ce îi măreşte suferinţele – dar nu se vede pe cei ce se muncesc ca şi el în văpaia aceloraşi pofte; vede însă chipurile fioaroase ale demonilor, care înteţesc văpaia care-i arde.

Precum în viaţa pământească, lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputinţei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic. Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vieţii (Ioan 2,16), înşelate de iubirea de sine, care le-a povăţuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărăţie a răului. În această împărăţie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea.

Într-o aşa împărăţie au să sufere toţi cei care n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile, şi i-a surprins moartea încă neînţelepţiţi la mine şi necurăţiţi la inimă. Au plecat cu nădejde, le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr mulţime de păcate şi-i scot din moarte (Tobit 4, 10). Iar dacă Dumnezeu nu pune nimănui în gând să împlinească mila şi pocăinţa pentru ei, e semnul că nu are planul să-i scoată din muncă.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006

Între manuscrisele Părintelui Arsenie Boca a fost găsită și dezvăluirea mult așteptată a unei întâmplări minunate din perioada petrecută la mănăstirile din Athos, care redă cu scrisul părintelui și în stilul său inconfundabil unele din nevoințele și trăirile sale inedite din acele locuri sfinte. Facem mențiunea că această povestire a fost publicată și în cartea ”Catisme athonite”, însă datorită valorii inestimabile a conținutului său duhovnicesc, de taină, o tipărim și în această lucrare.

În Sfântul Munte, părintele a lucat atât la chilia Sfântului Ipatie, unde a curățat curtea și a rânduit grădina, împreună cu Părintele Dometie Trihenia, preoțit din 1937, cât și la schitul Prodromul, unde a lucrat la treptele de pe drumul îngust care coboară la peștera Sfântului Atanasie, loc despre care se vorbește și în povestirea părintelui, redată mai jos:

 Treptele Sfântului Atanasie Athonitul

Lucram de câteva zile să reconstruim treptele care coboară dinspre schitul Prodromul la peștera Sfântului Athanasie. Peștera se afla aproape în buza mării, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucăţi de rocă destul de tare şi pe care o fasonam cu daltă şi cu barosul. Lucram cu Porfirie şi Dometie de la chilia Sfântul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Părintele Arsenie Mandrea, stareţul Prodromului. Pentru mine era un fel de plată sau troc ca să mi se îngăduie să copiez din biblioteca bogată în manuscrise pe Părinţii Filocaliei. Era o misiune pe care am primit-o de la Vlădica Nicolae Bălan şi de la Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie. Trebuia să facem muncă de ocnaşi, spărgeam şi fasonam dalele de piatră apoi le trăgeam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bâte rotunde din lemn de castan şi nişte capete de funii, foste parâme ale corăbiilor din cea trecută vreme, ce miroseau a mare, a alge şi a pește. Mi-era o sete şi o foame, gura mi-era năclăită şi amară, soarele ne bătea dar nu ne prea încălzea în timpul ce greu se desprimăvăra, de început de aprilie. Mă gândeam la sfinţii de pe Muntele Sinai care şi ei au cărări în trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Încercam să-mi aduc aminte din liceu câte trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine îmi strigă în ureche:

- Pune mâna Ziane, că-mi rupe bolovanul laba piciorului; tu Dometie ce faci? Te-o bătut soarele în cap? Ţine cu forţă!

M-am trezit din reverie şi mi-am opintit muşchii din toate puterile. Greu canon aveam. Canonul nu e greu dacă te ajută Maica Domnului - Panaghia, Doamna şi Stăpâna Muntelui sfânt. Dometie începu să cânte: Axion Estin. Vrednică eşti, un fel de Ave Maria.

- Şi cu rugăciunile PreaSfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Sfântului Athanasie Athonitul, care şi el a murit când s-a dărâmat schela şi i-a căzut bolta în cap, Doamne miluiește-ne şi ne mântuieşte pe noi păcătoşii. Prinde bine Ziane, că deseară mâncăm o ciorbă de rădăcini îndulcită cu miere din butoiul fratelui Gavriil, dacă ne facem treaba.

- Amin, rosti sec Porfirie. Dometie, tu vrei să fii al doilea Cucuzel pe Sfântul munte? Dacă vrei să te îndumnezeieşti, bine, fă-o, că şi eu vreau, dar nu mi se pare corect să ne ţii fără un strop de apă. Omul trebuie să bea zilnic doi litri de apă, aşa zice medicul de la Vatoped, Siluan, noi nu am avut toţi trei un litru astăzi. Du-te şi adu nişte apă de mare să-mi ud gura, fugi! Încă n-ai venit?

- Eşti prea dur frate Porfirie cu Părintele Dometie, e mai slăbuţ el de constituţie, am intervenit eu. Priveam în jos după Dometie care mergea de parcă zbura. Marea se învolbura şi lovea în valuri înspumate stâncăria de pe faleză. Cred că va trebui să ne ducem să facem o baie de apă sărată până mai e soare. Mă dor şi pe mine oasele, mi-a intrat igrasia şi răceala zidurilor pe care le-am pictat. Chiar vroiam să te întreb frate Porfirie, ce meserie ai avut înainte să te tundă în călugărie?

Am fost mecanic de utilaj greu. Părintele stareţ Arsenie m-a întrebat ce meserie am şi aşa am ajuns maistru constructor de trepte în piatră. Ai grijă Ziane cum te propteşti în coada ţapinului că dacă o rupi nu mai am alta aici, şi o să te trimit sus în păduricea schitului să tai una nouă.

- Am tăiat vreo cinci cozi şi le-am pus la uscat luni când tu erai la moara de lemn, adică la gater, lângă Mănăstirea Iviron, aşa că mâine o să mai montăm două ţapine!

- Ştii că îmi placi diacone de la Sibiu, chit că nu prea ai voce să cânţi, dar te duce mintea!

- Am vrut să mă fac aviator. Dar ca să intru la Cotroceni la şcoala de aviaţie îmi trebuiau bani mulţi şi mama nu avea de unde să-mi dea nici dacă-şi vindea casa. Singura şcoală unde urma să primesc bursa a fost la teologie. Şi cu toate că eram un copil credincios de mic nu m-am simţit vrednic să mă fac preot. Mama voia să mă însoare.

- Dar tu nu şi nu! Nu te-ai însurat, dar cum eşti diacon? Te-a hirotonit celibatar?

- Da, m-a hirotonit pe încredere că nu o să mă însor după ce am primit treapta diaconiei. Ia spune ai adus scripetele pe care ţi l-am cerut dacă tot ai fost la moara de lemn de lângă Iviru? M-am gândit că dacă nu găsim acest scripete, trebuie să facem unul, lucram cu unelte rudimentare.

- Cum ai zis? Nu am auzit acest cuvânt şi nu l-am găsit în nici un ceaslov.

- Rudimentum, pavimentum, ornamentum, postamentum, testamentum, instrumentum, sacramentum…

- Eşti poet? Nu te juca! Ţine bine coada că se dezvârte vârtejul şi ne plezneşte de ne rupe mâinile. Crezi că e uşoară călugăria aici la Sfântul Munte? Şi mai ducem şi o sărăcie lucie că ne ţin grecii cum vor ei, în ciuda ajutoarelor pe care voievozii noştri romani le-au trimis aici la Sfântul Munte. Îmi place să cred că dacă facem scripetele pe care mi l-ai desenat o să ridicăm mai uşor lespezile astea. Am să mă duc mâine şi am să fur un scripete de la Meghisti Lavra, am văzut eu că aveau vreo trei în depozitul de lângă Arsana unde acostează vaporul când vine cu butoaiele cu ulei şi vin de la Atena.

- Dar furtul este un păcat, interveni Dometie care tocmai ajunse cu căldarea în care avea apă de mare.

- Bine ai venit cu apă sărată, ia dă să-mi spăl puţin gura.

Porfirie îşi scufunda palmele în găleata şi bău din pumni apa sărată.

- Mai lasă-mi şi mie, am zis, nu o bea toată.

În vreme ce Porfirie se spală, Dometie recita: “Când vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptăţile tale ci şi de toată dreptatea ta! Când stai în faţa Domnului eşti mai presus de lumea aceasta, mai presus de trăncăneala şi cârteala vieţii; ai, cu un cuvânt, ceva din liniştea mai presus de lume a lui Dumnezeu.”

- Amin, zise Porfirie, nu te ştiam aşa patericos, din ce Părinte al patericului ai scos cuvântul acesta de folos? Parcă nu ai fi fiu de cioban de la Tilişca, măi Dometie!

- Din Sfântul Arsenie care a pustnicit în pustia Schetică de lângă Nil din Egipt. El era unul care tăcea mult şi aşa, prin trezvie, îşi alegea gândurile şi vorbele îndepărtându-le pe cele rele şi fără de folos. Cu harul Prea Sfântului Duh a ajuns la isihie încă de tânăr.

Se lăsă o tăcere plăcută, Porfirie nu mai zicea nimic, mai mult ca sigur că, cugeta în mintea lui mai puţin şcolita în ale teologiei, cumpănea vorbele pe care le rostise Dometie. Erau vorbe cu greutate. Dometie rupse tăcerea:

- Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo într-o viroagă era casa unui călugăr plecat de la Foltea din Sălişte. Era un fel de stână din piatră acoperită cu nişte căpriori de brad puşi unul lângă altul şi acoperiţi cu pământ bătut. Părintele Achim era mic de statură, cam crăcănat şi cu o barbă până la genunchi. Avea nişte ochi albaştri ca marea, aşa cum îi are Părintele diacon Zian.

- Mama mea, Creştina avea ochii albaştri, (mama Părintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a hărăzit din pântecele ei să mă fac preot. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc şi s-a supărat. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăţ să uite de mine. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceţi?

- Nu ştiu, răspunse Porfirie, tu eşti cu mai multă şcoală ca mine. Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândeşte la tine, că e mamă.

- Trimite-i o scrisoare că se va bucura să primească din Grecia şi se va lăuda la vecini cu băiatul ei care a ajuns la Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului.

- Aşa o să fac, dacă zici tu, Dometie.

- Părintele acela de la noi, Achim, m-a învăţat să citesc şi mi-a dat cărţile lui să mă uit prin ele. Când mergeam cu oile, ieşea şi el la deal cu traista, ne opream şi mă învăţa. A fost tatăl meu duhovnicesc. La el a venit un Părinte de aici de la Sfântul Munte ca să meargă prin sate să adune pomeni şi pomelnice pentru restaurarea mănăstirii Zografu unde este steagul lui Ştefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Aşa am auzit eu de Sfântul Munte pentru prima oară, aveam doar 13 ani. El era român şi trăia intre greci. Mai întâi a fost la chilia Naşterii Maicii Domnului pe moşia Mănăstirii Vatoped, şi l-a avut duhovnic pe Nicodim, ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor în lemn şi marmură. De la el au rămas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori…a lucrat şi două sculpturi legendare: ”Răstignirea” şi ”A doua venire”, vreme de 15 ani.

- Am auzit şi eu de Arsenie acesta dar nu l-am văzut, vorbi şi Porfirie. Se spune că pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie şi l-a dus pe vârful Athonului ca să completeze numărul celor 7 pustnici care se roagă pentru pacea lumii şi trăiesc fără mâncare şi fără apă, doar cu cuvântul lui Dumnezeu.

- Te cred, interveni Dometie, am auzit şi eu într-o zi de hramul Sfântului Munte şi de această tradiţie, pe 6 august, când am urcat în vârf. Vorbeau nişte pustnici care stăteau la lumina unui opaiţ chiar sub vârf într-o peşteră să se odihnească. Era pe la ora 4 dimineaţa, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisă de Ilie Miniat. Părintele Evghenie avea vreo 80 de ani şi s-a suit pe munte până în vârf. El s-a dus la sihaștrii care povesteau în peşteră şi am auzit că a murit Părintele Hrisogan din cei 7 stâlpi neclintiţi ai Athosului şi că va fi înlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice că printre cei 7 stâlpi ai Ortodoxiei era şi veghetorul Părinte Varnava, dascăl al rugăciunii lui Iisus şi românii Martinian, Iona şi Teofilact care s-au rânduit unul pe altul în ceata celor 7. Aceştia toţi erau sculptori: făceau linguri, făceau căni şi doniţe, cofăiaşe pentru ulei sau vin.

- Dar de Părintele Iona ai auzit tu, întreba Porfirie, a fost un om cu şcoala multă, a tradus două cărţi ale Sfântului Nicodim Aghioritul: “Războiul nevăzut şi pază celor 5 simţuri”. Desena şi frumos. Am văzut desenat trupul omului şi inima scoasă din trup şi plămânii. Practica rugăciunea inimii, pe respiraţie şi pe şezutul în scăunel.

- Zise Dometie: oamenii din ziua de astăzi nu au harul lui Dumnezeu. Şi dacă uneori au puţin har ei îl îndepărtează prin gândurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.

- Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce! rosti Porfirie. Nu e bine să aminteşti de necuratul, că uite m-am lovit la picior şi mi-am spart şi bocancul. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?

Eu tăceam, şi ascultam pe aceşti părinţi minunaţi athoniți. Soarele apunea dinspre vârful muntelui. În lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea şi o figură de om care intra şi ieşea în acel cuib minunat atârnat de peretele muntelui. Din poziţia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Înspre mare nu aveai ce vedea pentru că marea aici este foarte neliniştită, sunt curenţi marini şi vapoarele nu se apropie căci s-ar scufunda. Dacă ne imaginăm Sfântul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la peştera Sfântului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce şi cântat:

- Mari şi minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu înţelepciune le-ai făcut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfântul Ioan Evanghelistul purtaţi de furtună. În loc să ajungă în Cipru la Lazăr cel înviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au căzut statuile idoleşti şi dracii au ieşit din ele strigând: A venit Maica Domnului, să fugim!

Treptele Sfântului Athanasie - DOAMNE MILUIEŞTE şi ajută-ne să terminăm treptele, zise Porfirie.

- Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie. Maica Domnului din icoana Portăriţa, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei când se răsturnase luntrea în care pescuia şi el era înghiţit de valuri. Dar să vedeţi cum s-a întâmplat: Dorotei era păzitorul şi lumânărarul acestei icoane în biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigăt din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulţi ani te-am slujit şi te-am păzit, acum auzi-mă şi Tu pe mine că mă prăpădesc în valuri.

- Se înserase de-a binelea şi mai aveam de transportat două lespezi. Când te rogi şi vorbeşti despre sfinţi şi mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebănuit. Lucrul sporea ca în poveşti. Aşa fac toţi călugării athoniți, în timp ce lucrează la ascultarea pe care le-a rânduit-o stareţul şi vorbesc despre oameni luminaţi şi sfinţi. Lucrul sporeşte când Dumnezeu miluieşte.

Dometie zise:

- Am ajunat toată ziua, mi-i sete cred că am vedenii, văd mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea şi ştiam că e părăsită. Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeţi?

- Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără școală.

- Da, am intrat şi eu în discuţie, cei 4 Sfinţi evanghelişti au câte o fiinţă lângă ei ca simbol şi chintesenţă a mesajului din Sfânta Evanghelie pe care a scris-o fiecare. Sfântul Matei, care a fost vameş înainte să-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Îngerul. Marcu are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul.

Se auzi o bubuitură ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare rosti: “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri şi o ai pe suflet. Ştiu că eşti fecior şi că nu te-ai atins de femei dar eşti mândru că eşti pictor şi că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din Bucureşti, va trebui să posteşti, să te rogi şi să tai 100 de beţe din castan ca şi canon de ispăşire.”

Noi tocmai ne opinteam toţi trei să împingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role. Dar să împingi la deal este neasemănat de greu. Am simţit deodată că se uşurează povara şi bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească.

Dometie sesiza şi el ce se întâmplă şi exclamă: Născătoare de Dumnezeu! A venit Sfântul. Într-adevăr lângă noi era o făptură parcă om, parcă fiară, cu barba până la pământ şi un păr ca o coamă de leu. Împingea cu noi la bolovan. El era cel care făcea ca bolovanul să meargă parcă tras de cineva de sus. Rosti:

- Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu…

Avea o voce îngerească, nici ţipătoare, nici răguşită dar plăcută. Mi-am adus aminte de un tenor care cânta în corul catedralei mitropolitane din Bucureşti. Toţi cântam “Cuvine-se cu Adevărat”. Vocea mea care nu era exersată la cântat a căpătat inflexiuni melodice şi scotea sunete plăcute pe care nici eu nu le cunoșteam până atunci. Cânta şi Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne întrecea pe toţi. Eram ca în rai. Patru făpturi care pe buza unei prăpăstii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea însă îmi zbura în satul meu natal la Vața de Sus. O vedeam pe mama îngenunchiată la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roagă şi cum plânge cu poza mea în mână. Făptura de lângă mine, cu barba lungă îmi spuse:

- Pe mama ta o cheamă Creştina şi e văduvă. Când te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului şi bisericii.

M-am cutremurat, că aveam lângă mine un Sfânt, un Prooroc care-mi ştie trecutul şi numele.

- Părinte, cum te cheamă şi cine eşti? întrebă Porfirie.

Străinul nu răspunse.

- “Nu vă temeţi de Părintele Stareţ Arsenie că nu vă pedepseşte pentru că nu v-aţi dus la vecernie. Ştiaţi că cei nouă stâlpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Paşti să slujească Sfânta Liturghie în schitul Prodromul? Unul dintre ei este Părintele Matei din Karacalu, un om foarte smerit care slujeşte Liturghia zilnic prin chili şi prin colibe unde este un Sfânt Antimis. Va sluji Liturghia până la ultima lui suflare. Anul acesta de Paşti va ninge pe vârful Athonului. O să ne vedem de Înviere. Frate Zian, nu uita să-i scrii mamei tale.”

Eu nu mă mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Părintele sau fratele care vorbise s-a făcut nevăzut dintr-o dată. Parcă mă atrăgea ca un magnet să mă uit după el. Era deja noapte. Nu mai puteam să mă uit după el. Porfirie punea uneltele una lângă alta, ca să le avem mâine dimineaţă în ordine. Dometie era cuprins de o plăcută emoţie şi ca întotdeauna, cânta un imn. Se auzi vocea făpturii care tocmai plecase, a preabunului Părinte; Nu ştiam cum îl chema, dar eram atras înspre în sus şi am început să urc repede. Poteca se lumina de o lumină albăstruie ca de arc electric, lumină care venea de la făptura minunată ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastră. După mine urca Porfirie gâfâind, şi apoi Dometie cântând. Sfântul nostru ne lumina drumul spre vârful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat căci noaptea se lăsase şi fără lumină ne-am fi prăvălit în abis şi ne-am fi pierdut vieţile. Porfirie zise:

- Sunt de zece ani pe Sfântul Munte şi nu am trăit nici o minune până astăzi, dar astăzi mi s-a arătat milă lui Dumnezeu prin acest Sfânt. Stai Preasfinte, şi nu fugi, căci vedem lumina ta ca pe un far călăuzitor şi putem urca muntele fără să cădem în prăpastie.

- Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii săi, vorbi şi Dometie în psalmi. Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc şi cu proorocie, căci ţi s-a vorbit ţie de sus.

Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfântă emoţie şi de o căldură nemaitrăită. Îmi făcea bine, căci din pricina frigului care se lăsase la malul mării, eram îngheţat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de Dafin. Sfântul nostru se depărta dar încă ne lumina cu făptura lui Îndumnezeită. Vedeam poteca ce duce către schitul Prodromul. Sfântul mergea înaintea noastră, dar parcă sărea ca o roată de foc, ca o pasăre înroşită. În spatele meu, Părintele Porfirie se închina şi recita ritmic, gâfâind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Dometie cânta: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”. Dâra de lumina intră înaintea noastră pe poarta mănăstirii, şi noi după ea. Ajunşi în poarta care tocmai se închidea, ne trezi din revelaţie vocea bărbătească a Părintelui stareţ Arsenie Mandrea, venit el însuşi să închidă porţile mănăstirii.

- Câte trepte aţi lucrat, părinţilor?

- Unsprezece, răspunse Porfirie.

- Bine, consemnă stareţul Arsenie. Puteţi merge să cinaţi la trapeză. Domnul să fie cu voi. Să vă treziţi când începe utrenia cu catismele.

- Amin, concluziona Dometie.

Am alergat la spălător şi ne-am spălat cu apă rece, înghiţind şi câteva guri, dar parcă nu-mi era sete, deşi nu băusem toată ziua nici o gură de apă. Nu băusem nici din apa sărată, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus în camera mea şi m-am întins pe patul tare, athonit, pe burtă, ca ciobanii, căci şi oasele mă dureau şi muşchii de efortul zilei.

Sufletul însă îmi era luminat şi fericit. Astăzi pe Sfântul Munte al Athosului am trăit prima minune, am întâlnit un sfânt. O pară de foc. Mi-am zis în gând “Tatăl nostru” , şi mi-am însemnat patul, făcând cu mâna dreaptă semnul sfintei cruci. Apoi m-am cufundat într-un somn adânc.

Sf. Nicolae Velimirovici–Raspunsuri la intrebarile lumii de astazi

              V-aţi cam speriat. Aţi citit Apocalipsa lui Ioan, şi v-a cuprins frica. Vi se pare că acele culmi ale grozăviilor descrise acolo sunt legate tocmai de vremea noastră. Cineva v-a tâlcuit că toţi aceşti înfricoşători balauri şi fiare au venit deja în lume: şi balaurul roşu în chipul socialismului, şi fiara neagră cu zece coarne în chipul masoneriei, şi fiara cu două coarne în chipul ereziilor. Şi toţi aceşti monştri se războiesc împotriva Creştinismului! Chiar şi de-ar fi aşa, fraţilor. Chiar şi dacă în vremea noastră iadul şi-a ridicat toate oştirile împotriva lui Hristos,adevăratul creştin trebuie să privească fără teamă înainte, cu credinţă şi nădejde tare în Cel ce singur este Nebiruit. Nu le-a zis Domnul următorilor Săi atunci când erau doar o mână de oameni în mijlocul uriaşei împărăţii romane: nu te teme, turmă mică, că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32)? Şi aceste cuvinte proroceşti s-au împlinit.Următorii lui Hristos au biruit împărăţia romană şi multe alte împărăţii de pe pământ, cucerind totodată cea mai însemnată împărăţie: împărăţia cerurilor.

            Apocalipsa este o carte care, cred eu, are însemnătate prorocească pentru toate generaţiile creştine, până la sfârşitul vremurilor. Ca atare, fiecare generaţie a adaptat înţelesul acestei cărţi la epoca sa – fiindcă în fiecare epocă s-a ridicat împotriva credinţei în Hristos câte un balaur, înarmat cu toate armele pământeşti, cu toate armele luptei împotriva lui Dumnezeu, fiecare balaur s-a ivit, a crescut, a şuierat, a scuipat otravă, dar în cele din urmă a plesnit şi s-a destrămat în cenuşă. Şi Atotputernicul Hristos a rămas totdeauna biruitor asupra fiecărui monstru apocaliptic care a apărut.

            Aşa a fost de-a lungul tuturor veacurilor, şi aşa va fi şi în veacul cel de pe urmă, dinaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Citiţi cu luare aminte ce spune vizionarul apocaliptic: cum toate fiarele, toţi şerpii şi toţi începătorii minciunii se vor ridica împotriva Mielului lui Dumnezeu, şi cum Mielul lui Dumnezeu îi va birui pe toţi. Aceştia vor face război cu Mielul, şi Mielul îi va birui pe ei, că este Domnul domnilor si Împăratul împăraţilor.

            Ce vreţi mai mult decât această chezăşie a biruinţei lui Hristos? Fiindcă Hristos este înfăţişat aici ca Miel. În războaiele pământeşti pentru avere şi stăpânire nu s-a ştiut niciodată dinainte cine va birui, şi totuşi mulţi ostaşi se luptă de amândouă părţile cu vitejie şi cu nădejde – iar noi ducem luptă duhovnicească, căreia i s-a chezăşuit biruinţa dinainte de către însuşi  Dumnezeu, şi i s-a prorocit, şi i s-a prevestit, şi i s-a întărit până în ziua de astăzi prin foarte multe biruinţe ale Nebiruitului Hristos asupra tuturor apostolilor minciunii şi organizaţiilor întunericului.

              Să fie aceasta cea din urmă? Cine ştie! Fiindcă El a zis: ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, ci numai Tatăl Meu. Să fie acesta cel din urmă război pentru Hristos şi împotriva lui Hristos? Măcar de-ar fi! Măcar de-ar fi cel din urmă: tocmai de aceea să ne bucurăm şi să ne veselim! Fiindcă deşi în acest ultim război lupta va fi cea mai crâncenă, şi cununile slavei vor fi cele mai strălucitoare. Cel din urmă război va însemna cea din urmă şi cea mai măreaţă biruinţă a Mielului. Care dintre creştini nu ar dori cu inima să fie părtaş tocmai acestei biruinţe a biruinţelor?

            Nu vă temeţi, deci: biruinţa credinţei lui Hristos este chezăşuită mai neîndoielnic decât temeliile lumii. El, după a Sa voie, amână biruinţa cea de pe urmă – poate pentru ca s-o poată vedea, din cer şi de pe pământ, un cât mai mare număr de ochi omeneşti şi să se poată veseli de ea un cât mai mare număr de inimi.

Sfântul Justin Popovici: În istoria neamului omenesc, nimic nu este atât de sigur cu exactitate ca Învierea Dumnezeului-Om Hristos

Cuvânt al Sfântului Justin Popovici la ultimul Paști pe acest pământ
(Paștile anului 1979, Mănăstirea Celie, Valievo)

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Și ne aduce nouă toate veșnicele adevăruri: adevăruri despre om, despre Dumnezeu, despre viaţă, despre dragoste și dreptate, despre păcat și moarte, despre rai, despre iad, despre biruinţa asupra morţii, asupra păcatului și asupra iadului, despre timp și despre veșnicie, despre Mântuitorul și mântuire, în general despre orice, care era indispensabil existenţei omenești, pentru viaţa cea veșnică în lumea lui Dumnezeu, văzută și nevăzută.

Da, toate aceste adevăruri se unesc cu unica atotadevărată Înviere a Domnului Iisus Hristos, pentru că aceasta este biruinţa asupra păcatului, asupra morţii și asupra diavolului, dar în același timp și certitudinea fiinţei omenești prin Aceasta despre viaţa veșnică. De aceea și Învierea Dumnezeului-Om Hristos, în realitate cuprinde în fiinţa ei întreaga mântuire, după cum de asemenea și întreaga viaţă a fiecărui creștin. Acesta este motivul că Învierea este unica biruinţă împotriva morţii, a păcatului și a diavolului. Numai cu Aceasta s-au înfăptuit toate, s-au arătat toate și s-au dat toate. La Aceasta se referă toată Evanghelia: Înviere = Mântuire, Evanghelie a Învierii = Evanghelie a mântuirii. Pentru aceasta Domnul cel Înviat este unicul Mântuitor, dar și Mântuitorul este unicul Care a înviat. Acesta este și motivul pentru care de Dumnezeu insuflatul Apostol Pavel întreaga Evanghelie o îndreptează spre Înviere și întreaga iconomie dumnezeiesc-omenească a mântuirii la faptul Învierii (se subînţelege că Învierea presupune în mod natural Crucea și moartea). Acesta este faptul pe care Apostolul îl are ca Evanghelie și îl predă ca Evanghelie.

Într-adevăr, în această Evanghelie nu sunt toate de la Mântuitorul Dumnezeul-Om pentru om? Din această pricină, în Evanghelie nu se îngăduie nimic să se schimbe, nici să se adauge. Pentru că orice era necesar să se scrie în ea s-a scris. Adică tot Dumnezeul-Om și toată inexprimabila Lui desăvârșire.

Întreaga Evanghelie este prezentă în Învierea lui Hristos și în Dumnezeul-Om cel Înviat. Și de vreme ce aceasta este realitate, atunci și mântuirea este asigurată pentru toţi oamenii, dar și pentru fiecare om separat, mântuirea de păcat, de moarte și de diavol. Dar oare această realitate este fiinţială, mărturisită, văzută, pipăibilă și, mai mult, autentică? DA, deoarece în istoria neamului omenesc, nimic nu este atât de sigur cu exactitate ca Învierea Dumnezeului-Om Hristos și mult mai mult, nimic nu este atât de învederat și, mai mult, atât de multilateral demonstrat, precum și atât de dinamic mărturisit. Aceasta este realitatea care se transmite neîntrerupt de la generaţie la generaţie ca viaţă vie și putere făcătoare de viaţă, care izvorăște din Dumnezeul-Om Cel Înviat și de la Sfinţii Apostoli și de la Părinţii Bisericii, care în chip bogat, dar și adânc, insuflă și se revarsă asupra tuturor creștinilor, din veac în veac, din generaţie în generaţie și astfel tuturor până în ziua judecăţii.

Această realitate este o neîncetată trăire, însăși viaţa tuturor creștinilor de la Sfinţii Apostoli până la noi toţi, și de la noi până la acei ultimii, în ziua universalei Învieri a morţilor.

Aceasta este o realitate care se trăiește de către creștini ca fiinţa și conţinutul vieţii și existenţei lor. Pentru că orice este creștin decurge din Hristos, Dumnezeul-Om Cel Înviat: Rugăciunea; El o îndreptează spre Înviere și din pricina Lui spre Dumnezeul-Om Cel pururea viu. Credinţa în El este credinţa în Cel înviat și din pricina Lui în Dumnezeul-Om cel veșnic viu și dragostea în El și postul și smerenia și răbdarea și toate celelalte virtuţi pentru El; toate acestea sunt din Dumnezeul-Om Cel Înviat și mulţumită Dumnezeului-Om Cel Înviat. Dar și toate Sfintele Taine, împreună cu toate dumnezeieștile și izvorâtoarele de har puteri, ca și întreaga viaţă în El și în lumea aceea, toate acestea sunt din Dumnezeul-Om Cel Înviat și pururea viu și din pricina Lui și mulţumită Lui.

Pentru că dacă El nu învia, Evanghelia ar fi fost literă moartă pe hârtie. Pentru că dacă El nu biruia moartea, creștinismul nu ar fi existat. Cu siguranţă va fi existat atunci o oarecare învăţătură filosofică, ca de exemplu a lui Socrate, a lui Platon, a lui Kant, a lui Bergonoski. Doar El, care este pururea viu, pentru că este Domnul Iisus cel Înviat, dă astfel de puteri creștinilor – în viaţa lor: în viaţa cu credinţă, în viaţa cu dragoste, în viaţa cu rugăciune, post, în viaţa cu nemurire, în viaţa cu veșnica viaţă. Doar El, Cel pururea viu, îndreptează pe Mucenici la mucenicie, pe pustnici la pustnicia lor, pe Apostoli la apostolicitatea lor, pe Mărturisitori la mărturisirea lor, pe cei milostivi la milostenia lor, pe postitori la postirea lor, pe cei înfrânaţi la înfrânarea lor, pe cei iubitori de îndurare la iubirea lor și într-o propoziţie: pe toţi creștinii din toate veacurile la multilateralele virtuţi evanghelice în care coexistă viaţa după Evanghelie pentru mântuirea noastră. Și încă aceste realităţi infinite, acestea și atâtea vieţi încă, aceștia și atâţia Mucenici încă învederează că într-adevăr nimic și nimeni nu este în istoria lumii atât de mult puternic și atât de cu totul într-adevăr încredinţat (garantat) ca Dumnezeul-Om Hristos Cel Înviat și Sfânta Sa Înviere.

De aceea, această mărturie de la primii sfinţi ucenici ai lui Hristos, de la Sfinţii Apostoli: Aceștia au pipăit, ca înșiși văzători ai Cuvântului, dar L-au și propovăduit pe Dumnezeul-Om Cel Înviat. Oricare ar fi aceștia și lucrările lor, sunt doar o mărturie despre Dumnezeul-Om Cel Înviat. Apostolicitatea lor nu este nimic altceva decât o simplă și neîntreruptă mărturisire despre Domnul Iisus, Dumnezeul-Om Cel Înviat. Din orice lucru al lor provine și iradiază această a-tot-de-viaţă-făcătoare și nemuritoare a-tot-biruinţă a puterii lui Hristos, Dumnezeul-Om Cel Înviat și pururea viu. Pentru că numai continua comuniune cu Domnul cel Înviat a dat toate acele dumnezeiești și minunate puteri simplilor pescari din Galileea, așa încât să robească lumea prin dragoste și prin credinţă, fără sabie și daruri, ci dimpotrivă jertfindu-și chiar și sângele lor pentru Dumnezeul-Om Cel Înviat, pentru dumnezeiasca Sa vedere, pentru credinţa în El, pentru dragostea faţă de El.

Pentru aceasta, cu tot sufletul și cu toată fiinţa noastră strigăm atotfericiţi tuturor fiinţelor în toate lumile: Hristos a înviat!

traducere de monahul Leontie | articol apărut în revista ATITUDINI, nr. 22

Cele trei Paşti (Ρουμανικά, Romanian)

„O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase, o, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale” (Cântarea a IX –a din Canonul Paştilor)

Sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor este luminata zi de astăzi. Cel mai răspândit nume al ei din vremurile cele mai vechi este „Paşte”. „Facem Paştele”, „sărbătorim Paştele”, spunem. Ce înseamnă Paşte? Având în vedere tradiţia Bisericii şi învăţătura Părinţilor distingem trei Paşti.

***

Primul şi cel mai vechi este Paştele iudaic. Cuvântul „Paşte” este evreiesc şi înseamnă „trecere” sau „paşaport”. După cum pentru a se deplasa cineva dintr-o ţară în alta are nevoie de un paşaport, ceva asemănător se întâmpla şi în vremurile vechi. Dumnezeu a dat un paşaport, a îngăduit unui popor să treacă. Care este poporul? Şi unde i s-a îngăduit să treacă? Două popoare în lume au o mare istorie şi au fost popoare alese ale lui Dumnezeu: Israel şi Elada. Nu o spunem noi. O spune istoria. După cum noi 400 de ani am fost sclavi la turci, aşa şi Israel 400 de ani a fost sclav la egipteni – acesta este un fapt istoric. Munceau zi şi noapte, construiau marile piramide care se păstrează până astăzi şi sunt monumente nu atât ale artei, cât ale sclaviei. Au trăit în aspra sclavie a faraonilor, a împăraţilor Egiptului. Dar Dumnezeu le-a dat libertate. A trimis pedepse peste Egipt, cele zece plăgi, şi în cele din urmă îngerul Domnului i-a ucis pe toţi copiii întâi-născuţi doar ai egiptenilor, ocrotind copiii israelitenilor. Cum au fost salvaţi? În ultima noapte au primit o poruncă: În seara aceasta vă veţi culca sclavi şi vă veţi trezi liberi. Să junghiaţi „o oaie de un an”, un miel de un an (Ieşire 12, 5), care să nu aibă nicio meteahnă, dar niciuna. Cu sângele lui să vopsiţi pragul de sus şi uşorii uşilor voastre. Îl veţi găti fript, dar să fiţi atenţi să nu rupeţi niciunul din oasele lui (vezi Ieşire 12, 10). Îl veţi mânca cu pâine azimă, pâine fără drojdie şi cu ierburi amare (simbol al amărăciunii sclaviei – nu există un lucru mai amar ca sclavia) şi să fiţi gata să fugiţi.

Aceasta a fost porunca şi într-adevăr aşa s-a şi întâmplat. Faraon a fost nevoit să semneze eliberarea lor şi israeliţii au plecat. Au trecut, au trecut Paştile de la sclavie la libertate. Acest eveniment îl sărbătoresc până astăzi cu umilinţă religioasă, noaptea, după apusul soarelui, pe 14 ale lunii Nissan, care corespunde cu luna noastră aprilie. Junghie mielul şi mănâncă ierburi amare cu pâine azimă. Dar mai înainte – Ce mustrare pentru noi! – nu mănâncă – nu ating nimic, dacă nu fac ceva; mai marele familiei citeşte un fragment din cărţile istorice ale Vechiului Testament, din Ieşire, unde este descris în detaliu acel prim Paşti, prima trecere. Apoi mănâncă, înalţă unul după altul patru pahare, care au o importanţă pentru ei – cel mai important fiind al treilea -, şi cântă câţiva psalmi ai lui David toţi împreună. Aşa fac Paştile, care este cea mai mare sărbătoare la ei.

Aşadar, primul Paşti este cel iudaic. Al doilea este cel creştin. Se deosebesc? Mult. Cel iudaic este umbra, cel creştin este realitatea. Pe cât de mult se deosebeşte un trup de umbra lui, atât de mult un Paşte de celălalt. Ce asemănări au? Acolo se junghie un miel, dar şi noi avem un miel. Care este mielul nostru? Nu este un animal. Este Mielul, care merită a se scrie cu „m” mare, Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). El se aduce jertfă şi sângele Lui izbăveşte umanitatea. Altă importantă asemănare: La primul Paşti Dumnezeu a spus să nu se sfărâme niciun os. Şi în Vinerea cea Mare pe Golgota soldaţii, deşi au sfărâmat oasele celor doi tâlhari ca să moară mai repede, când s-au apropiat de trupul lui Iisus „nu i-au zdrobit fluierele” (Ioan 19, 33); nu au vătămat niciunul din oase. Doar cu suliţa a fost împuns în coastă Fiul Fecioarei. Fusese profeţit: „Şi s-a făcut aceasta ca să se împlinească Scriptura: Niciun os nu I se va zdrobi” (Ioan 19, 36; Ieşire 12, 10). Acesta este Paştele creştin, care este mult superior celuilalt.

Aşadar, un Paşte este cel iudaic, al doilea este cel creştin, şi al treilea Paşti care este? Este PAŞTELE cel ceresc, cel mai important dintre toate. Nu-l vom prăznui aici pe pământ; îl vom prăznui în Împărăţia Cerurilor. Asta o spune troparul: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase, o, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale” (Cântarea a IX –a din Canonul Paştilor).

În cer! Dar cine crede astăzi în cer, că există cer? Este nevoie de o sensibilitate a credinţei (de o antenă a credinţei). Nu învăţăm nici măcar de la Socrate? A trăit înainte de Hristos; totuşi, ce a spus când l-au condamnat la moarte? Plec, sufletul meu merge într-o altă lume. Acolo îi voi întâlni pe judecătorii cei nepărtinitori, pe Minoa, pe Radamantis, pe Aiakos, şi ei vor rejudeca pricina mea…

Până acolo au ajuns undele antenei lui Socrate. Dar Biserica ne confirmă în acest tropar, că dincolo de Paştele acesta, există şi Paştele într-o altă lume, desăvârşită. Învredniceşte-ne, Hristoase, să fim părtaşi acestuia „mai adevărat”, mai strălucitor, să ne desfătăm de Tine în Împărăţia Cerurilor. Acesta este Paştele cel veşnic.

Există astăzi credinţă în acea lume? Cu întristare am aflat despre poziţia unei învăţătoare. În ziua în care au întrerupt lecţiile pentru Paşti, ea a spus copiilor: – Încheiem astăzi, se închide şcoala. Va începe după 15 zile. – De ce, doamnă, încheiem? – Nu am a vă spune nimic, să vă duceţi la casele voastre!… Nu s-a învrednicit domniţa să spună copiilor că iau vacanţă pentru a-L cinsti pe Biruitorul morţii Cel răstignit.

Iubiţii mei, pe cât de sigur e faptul că astăzi, aici pe pământ, este Paştele, tot atât de sigur e că există şi altă lume şi alt Paşte. Crezi lucrul acesta? Eşti creştin. Nu crezi lucrul acesta? Îmi pare rău de tine. Că dacă vii la biserică şi sărbătoreşti poate că o faci dintr-un obicei.

***

Fraţii mei! Să învăţăm de la evrei. Aceştia îşi respectă religia lor. De aceea, priviţi, o mână sunt şi se impun. Nu sunt pentru ei, nu simpatizez convingerile lor, imperiul pe care vor să-l întemeieze, planurile sioniste, nu. Dar mă simt dator să mărturisesc că ei domină în Mediterana şi la nivel mondial. De unde au atâta putere? Dacă mergeţi într-o casă de evrei, capul familiei explică Scriptura, ceilalţi ascultă. Arătaţi-mi, arătaţi-mi o casă creştină, în care tatăl, astăzi, va spune ceva despre Învierea Domnului! Aproape toţi sunt ca învăţătoarea despre care am spus. Aşadar să se scoale tatăl, să ia Evanghelia în mâini şi să spună: copii, staţi. Ce sărbătorim astăzi? Ce este sărbătoarea aceasta? Este minciună sau adevăr? Dacă este minciună, să mergem şi noi cu materialiştii şi cu ateii să o desfiinţăm, deoarece nu se cuvine să trăim în minciună. Dacă însă este adevăr – şi este adevăr -, atunci „veniţi să ne închinăm şi să cădem” la Biruitorul morţii şi al iadului!… Dacă faci asta, tată, eşti creştin. Într-o zi vei muri, dar copiii nu te vor uita.

Aşadar să nu fie această sărbătoare una gastronomică. Să fie duhovnicească. Câţi sunteţi creştini, „câţi sunteţi credincioşi”, să nu sărbătoriţi doar materialist, să nu cădeţi peste mâncare precum vulturii şi corbii. Să prăznuiţi creştineşte. Să nu ne arătăm mai prejos de evrei. Deschideţi sfintele texte, citiţi ceva, vorbiţi, aprofundaţi, cultivaţi credinţa Bisericii noastre. Aşa există nădejde că într-o zi ne vom învrednici să ni se întâmple şi nouă ceea ce spune acest minunat tropar: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase, o, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.

Vă dau canon cu epitrahilul: înainte de a începe să mâncaţi, să deschideţi Evanghelia lui Ioan, să citiţi capitolul 20, şi apoi ca nişte creştini să şedeţi la masă, pe care fie ca Domnul să o binecuvinteze.

Acestea. Hristos cu noi, Hristos cu familiile voastre, Hristos cu oraşul nostru, Hristos cu tot poporul nostru. Amin.

+ Episcopul Augustin

Traducere din elină: monahul Leontie

“SA NU NE IMPUTINAM SUFLETESTE IN FATA ACESTEI PRIMEJDII!“

• Doxologia: Pastorală la Învierea Domnului

Hristos a înviat!

(…) Iubiţi fii duhovniceşti,

Mântuitorul ne-a trecut din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, prin învierea Sa, nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul; ne-a trecut cu sufletul prin harul iertării păcatelor în Sfânta Taină a Spovedaniei, har împărtăşit Sfinţilor Apostoli în seara zilei Învierii Sale, când a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 22-23). Acest har al iertării, Sfinţii Apostoli, la rândul lor, l-au împărtăşit celor vrednici în Sfânta Taină a Hirotoniei episcopilor pentru a sluji Sfintele Taine ale lui Dumnezeu. Acest har al slujirii preoţeşti a fost împărtăşit de către episcopi din generaţie în generaţie până astăzi şi în veci. Această transmitere, înlănţuire se numeşte succesiune apostolică. În afara ei, nu există slujire preoţească adevărată care să împărtăşească harul iertării şi sfinţirii oamenilor şi a făpturii neraţionale – apa, unele plante şi, mai ales, hrana pentru trupul omului.

Mântuitorul, prin Învierea Sa, ne trece din moarte la viaţă şi cu trupul. Aceasta se înfăptuieşte la obşteasca înviere: „Şi vor învia cei ce au făcut cele bune,ne spune Mântuitorul, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 29); „Dacă cinevava păzi cuvântul Meu,nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8, 51),moartea adusă de păcatele nemărturisite şi neiertate în Sfânta Taină a Spovedaniei. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Suntem datori să păzim, să împlinim cuvintele Mântuitorului, nu numai să le ascultăm sau să le propovăduim, să fim nu numai ascultători, ci şi împlinitori ai cuvintelor Lui (Iacov 1, 22). Să ascultăm şi să împlinim cuvintele Mântuitorului în duhul adevărului care ne face liberi (Ioan 8, 32).

Adevărul cuvintelor Mântuitorului este păstrat numai în şi de Sfânta Biserică, trupul tainic al Mântuitorului, şi el este vestit numai de Biserică prin slujitorii ei sfinţiţi în Sfânta Taină a Hirotoniei sau harisma culturii teologice. Biserica este, dupăcum scrie Sfântul Apostol Pavel, „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15).

Cuvintele Mântuitorului rămân în noi, rodind mântuirea noastră în măsura în care şi noi rămânem în El. „Dacă rămâneţi în Mine, şi cuvintele Mele în voi” (Ioan 15, 7); rămânem în Mântuitorul, dacă ne împărtăşim cu Preasfântul Trup şi Sângele Său: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56). Rămânem în El şi El rămâne în noi în măsura pregătirii noastre creştineşti prin post, rugăciune, fapte de milostenie şi, fireşte, spovedindu-ne în Sfânta Taină a Mărturisirii, luând iertarea păcatelor, împlinind, în acelaşi timp, canonul dat de preotul duhovnic.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să luăm aminte la cuvintele Mântuitorului: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 5). Prezenţa tainică şi reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în lume s-a vădit, de-a lungul veacurilor (celor două milenii), s-a făcut roditoare în operele de cultură şi artă, în înfăptuirile benefice ale oamenilor de ştiinţă, în faptele de binefacere umanitare individuale ale oamenilor, ale unor societăţi şi, mai ales, ale Bisericii, în viaţa morală, în legile justiţiei şi aplicarea lor şi, mai presus de toate acestea, în viaţa de sfinţenie a ascultătorilor şi împlinitorilor cuvintelor Sfintei Evanghelii. Cu alte cuvinte, cultura şi civilizaţia lumii, în ce ne priveşte, a lumii continentului nostru Europa, îşi au rădăcinile şi poartă pecetea învăţăturii creştine, a prezenţei şi lucrării persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Lumina lumii Care revarsă în chip tainic şi real lumina Sa în sufletele, în minţile, în trăirea vieţii omului de fiecare zi, a vieţii în care iertarea, bunăvoirea, înţelegerea între oameni, munca făcută cu dăruire creează acel climat de pace, de bucurie curată, climat din care este alungat întunericul patimilor care aduc atâta tulburare în viaţa oamenilor, după cum ne-o spune atât de limpede Sfântul Apostol Iacov:

„De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă luptaţi şi vă războiţi şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri” (Iacov 4, 1-3).

Astăzi vedem cu toţii cum unii oameni din Europa creştină vor să fie nemuritori aici pe pământ şi ce este şi mai înfricoşător este faptul că aceştia vor o societate, o lume fără Dumnezeu.

Aceşti oameni au întors spatele la Dumnezeu şi vor să-L alunge din creaţia Sa prin programe economice şi legi care promovează imoralitatea, pervertind demnitatea omului făcut după chipul lui Dumnezeu, ademenesc, îndeamnă şi chiar constrâng prin măsuri economice, ca oamenii să le urmeze, adică că renunţe la trăirea vieţii călăuzite de învăţătura creştină, să se lepede de Dumnezeu.

Iubiţi creştini,

În faţa acestei primejdii să nu ne împuţinăm sufleteşte, să nu ne pierdem credinţa în Dumnezeu, încrederea în purtarea Lui de grijă faţă de neamul nostru omenesc, ştiind că „Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă” (Iacov 4, 6; I Petru 5, 5), „Dumnezeu nu se lasă batjocorit” (Galateni 6, 6), „Porţile iadului nu vor birui Biserica lui Hristos” (Matei 16, 18). „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând din stricăciunea poftei celei din lume. Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună cunoştinţa; la cunoştinţă înfrânarea; la înfrânare răbdarea; la răbdare evlavia; la evlavie iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească dragostea” (II Petru 1, 3-7).

Să sporim în dragostea cea vie, milostenia, ajutorarea celor aflaţi în lipsuri materiale şi necazuri, aşa cum s-a întâmplat celor înzăpeziţi din acest an, în unele zone ale ţării noastre, zone (localităţi) în care mulţi bătrâni şi bolnavi au aşteptat ajutorul nostru umanitar, dragostea noastră creştinească. Să ne bucurăm în Domnul şi să-I mulţumim cu smerenie lui Dumnezeu că ne-a învrednicit şi pe noi, fiii eparhiei noastre, să le oferim ajutorul cuvenit pe măsura posibilităţilor noastre materiale şi a dragostei noastre creştine. Prin aceasta, am îndeplinit ceea ce suntem datori să facem în toată vremea şi în tot locul, pentru că trebuie să trăim nu numai pentru noi, ci şi pentru cei de lângă noi, în primul rând pentru cei de lângă noi, să trăim în frica şi dragostea lui Dumnezeu împlinind poruncile Lui prin care rămânem în Dumnezeu (I Ioan 3, 24).

Datori suntem să ne rugăm unii pentru alţii şi, mai ales, pentru cei bolnavi, cu deosebire atunci când săvârşim Sfânta Taină a Maslului, Sfânta Taină căreia anul acesta îi acordăm o atenţie deosebită, toate strădaniile noastre creştineşti şi pastorale.

Rog pe Bunul Dumnezeu ca la sărbătoarea Sfintelor Paşti, Hristos Cel înviat să vă dăruiască sănătate, pace, linişte sufletească şi bucuria mântuirii

Hristos a înviat!.

Hristos în centrul umanităţii

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Mironosiţelor (Marcu 15, 43 – 16, 8)

Iubiţii mei, religia noastră nu este o poveste, o minciună. Este unicul adevăr în lume. Nu o zicem noi; o demonstrează faptele, istoria celor douăzeci de veacuri. Este arborele pe care nu l-a sădit omul, ci Dumnezeu. Şi tot arborele pe care îl va sădi Dumnezeu, toţi dracii nu vor putea să-l dezrădăcineze. Îşi vor rupe securile de el, dar rădăcina lui rămâne nedezrădăcinată.

Religia noastră este adevărată, pentru că Cel care a întemeiat-o nu este doar un om mare, ca atâţia alţii. Este adevăratul Dumnezeu. Că este Dumnezeu o demonstrează şi o strigă nesfârşitele Lui minuni, sfânta Lui vieţuire, învăţătura Lui neîntrecută şi, în sfârşit, faptul că într-adevăr a înviat din mormânt. Pe Charos (personificare a morţii) nimeni n-a putut să-l învingă, nici bogatul, nici omul de ştiinţă, nici generalul, nici împăratul. Cu Charos s-a luptat şi l-a biruit numai Hristos. El este adevăratul Dumnezeu.

Dar dacă este adevăratul Dumnezeu, veţi întreba, de ce nu cred toţi în El? N-ar trebui să existe niciun necredincios. Cu toate acestea, de când S-a născut şi a ieşit în viaţa publică până când a fost răstignit şi a înviat, lumea s-a împărţit în privinţa Lui.

***

Într-adevăr, oamenii s-au despărţit în două tabere. Unii Îl urăsc pe Hristos ca pe nimic altceva, iar alţii Îl adoră. Unii sunt de partea Lui, iar alţii împotriva Lui.

Cina L-a urât? L-a urât Irod. Doar ce S-a născut Hristos în paiele staulului, acesta s-a tulburat şi şi-a ascuţit săbiile ca să-L ucidă. L-au invidiat apoi fariseii şi cărturarii. Ana şi Caiafa – arhiereii. În cele din urmă, Pilat L-a nedreptăţit, iar soldaţii romani L-au răstignit. Toţi aceştia L-au urât.

Şi cine L-a iubit? Cei smeriţi ai pământului. Ciobanii, care îşi păzeau noaptea în Bethleem oile şi ascultau preadulcea cântare a îngerilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Şi până astăzi astfel de oameni Îl iubesc. Pe munţii înalţi din Pind am cunoscut ciobani, care nu puteau să meargă la biserică, dar îndată ce auzeau bătând clopotul de departe, îi vedeam îngenunchind în paraclise şi udând pământul cu lacrimi.

L-au iubit şi oamenii trudei, oamenii muncitori, care se ostenesc şi lucrează pământul. L-au iubit mai ales pescarii Galileii, care îşi aruncau noaptea mrejele, ca să prindă peşte şi să-şi întreţină familiile. Aceştia au crezut în El şi L-au urmat. Şi până astăzi, mai mult decât păstorii şi plugarii, cred în El cei care lucrează pe mare, navigatorii care plutesc pe mările sălbatice. Rar vei găsi un navigator necredincios şi ateu. În faţa valurilor uriaşe, acolo în Oceanul Atlantic, când furtuna se înteţeşte, ateismul dispare. Toţi zic: „Preasfântă Stăpână…”, „Doamne Iisuse Hristoase…”; toţi au pe navele lor icoana Sfântului Nicolae, icoana Maicii Domnului, icoana lui Hristos.

Aşadar, L-au iubit păstorii şi oamenii muncitori. L-au iubit încă, mai mult decât aceştia, – cine? Copiii. O, nevinovaţii copii! Cum Îl vedeau şi Îl auzeau pe Hristos, alergau după El precum mieluşeii după oaie. Hristos îi lua în braţele Lui şi îi binecuvânta. Copiii erau întotdeauna lângă El. Desigur, în ziua Stâlpărilor (Floriilor), copiii au luat ramuri în mâini şi au cântat şi L-au lăudat pe Hristos. Lucrul acesta a provocat răutatea căpeteniilor. Văzând copiii şi lumea aclamându-L, au spus lui Hristos: Spune-le să tacă. Şi atunci El le-a răspuns: Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga (Luca 19, 40).

Repet, L-au iubit ciobanii, oamenii muncitori, corăbierii, copiii nevinovaţi. L-au iubit – o treaptă mai sus – cine? Strigă Evanghelia de astăzi – ce să facem, acesta este adevărul. Mai presus chiar decât cei doisprezece ucenici L-au iubit pe Hristos femeile. Care femei? Nu femeile la modă, care dansau în palatele lui Irod îmbrăcate în mătase, în lux şi în fast. Nu liliecii diavolului cum sunt cele care acum îşi fac cuib în cluburile de distracţie. Nu acestea, alte femei. Slavă lui Dumnezeu, există întotdeauna. Sunt gospodinele, mamele care au născut şi au crescut copii şi ştiu ce înseamnă viaţa.

Pe Hristos L-au iubit în principal femeile, care – zice Evanghelia de astăzi – se numeau mironosiţe. Acestea, pe când încă era noapte şi nimeni nu îndrăznea să iasă afară din casă, în timp ce mormântul lui Hristos era păzit de soldaţii Romei, nu s-au temut nici de întunecimile nopţii, nici de soldaţii romani, nici de cărturari şi farisei. Ca şi cum aveau aripi la picioare – ele nu mai erau femei de acum, erau îngeri şi arhangheli – , au ajuns acolo unde era îngropat Hristos şi au adus preţioasele lor daruri, mirurile. Şi până astăzi religia – să spunem şi asta – se întemeiază pe inima femeii. Mergeţi în orice biserică, la sate şi la oraşe. Veţi vedea că cea mai mare parte a adunării bisericeşti e alcătuită din femei. Ele merg la biserică, postesc, se spovedesc, se împărtăşesc. Bărbaţii sunt aspri ca Irod. Ca Ana şi Caiafa. Nici o femeie nu vedem în Evanghelie să-L fi trădat pe Hristos, niciuna nu L-a răstignit, niciuna nu L-a hulit. Bărbaţii au făcut toate acestea. Bărbat a fost vânzătorul, bărbat cel care s-a lepădat de El, bărbaţi cei care L-au pironit. Femeile au fost întotdeauna lângă Hristos. Şi vor rămâne până la sfârşit. Dacă lumea s-ar schimba şi L-ar părăsi toţi pe Hristos, lângă El va rămâne pururea mămica Lui, femeia, sfânta femeie. Aceasta este religia noastră, iubiţilor.

V-am spus categorii de oameni care L-au iubit pe Hristos: sunt ciobanii, oamenii muncitori, care lucrează pe pământ şi pe mare, copiii, femeile purtătoare de miruri. Şi doar aceştia? L-au iubit până şi sălbaticii. Oameni neciopliţi, care nu au urmat şcoli şi universităţi, nu au învăţat carte, care au trăit în asperitate şi au fost învăţaţi cu crima şi omorul. Un exemplu grăitor este Sfântul Hristofor, care este sărbătorit pe 9 mai. Era ca un copac sălbatic, pe care Hristos l-a altoit şi l-a făcut copac de livadă. Aparţinea unei familii de antropofagi. Era un gigant, înalt de doi metri şi jumătate, cu braţe şi pumni viguroşi. Un împărat îl luase în garda sa de corp. Într-o zi însă a văzut pe împărat tremurând în faţa unui vrăjitor, care lucra cu diavolul. Aşadar, îl lasă pe împărat şi se duce să-l slujească pe vrăjitor, pe care îl considera mai puternic. Însă mai târziu, trecând printr-o biserică, l-a văzut şi pe vrăjitor paralizând în faţa puterii lui Hristos. Atunci l-a lăsat şi pe vrăjitor şi a căutat să-I slujească lui Hristos. A crezut, s-a pocăit, s-a mărturisit, s-a botezat, a devenit creştin şi a primit numele de Hristofor. A trăit o viaţă îmbunătăţită, virtuoasă, a făcut minuni, iar în cele din urmă a devenit martir pentru Hristos.

***

Poate că cineva va spune că acestea s-au întâmplat în alte timpuri, „în vremea aceea”. Greşit. Şi astăzi, iubiţii mei, vedem că cred în Hristos băştinaşii din Africa şi din Asia. Sălbatici, care mănâncă oameni, primesc predica şi se botează în numele lui Hristos. Misionari aleşi, copii luminaţi, ajung acolo mişcaţi nu de bani, ci de dragostea de a lumina pe cei din întuneric. Se expun la pericole, în condiţii nefavorabile, şi mulţi se sacrifică. Propovăduiesc Evanghelia, iar atunci când sălbaticii aud de Hristos, de multe ori plâng. Se fac creştini mai buni decât noi. Şi există teama ca Ortodoxia să plece de la noi „civilizaţii” şi să se ducă la sălbatici.

Slavă Ţie, Hristoase, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Stelele vor cădea, soarele se va întuneca, lumea se va întoarce cu susul în jos, dar Hristos va rămâne. Toate strigă: Acesta este adevăratul Dumnezeu.

Copii care mă ascultaţi, iubiţi-L pe Hristos mai mult decât pe părinţii voştri. Femei care mă ascultaţi, iubiţi-L pe Hristos mai mult decât pe bărbaţii voştri. Bărbaţi care mă ascultaţi, iubiţi-L pe Hristos mai mult decât pe femeile voastre. Toţi să iubim pe Hristos mai presus de toate. Pentru că Hristos nu a murit. Trăieşte şi împărăţeşte în veci. Lui fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

+ Episcopul Augustin

O întâmplare minunată din Sfântul Munte Athos povestită de Părintele Arsenie Boca (pe atunci tânărul diacon celib Zian Boca)

Lucram de cateva zile sa reconstruim treptele care coboara dinspre schitul Prodromu la pestera Sfantului Athanasie. Pestera se afla aproape in buza marii, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucati de roca destul de tare si pe care o fasonam cu dalta si cu barosul. Lucram cu Porfirie si Dometie de la chilia Sfantul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Parintele Arsenie Mandrea, staretul Prodromului. Pentru mine era un fel de plata sau troc ca sa mi se ingaduie sa copiez din biblioteca bogata in manuscrise pe Parintii Filocaliei. Era o misiune pe care am primit-o de la Vladica Nicolae Balan si de la Parintele Profesor Dumitru Staniloae. Trebuia sa facem munca de ocnasi, spargeam si fasonam dalele de piatra apoi le trageam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bate rotunde din lemn de castan si niste capete de funii foste parâme ale corabiilor din cea trecuta vreme, ce miroseau a mare, a alge si a peste. Mi-era o sete si o foame, gura mi-era năclăită si amară, soarele ne batea dar nu ne prea incalzea in timpul ce greu se desprimăvăra, de inceput de aprilie. Ma gandeam la sfintii de pe Muntele Sinai care si ei au carari in trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Incercam sa-mi aduc aminte din liceu cate trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine imi striga in ureche:
- Pune mana Ziane, ca-mi rupe bolovanul laba piciorului; tu Dometie ce faci? Te-o batut soarele in cap? Tine cu forta!
M-am trezit din reverie si mi-am opintit muschii din toate puterile. Greu canon aveam. Canonul nu e greu daca te ajuta Maica Domnului- Panaghia, Doamna si Stapana Muntelui sfant. Dometie incepu sa cante: Axion Estin. Vrednica esti, un fel de Ave Maria.
- Si cu rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a Sfantului Athanasie Athonitul, care si el a murit cand s-a dărâmat schela si i-a cazut bolta in cap, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi pacatosii. Prinde bine, Ziane, ca deseara mancam o ciorba de radacini indulcita cu miere din butoiul fratelui Gavriil, daca ne facem treaba. 
- Amin, rosti sec Porfirie. Dometie, tu vrei sa fii al doilea Cucuzel pe Sfantul Munte? Daca vrei sa te indumnezeiesti, bine, fa-o, ca si eu vreau, dar nu mi se pare corect sa ne tii fara un strop de apa. Omul trebuie sa bea zilnic doi litri de apa, asa zice medicul de la Vatoped, Siluan, noi nu am avut toti trei un litru astazi. Du-te si adu niste apa de mare sa-mi ud gura, fugi! Inca n-ai venit?
- Esti prea dur frate Porfirie cu Parintele Dometie, e mai slabut el de constitutie, am intervenit eu. Priveam in jos dupa Dometie care mergea de parca zbura. Marea se involbura si lovea in valuri inspumate stancaria de pe faleza. Cred ca va trebui sa ne ducem sa facem o baie de apa sarata pana mai e soare. Ma dor si pe mine oasele, mi-a intrat igrasia si raceala zidurilor pe care le-am pictat. Chiar vroiam sa te intreb frate Porfirie, ce meserie ai avut inainte sa te tunda in calugarie?
- Am fost mecanic de utilaj greu! Parintele staret Arsenie m-a intrebat ce meserie am si asa am ajuns maistru constructor de trepte in piatra. Ai grija Ziane cum te proptesti in coada ţapinului ca daca o rupi nu mai am alta aici, si o sa te trimit sus in paduricea schitului sa tai una noua.
- Am taiat vreo cinci cozi si le-am pus la uscat luni cand tu erai la moara de lemn, adica la gater, langa Manastirea Iviron, asa ca maine o sa mai montam doua ţapine!
- Stii ca imi placi diacone de la Sibiu, chit ca nu prea ai voce sa canti, dar te duce mintea!
- Am vrut sa ma fac aviator. Dar ca sa intru la Cotroceni la scoala de aviatie imi trebuiau bani multi si mama nu avea de unde sa-mi dea nici daca-si vindea casa! Singura scoala unde urma sa primesc bursa a fost la teologie. Si cu toate ca eram un copil credincios de mic nu m-am simtit vrednic sa ma fac preot. Mama voia sa ma insoare.
- Dar tu nu si nu! Nu te-ai insurat, dar cum esti diacon? Te-a hirotonit celibatar?
- Da, m-a hirotonit pe incredere ca nu o sa ma insor dupa ce am primit treapta diaconiei. Ia spune ai adus scripetele pe care ti l-am cerut daca tot ai fost la moara de lemn de langa Iviru? M-am gandit ca daca nu gasim acest scripete, trebuie sa facem unul, lucram cu unelte rudimentare.
- Cum ai zis? Nu am auzit acest cuvant si nu l-am gasit in nici un ceaslov!
- Rudimentum, pavimentum, ornamentum, postamentum, testamentum, instrumentum, sacramentum…
- Esti poet? Nu te juca! Tine bine coada ca se dezvârte vârtejul si ne plezneste de ne rupe mainile. Crezi ca e usoara calugaria aici la Sfantul Munte? Si mai ducem si o saracie lucie ca ne tin grecii cum vor ei, in ciuda ajutoarelor pe care voievozii nostri romani le-au trimis aici la Sfantul Munte. Imi place sa cred ca daca facem scripetele pe care mi l-ai desenat o sa ridicam mai usor lespezile astea. Am sa ma duc maine si am sa fur un scripete de la Meghisti Lavra, am vazut eu ca aveau vreo trei in depozitul de langa Arsana unde acosteaza vaporul cand vine cu butoaiele cu ulei si vin de la Atena.
- Dar furtul este un pacat, intervine Dometie care tocmai ajunse cu caldarea in care avea apa de mare.
- Bine ai venit cu apa sarata, ia da sa-mi spal putin gura.
Porfirie isi scufunda palmele in galeata si bău din pumni apa sarata.
Mai lasa-mi si mie, am zis, nu o bea toata.
In vreme ce Porfirie se spala, Dometie recita: “Cand vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptatile tale ci si de toata dreptatea ta! Cand stai in fata Domnului esti mai presus de lumea aceasta, mai presus de trancaneala si carteala vietii; ai, cu un cuvant, ceva din linistea mai presus de lume a lui Dumnezeu.
- Amin, zise Porfirie, nu te stiam asa patericos, din ce Parinte al patericului ai scos cuvantul acesta de folos? Parca nu ai fi fiu de cioban de la Tilişca, măi Dometie!
- Din Sfantul Arsenie care a pustnicit in pustia Sketica de langa Nil din Egipt. El era unul care tacea mult si asa, prin trezvie, isi alegea gandurile si vorbele indepartandu-le pe cele rele si fara de folos. Cu harul Prea Sfantului Duh a ajuns la isihie inca de tanar.
Se lăsă o tacere placută, Porfirie nu mai zicea nimic, mai mult ca sigur că, cugeta in mintea lui mai putin scolita in ale teologiei, cumpanea vorbele pe care le rostise Dometie। Erau vorbe cu greutate. Dometie rupse tacerea:
- Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo intr-o viroagă era casa unui calugar plecat de la Foltea din Sălişte. Era un fel de stână din piatră acoperită cu niste capriori de brad pusi unul langa altul si acoperiti cu pamant batut. Parintele Achim era mic de statura, cam crăcănat si cu o barbă până la genunchi. Avea niste ochi albastri ca marea, asa cum ii are Parintele diacon Zian!
- Mama mea, Creştina avea ochii albaştri, (mama Parintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a harazit din pântecele ei să mă fac preot. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc şi s-a supărat. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăţ să uite de mine. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceţi?
- Nu stiu, răspunse Porfirie, tu eşti cu mai multă şcoală ca mine। Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândeşte la tine, că e mamă .
- Trimite-i o scrisoare ca se va bucura sa primeasca din Grecia si se va lauda la vecini cu baiatul ei care a ajuns la Sfantul Munte, Gradina Maicii Domnului।
- Asa o sa fac, daca zici tu, Dometie.
- Parintele acela de la noi, Achim, m-a invatat sa citesc si mi-a dat cartile lui sa ma uit prin ele. Cand mergeam cu oile, iesea si el la deal cu traista, ne opream si ma invata. A fost tatal meu duhovnicesc. La el a venit un Parinte de aici de la Sfantul Munte ca sa mearga prin sate sa adune pomeni si pomelnice pentru restaurarea manastirii Zografu unde este steagul lui Stefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Asa am auzit eu de Sfantul Munte pentru prima oara, aveam doar 13 ani. El era roman si traia intre greci. Mai intai a fost la chilia Nasterii Maicii Domnului pe mosia Manastirii Vatoped, si l-a avut duhovnicesc pe Nicodim ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor in lemn si marmura. De la el au ramas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori… a lucrat si doua sculpturi legendare: Rastignirea si A doua venire, vreme de 15 ani.
- Am auzit si eu de Arsenie acesta dar nu l-am vazut, vorbi si Porfirie! Se spune ca pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie si l-a dus pe varful Athonului ca sa completeze numarul celor 7 pustnici care se roaga pentru pacea lumii si traiesc fara mancare si fara apa, doar cu cuvantul lui Dumnezeu.
- Te cred, interveni Dometie, am auzit si eu intr-o zi de hramul Sfantului Munte si de aceasta traditie, pe 6 august, cand am urcat in vârf. Vorbeau niste pustnici care stateau la lumina unui opaiţ chiar sub varf intr-o pestera sa se odihneasca. Era pe la ora 4 dimineata, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisa de Ilie Miniat. Parintele Evghenie avea vreo 80 de ani si s-a suit pe munte pana in varf. El s-a dus la sihastrii care povesteau in pestera si am auzit ca a murit Parintele Hrisogan din cei 7 stalpi neclintiti ai Athosului si ca va fi inlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice ca printre cei 7 stalpi ai Ortodoxiei era si veghetorul Parinte Varnava, dascal al rugaciunii lui Iisus si românii Martinian, Iona si Teofilact care s-au randuit unul pe altul in ceata celor 7. Acestia toti erau sculptori: faceau linguri, faceau căni si doniţe, cofăiaşe pentru ulei sau vin.
- Dar de Părintele Iona ai auzit tu, intrebă Porfirie, a fost un om cu scoala multa, a tradus doua carti ale Sfantului Nicodim Aghioritul: Războiul nevăzut si Paza celor 5 simturi. Desena si frumos! Am vazut desenat trupul omului si inima scoasa din trup si plamanii. Practică rugăciunea inima, pe respiratie si pe şezutul în scăunel .
- Zise Dometie: oamenii din ziua de astazi nu au harul lui Dumnezeu। Si daca uneori au putin har ei il indeparteaza prin gandurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.
- Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce ! rosti Porfirie! Nu e bine să amintesti de necuratul, că uite m-am lovit la picior si mi-am spart si bocancul. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?
Eu taceam, si ascultam pe acesti parinti minunati athoniti। Soarele apunea dinspre varful mutelui. In lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea si o figura de om care intra si iesea in acel cuib minunat atarnat de peretele muntelui. Din pozitia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Inspre mare nu aveai ce vedea pentru ca marea aici este foarte nelinistita, sunt curenti marini si vapoarele nu se apropie caci s-ar scufunda. Daca ne imaginam Sfantul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la pestera Sfantului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce si cântat:
- Mari si minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu intelepciune le-ai facut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfantul Ioan Evanghelistul purtati de furtuna. In loc sa ajunga in Cipru la Lazăr cel inviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au cazut statuile idolesti si dracii au iesit din ele strigand: A venit Maica Domnului, sa fugim!
- Doamne, miluieste si ajuta-ne sa terminam treptele, zise Porfirie!
- Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie। Maica Domnului din icoana Portăriţa, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei cand se rasturnase luntrea in care pescuia si el era inghitit de valuri. Dar sa vedeti cum s-a intamplat : Dorotei era păzitorul si lumânărarul acestei icoane in biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigat din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulţi ani te-am slujit si te-am păzit, acum auzi-mă si Tu pe mine că mă prăpădesc in valuri.
- Se inserase de-a binelea si mai aveam de transportat două lespezi। Cand te rogi si vorbesti despre sfinti si mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebanuit. Lucrul sporea ca in povesti. Asa fac toti calugarii athoniti, in timp ce lucreaza la ascultarea pe care le-a randuit-o staretul si vorbesc despre oameni luminati si sfinti. Lucrul sporeste cand Dumnezu miluieste.
Dometie zise:
- Am ajunat toata ziua, mi-i sete cred că am vedenii, vad mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea si stiam ca e părăsită! Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeti?
- Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără scoală!
- Da, am intrat si eu in discutie, cei 4 Sfinti evanghelisti au cate o fiintă lângă ei ca simbol si chintesenţă a mesajului din Sfanta Evanghelie pe care a scris-o fiecare! Sfăntul Matei, care a fost vameş inainte sa-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Ingerul. Marcul are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul.
Se auzi o bubuitură ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare rosti “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri si o ai pe suflet. Stiu ca esti fecior si că nu te-ai atins de femei dar eşti mândru ca eşti pictor şi că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din Bucureşti, va trebui să posteşti, să te rogi şi să tai 100 de beţe din castan ca şi canon de ispăsire”. Noi tocmai ne opinteam toti trei să impingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role. Dar să impingi la deal este neasemanat de greu. Am simtit deodata ca se usureaza povara si bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească!
Dometie sesiza si el ce se intampla si exclama: Nascatoare de Dumnezeu! A venit Sfantul. Intr-adevar langa noi era o faptura parca om, para fiara, cu barba pana la pamant si un par ca o coama de leu. Impingea cu noi la bolovan. El era cel care facea ca bolovanul sa mearga parca tras de cineva de sus. Rosti:
- Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu…
Avea o voce ingereasca, nici tipatoare, nici ragusita dar placuta. Mi-am adus aminte de un tenor care canta in corul catedralei mitropolitane din Bucuresti. Toti cantam “Cuvine-se cu Adevarat” Vocea mea care nu era exersata la cantat a capatat inflexiuni melodice si scotea sunete placute pe care nici eu nu le cunoasteam pana atunci. Canta si Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne intrecea pe toti. Eram ca in rai. Patru fapturi care pe buza unei prapastii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea insa imi zbura in satul meu natal la Vata de Sus. O vedeam pe mama ingenunchiata la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roaga si cum plange cu poza mea in mana. Faptura de langa mine, cu barba lunga imi spuse:
- Pe mama ta o cheama Creştina si e vaduva! Cand te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului si bisericii.
M-am cutremurat, ca aveam langa mine un Sfant, un Prooroc care-mi stie trecutul si numele.
- Parinte, cum te cheamă si cine esti? intreba Porfirie.
Strainul nu raspunse.
- “Nu va temeti de Parintele Staret Arsenie ca nu va pedepseste pentru ca nu v-ati dus la vecernie. Stiati ca cei noua stalpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Pasti sa slujeasca Sfanta Liturghie in schitul Prodromul? Unul dintre ei este Parintele Matei din Caracalu, un om foarte smerit care slujeste Liturghia zilnic prin chilii si prin colibe unde este un Sfant Antimis. Va sluji Liturghia pana la ultima lui suflare. Anul acesta de Pasti va ninge pe varful Athonului. O sa ne vedem de Inviere. Frate Zian, nu uita sa-i scrii mamei tale”.
Eu nu ma mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Parintele sau fratele care vorbise s-a facut nevazut dintr-o data. Parca ma atragea ca un magnet sa ma uit dupa el. Era deja noapte. Nu mai puteam sa ma uit dupa el. Porfirie punea uneltele una langa alta, ca sa le avem maine dimineata in ordine. Dometie era cuprins de o placuta emotie si ca intotdeauna, canta un imn. Se auzi vocea fapturii care tocmai plecase, a preabunului Parinte. Nu stiam cum il chema, dar eram atras inspre in sus si am inceput sa urc repede. Poteca se lumina de o lumina albastruie ca de arc electric, lumina care venea de la faptura minunata ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastra. Dupa mine urca Porfirie gafaind, si apoi Dometie cantand. Sfantul nostru ne lumina drumul spre varful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat caci noaptea se lasase si fara lumina ne-am fi pravalit in abis si ne-am fi pierdut vietile. Porfirie zise:
- Sunt de zece ani pe Sfantul Munte si nu am trait nici o minune pana astazi, dar astazi mi s-a aratat mila lui Dumnezeu prin acest Sfant! Stai Preasfinte, si nu fugi, caci vedem lumina ta ca pe un far calauzitor si putem urca muntele fara sa cadem in prapastie.
- Minunat este Dumnezeu intru Sfintii sai, vorbi si Dometie in psalmi। Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc si cu proorocie, caci ti s-a vorbit tie de sus.
Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfanta emotie si de o caldura nemaitraita. Imi facea bine, caci din pricina frigului care se lasase la malul marii, eram inghetat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de dafin. Sfantul nostru se departa dar inca ne lumina cu faptura lui Indumnezeita. Vedeam poteca ce duce catre schitul Prodromul. Sfantul mergea inaintea noastra, dar parca sarea ca o roata de foc, ca o pasare inrosita. In spatele meu, Parintele Porfirie se inchina si recita ritmic, gafaind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Dometie canta: “Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati”. Dâra de lumina intra inaintea noastra pe poarta manastirii, si noi dupa ea. Ajunsi in poarta care tocmai se inchidea, ne trezi din revelatie vocea barbateasca a Parintelui staret Arsenie Mandrea, venit el insusi sa inchida portile manastirii.
- Cate trepte ati lucrat, parintilor?
- Unsprezece, raspunse Porfirie!
- Bine, consemna staretul Arsenie. Puteti merge sa cinati la trapeză. Domnul sa fie cu voi. Sa va treziti cand incepe utrenia cu catismele.
- Amin, concluziona Dometie.
Am alergat la spalator si ne-am spalat cu apa rece, inghitind si cateva guri, dar parca nu mi-era sete, desi nu bausem toata ziua nici o gura de apa. Nu bausem nici din apa sarata, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus in camera mea si m-am intins pe patul tare, athonit, pe burta, ca ciobanii, caci si oasele ma dureau si muschii de efortul zilei.
Sufletul insa imi era luminat si fericit. Astazi pe Sfantul Munte al Athosului am trait prima minune, am intalnit un sfant. O para de foc.
Mi-am zis in gand “Tatal nostru”, si mi-am insemnat patul, facand cu mana dreapta semnul sfintei cruci! Apoi m-am cufundat intr-un somn adanc.

Fragment din "Catisme ale Părintelui Arsenie Boca pe Muntele Athos", Editura Credinţa Strămoşească