Stiinta teologica si teologia stiintifica

Din timp in timp revine in actualitate intrebarea: Este teologia o stiinta? Raspunsurile care se dau acestei intrebari nu sunt numai diferite, ci si contradictorii. Acest fenomen se datoreaza nu numai diferentei de opinii care exista despre teologie, ci si diferitelor moduri de a percepe stiinta.

Inainte de a se da orice fel de raspuns la intrebarea daca teologia este stiinta, trebuie sa lamurim doua lucruri: a) ce este teologia si b) ce este stiinta. Teologia acopera un spectru foarte larg, care nu-si are corespondent in nici un alt domeniu stiintific. Aceasta inseamna ca se leaga de cunostinte si metode care depasesc cadrele cunostintelor si metodelor oricarei stiinte.

Traditia crestina distinge de la inceput intre doua tipuri de cunoastere: cea lumeasca si cea dumnezeiasca. Cunoasterea lumeasca se misca la nivelul creatului si nu poate aborda necreatul. Cunoasterea dumnezeiasca se refera la necreat si se manifesta in lumea creata prin elementele create pe care omul le are la dispozitie. Cunoasterea dumnezeiasca, dupa forma ei creata, nu se deosebeste de celelalte produse omenesti. Adevarul ei insa, nu se gaseste in forma creata, ci in natura ei necreata.

Teologia, in intelesul ei mai larg, incepe de la creat si se adanceste in necreat. Incepe, pe de o parte, cu cautarea lui Dumnezeu, care continua cu incercarea de apropiere de El si de descriere a Lui, in timp ce, pe de alta parte, se intemeiaza pe experienta descoperirii lui Dumnezeu si se construieste prin transmiterea ei prin mijloacele cuvantului scris si oral, prin explicarea ei, comentariul, cercetarea critica s.a. De aceea, si stiinta teologiei este chemata sa se miste pe doua nivele: a) pe nivelul necreatului, unde exista izvorul teologiei, Dumnezeu Care Se descopera, si b) pe nivelul creatului, unde se gasesc manifestarile ei istorice, exterioare.

De obicei se vorbeste despre doua feluri de teologie: cea empirica (traita, experiata, n.tr.) si cea academica. Teologia empirica isi are radacinile in experienta prezentei necreatului in interiorul creatiei. Este teologia care s-a dezvoltat in Traditia Bisericii si care constituie stiinta ei diacronica, stiinta teologica. Ea nu ignora nivelul creatului, dar il vede intotdeauna in legatura cu prezenta necreatului.

Teologia academica cerceteaza nivelul creatului si nu considera necesara – in cazul in care n-o considera suspecta – experienta necreatului. In cazuri extreme, ea ajunge la negarea completa a necreatului si se limiteaza exclusiv la creat. Aceasta nu se datoreaza intotdeauna pozitionarii negative a cercetatorului fata de necreat sau fata de adevarul prezentei lui, ci si neputintei sale de a-l recunoaste ca abordabil din punct de vedere stiintific.

Si aici se naste intrebarea: Ce este stiinta? Dupa triumful stiintelor naturii, toti ceilalti cercetatori au incercat sa imite metodologia lor. Ca trasatura principala a stiintei si a cercetarii stiintifice a fost socotita obiectivitatea. Omul a vrut sa vada lucrurile ca obiecte care sunt plasate in fata lui si, prin urmare, in afara lui; sa le observe, sa le incerce si sa traga concluzii. Repetabilitatea fenomenelor s-a socotit a fi elementul care demonstreaza adevarul lor. Aceasta metodologie, care a fost consacrata de catre stiintele naturii, a fost adoptata si de stiintele sociale si umaniste, cu anumite adaptari. Dar aceasta metodologie, desi are, fara indoiala, reale avantaje, nu poate aborda probleme capitale ale vietii umane, cum ar fi iubirea, durerea, moartea. Toate acestea trec dincolo de obiectivitate, pentru ca se refera la om ca persoana si la comuniunea lui cu alte persoane.

Intrebarea care se pune asadar este: Poate teologul cercetator sa inainteze corect in cercetarea sa fara sa se intereseze de fiinta celui pe care il cerceteaza? Este posibil sa se miste cu succes in fenomenologie fara a avansa in ontologie? Este corecta aceasta metoda indeosebi in spatiul teologiei ortodoxe, unde omenescul nu este separat la modul nestorian de dumnezeiesc, ci este cuprins si transfigurat ontologic?

Principiile stiintelor naturii, pe care le-au aplicat si stiintele umaniste, au exclus in fapt accesul la ontologie, deoarece aceasta pune inainte de toate persoana, si nu adevarul obiectiv. Pe de alta parte, cel putin in teologia crestina, a pune inainte persoana este nu numai un lucru licit, ci si necesar pentru abordarea adevarului. Adevarul Insusi, Fiinta Insasi, se propune pe Sine cu caracter personal: "Eu sunt Cel ce sunt"; "Eu sunt ... Adevarul". Acestea inseamna ca se cere cu necesitate abordarea dimensiunii personale.

In acest punct, merita sa notam noutatea pe care a adus-o Max Weber in sociologie, introducand in discutie factorul intelegerii (sociologia inteligibila) [ Care ia in calcul factorul intelegerii, care intelege lucrurile. Cuvantul katanoou,sa, pe care il vom intalni in acest studiu legat si de teologie, exprima procesul continuu de intelegere pe care il desfasoara subiectul. Noi l-am tradus ca termen tehnic prin "inteligibil", fara sa-l intelegem neaparat ca opusul lui "sensibil", si il vom semnala in text prin punerea in paranteza a expresiei in limba greaca (n.tr.). ].

Nu este suficient ca cineva sa observe fenomenele sociale, ci trebuie sa le si inteleaga, indentificandu-se pe cat se poate cu societatea, dar si pastrand obiectivitatea cercetarii stiintifice. Mutand acest factor in zona teologiei academice, putem vorbi de teologia academica inteligibila. Conform acesteia, cercetatorul nu numai ca nu exclude din cercetarea sa experienta teologica, ce este experienta necreatului, dar si incearca, pe cat poate, sa o inteleaga si sa o prezinte. In acest caz, intelegerea nu are, cu siguranta, un caracter intelectual, ci unul adanc duhovnicesc. Nu este vorba despre o abordare intelectuala, ci despre o abordare duhovniceasca, ce se realizeaza prin lucrarea mintii omului, asa cum se observa in antropologia biblica si patristica. Insa, dupa cum pentru intelegerea si prezentarea corecta a unei societati oarecare in domeniul sociologiei inteligibile cercetatorul trebuie sa aiba sau sa se ingrijeasca sa dobandeasca o oarecare inrudire interioara cu societatea pe care o cerceteaza, tot asa si in domeniul teologiei inteligibile teologul trebuie sa aiba sau sa dobandeasca o oarecare inrudire cu experienta ecclesiala. Astfel, desi cercetatorul nu este un teolog traitor, nu ii este indiferenta experienta teologica, ci incearca sa o abordeze si sa o prezinte pe cat e cu putinta. Cercetarea istoriei, a vietii sau a literaturii Bisericii se realizeaza ca si orice alt fel de cercetare stiintifica, desi in acelasi timp ia in consideratie si continutul lor teologic.

Un loc central in teologie il are, asa cum am observat, persoana. In aceasta se afla inceputul si deplinatatea lui "a fi". In afara persoanei si a relatiilor personale toate se afunda in neexistenta, in "ne-fiinta". Din clipa in care persoana este data la o parte, se da la o parte adevarul. Teme capitale, precum viata, durerea, moartea etc., care se afla in epicentrul teologiei, nu pot fi abordate cu obiectivitate. Dar, in felul acesta, se deschide un spatiu imens, unde foarte usor pot patrunde subiectivismul si arbitrarul.

Demn de o atentie deosebita este si faptul ca in ultimele decenii, chiar si in asa-numitele stiinte pozitive domina teorii care propun importanta ontologica a persoanei pentru abordarea stiintifica a lumii fizice. Aici incercarile au totdeauna ca punct de plecare omul si se misca la nivelul creatului. Cu toate acestea, sunt relevante ca directii in cautarea adevarului.

Multi exponenti ai teologiei academice, din dorinta lor de a ramane in cadrul cercetarii stiintifice obisnuite, aplica metodologia stiintifica comuna. Aceasta teologie insa, care este caracterizata de obicei ca stiintifica, este in cazul cel mai bun o simpla stiinta auxiliara. Adica, atata vreme cat se misca la nivelul creatului, fie ramane goala ca teologie, fie se limiteaza la examinarea manifestarilor exterioare ale adevaratei teologii. Si ramane goala ca teologie, deoarece nu poate inainta la nivelul necreatului, unde se gaseste punctul de referinta al teologiei, sau, daca ar incerca sa teologhiseasca, este clar ca nu va mai fi vorba despre o teologie reala, ci despre o proiectie omeneasca sau "ipotezologie". Iar cand isi recunoaste limitele si se limiteaza la cercetarea manifestarilor exterioare ale teologiei reale este clar ca exercita o lucrare auxiliara.

Asadar, cata vreme teologia academica este folosita pentru teme pur filologice, istorice, arheologice sau altele asemenea, poate fi o stiinta auxiliara folositoare sau chiar necesara. Cand insa se extinde la continutul credintei religioase, nu functioneaza corect [ Interesanta este observatia simpla ca formulare, dar adanca in continut a Parintelui PAISIE: "Teologia care se preda ca stiinta cerceteaza, de obicei, lucrurile istoric, si, prin urmare, este [folosita] ca sa le inteleaga exterior... Cine crede ca poate sa cunoasca tainele lui Dumnezeu prin privirea stiintifica exterioara seamana cu cel fara de minte care vrea sa vada Raiul prin telescop." Epistole, Souroti, Tesalonic, 1994, p.127.] . Cercetarea stiintifica a datelor obiective, analiza sociologica corecta, buna cunoastere a culturii si a legaturilor ei cu societatea sunt instrumente valoroase pentru transmiterea corecta a adevarului teologic, fara ca vreodata ele insele sa poata fi identificate cu adevarul teologic. Investigarea stiintifica si cunoasterea mediului nu este samanta, nici studiul si asigurarea terminologiei potrivite pentru dezvoltarea lui nu este rodul. Daca nu exista adevarul teologiei in care esti initiat in Biserica, si care consta in aratarea lui Dumnezeu cel nevazut in lumea vazuta, teologia academica, ca ocupatie istorico-filologica, ramane in esenta goala, oricat de interesanta ar fi.

Desigur, in mod paralel se pune si intrebarea daca si in ce masura este posibil ca teologia academica sa ramana la probleme pur istorico-filologice, fara sa se refere si la continutul credintei. Experienta marturiseste ca lucrarea istorico-filologica nu este, de obicei, independenta de prejudecatile dogmatice si ideologice. Sunt cunoscute, de altfel, si uriasele consecinte ale teoriilor istorico-filologice si ale aplicarii acestora la interpretarea Scripturilor si, in general, in teologia academica moderna. Avand in vedere datele de mai sus, nu este atat de simplu sa se vorbeasca despre teologia academica si sa se inteleaga ceva clar si fara prejudecati. Teologia academica se misca pe calea cunostintei obiectivizate. Ea nu cauta cunoasterea empirica a lui Dumnezeu, dar nici nu poate sa o ignore, si, ca teologie inteligibila, este posibil intr-un anume fel sa o abordeze si sa o prezinte. Ignorarea acestei cunoasteri inseamna o prejudecata si o subminare a posibilitatii abordarii corecte a obiectului ei de cercetare. De asemenea, teologia academica inteligibila (katanoou,sa qeologi,a) poate, fara a-si parasi metodologia, sa semnaleze si la nivelul teologiei empirice "legi" care marturisesc repetabilitatea fenomenelor duhovnicesti. Acestea nu sunt mai putin reale sau adevarate decat acelea care sunt semnalate la nivelul simturilor somatice. In special functionarea "legii duhovnicesti" este semnalata ca un loc comun in literatura ascetica. Un instrument folositor pentru aceasta teologie academica este realismul lui William James. Dupa acest filosof, care a publicat si o scriere speciala despre experienta religioasa, adevarurile care ne intereseaza mai mult sa le cunoastem sunt adevarurile pe care le-am simtit si le-am trait inainte de a le gandi.

Daca deci socotim drept stiinta numai cunoasterea obiectiva, teologia se afla in impas in ceea ce priveste fiinta ei, lucru care afecteaza desigur si manifestarile ei. Dar numai cunoasterea obiectiva este stiintifica? Nu exista si un alt fel de cunoastere stiintifica? Identificarea stiintei cu cunoasterea lumii sau a lucrurilor din lume limiteaza chiar intelesul stiintei. Daca luam etimologic acest inteles si socotim ca stiinta sau cunoastere stiintifica fiecare cunoastere confirmata si neindoielnica, cu siguranta aceasta nu se poate epuiza in cunoasterea lumii si nu poate exclude din start posibilitatea eventuala a cunoasterii Creatorului lumii. Daca aceasta ultima cunoastere are alt caracter si are nevoie de o alta metodologie, este o alta tema. Stiinta ca si cunoastere a lumii este obiectiva. Si teologia, in masura in care nu este limitata la nivelul istorico-filologic sau arheologic, ci se extinde la existenta si prezenta lui Dumnezeu in lume, nu poate inainta cu metodologia cunoasterii obiective a stiintelor naturii, ci este chemata sa isi defineasca metodologia proprie. Aceasta definire nu presupune abaterea teologiei de la deontologia stiintifica, ci dimpotriva conformarea la aceasta.

Orice stiinta, in functie de natura si caracterul obiectului cercetarii sale, trebuie sa-si dezvolte si o metodologie. Asa cum ar fi fost gresit, din punct de vedere stiintific sa abordeze cineva pe om prin metoda cu care ar aborda un calculator, tot asa este gresit, din punct de vedere stiintific, sa abordeze cineva teologia prin metoda cu care ar aborda vreun fenomen social tipic.

Cunoasterea lumeasca avanseaza in observarea fenomenelor si in tragerea de concluzii. Cunoasterea teologica se realizeaza prin comuniunea personala. Aceasta inseamna ca stiinta teologica are metodologia ei proprie. Dumnezeu nu se ofera omului ca obiect al cunoasterii, ci ca subiect, care vine in legatura personala si in comuniune cu omul. Cunoasterea lui Dumnezeu are intotdeauna caracter personal. Acelasi caracter il are, de altfel, intr-o ultima analiza, si cunoasterea omului. Cunoasterea lui Dumnezeu, ca si cunoasterea omului, nu se dovedeste prin demonstratii logice, ci se implineste ca unire "a celor cunoscute" si "a celor care cunosc" sau ca "comuniune in existenta". Cunosc inseamna intrupez ceva in viata mea; il fac element al existentei mele. Cunoasterea lui Dumnezeu nu corespunde cunoasterii stiintifice a naturii. La fel cum si cunoasterea unei persoane iubite nu corespunde cunoasterii stiintifice a lumii animale sau vegetale. Factorul comun al celor doua feluri de cunoastere este interesul initial al omului. In timp ce in cunoasterea stiintifica acest interes ramane in cadrul relatiilor exterioare cu ceea ce este cunoscut, in cunoasterea teologica interesul se manifesta prin iubirea care duce la comuniune si la chemare cu ceea ce e cunoscut.

Diferenta dintre cunoasterea empirica a lui Dumnezeu si cunoasterea stiintifica comuna nu inseamna ca prima este anti-stiintifica sau inferioara celei stiintifice. Inseamna ca este o cunoastere de alt fel, deoarece se realizeaza prin comuniunea creatului cu necreatul. Omul nu se apropie de Dumnezeu cu gandirea sau cu imaginatia sa. El nu creeaza imaginea Lui prin reprezentari omenesti. In pofida facerii sale "dupa chipul lui Dumnezeu", omul nu poate concepe arhetipul sau. Urmand insa poruncile lui Hristos, el isi curateste mintea, isi elibereaza trasaturile firii sale create "dupa chipul lui Dumnezeu" si cunoaste adevarul lui Dumnezeu. Astfel teologia se leaga indestructibil de antropologie. Cei care dobandesc aceasta cunoastere o caracterizeaza ca fiind mai inalta si mai convingatoare decat cunoasterea lumeasca.

Datorita faptului ca teologia ortodoxa asaza indentitatea ei in transfigurarea creatului de catre necreat, ea nu poate fi exprimata autentic printr-o teologie care se auto-limiteaza la nivelul creatului, asa cum se intampla de obicei cu teologia stiintifica descriptiva sau teologia academica. Aceasta teologie ar putea in cel mai bun caz sa exprime cu anumite urmari, dar iarasi nu cu deplinatate, crestinismul nestorian.

Teologia ortodoxa se leaga organic si indisolubil de experierea necreatului. Teologia stiintifica, practicata in cadrul academic, se legitimeaza cand dobandeste o forma inteligibila, in care caz se leaga de teologia empirica. Dimpotriva, atunci cand devine autonoma si se absolutizeaza, functioneaza negativ si deformator.

Cunoasterea lui Dumnezeu cel necreat de catre omul creat nu poate fi atinsa numai prin puterile omului, pentru ca el nu poate depasi bariera lumii create. Deci, inevitabil, aceasta cunoastere poate exista numai ca o miscare din doua parti a iubirii; ca o miscare a iubirii lui Dumnezeu catre om si a omului catre Dumnezeu. Incercarea unilaterala a omului de a-l cunoaste pe Dumnezeu este limitata de natura ei la hotarele creatului si creeaza numai idoli ai lui Dumnezeu. In locul necreatului se pune metafizicul, care opreste respiratia teologiei si desfiinteaza adevarul ei. Acest fenomen, care a dominat in teologia apuseana, a influentat foarte mult gandirea teologica ortodoxa, cu pericolul imediat de a o izola in metafizica, care este vitrina idolilor omenesti, si de a o rupe de descoperirea Dumnezeului celui viu.

Iubirea lui Dumnezeu fata de om se arata prin descoperirea Lui. Fara descoperirea lui Dumnezeu, si in special fara iconomia Lui in Hristos, stiinta teologica sau teologia crestina nu este posibila. Iubirea omului fata de Dumnezeu vine ca un raspuns la descoperirea iubirii lui Dumnezeu fata de om: "Noi Il iubim pe El, fiindca El ne-a iubit cel dintai". De aceea si cunoasterea lui Dumnezeu de catre om vine ca urmare a cunoasterii omului de catre Dumnezeu: "Acum insa, dupa ce ati cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degraba dupa ce ati fost cunoscuti de Dumnezeu". Dupa Sfantul Diadoh al Foticeei teologia este acel har care il aprinde si il misca pe om in iubirea lui Dumnezeu17. Dar, pentru ca omul sa primeasca harul acesta, trebuie sa se curateasca de patimi. Astfel asceza devine metoda cunoasterii teologice sau a stiintei teologice. Si aceasta metodologie a stiintei teologice coincide fiintial cu metodologia desavarsirii ascetice.

Hristos ii fericeste pe cei "curati cu inima", pentru ca acestia Il vor vedea pe Dumnezeu. Curatia inimii, asadar, constituie premisa vederii lui Dumnezeu, Care este izvorul teologiei empirice. Teologi ai Bisericii sunt in primul rand cei ce-l vad pe Dumnezeu. Iar culmea teologiei este vederea lui Dumnezeu. Curatia inimii nu este o virtute oarecare, ci suma virtutilor, care se realizeaza prin pazirea poruncilor dumnezeiesti. Pazind poruncile, omul arata iubirea sa fata de Dumnezeu si Il cunoaste pe Dumnezeu.

In acest sens, sunt elocvente cuvintele lui Hristos: "De vrea cineva sa faca voia Lui, va cunoaste despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vorbesc de la Mine Insumi". Aici este foarte clar: cunoasterea adevarului teologic se regaseste in punerea in practica a voii dumnezeiesti, adica in pazirea poruncilor. Acelasi lucru este confirmat si in multe alte cazuri, ca, de exemplu: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este cel care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui", sau "si intru aceasta stim ca L-am cunoscut, daca pazim poruncile Lui".

Voia lui Dumnezeu sau totalitatea poruncilor dumnezeiesti sunt rezumate in iubire. Aceasta Il exprima mai mult decat orice pe Dumnezeu. In acelasi timp, iubirea este cea care conduce mai mult decat orice altceva la Dumnezeu. Ea exista in om ca "logos spermaticos" (ratiune seminala), dar in deplinatatea ei se da ca porunca. Prin iubire se realizeaza cunoasterea lui Dumnezeu drept "comuniune in existenta". Aceasta inseamna ca iubirea este calea adevarata a cunoasterii lui Dumnezeu, este metoda teologiei empirice. Inaintarea in iubire este inaintarea in cunoasterea lui Dumnezeu. Metodologia cunoasterii empirice a lui Dumnezeu sau a stiintei teologice este dezvoltata mai analitic in literatura patristica. Aceasta metodologie poate fi rezumata in linii generale dupa cum urmeaza: Organul de cunoastere al omului este mintea. Prin supunerea omului sub pacat si moarte mintea sa a fost robita de patimi. Cata vreme omul este rob patimilor, este necurat si nu-L poate cunoaste pe Dumnezeu: "Ca celui necuratit nu-i este asigurata atingerea de cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui". Asadar premisa neaparat necesara este curatirea mintii, care necesita asceza. Deci, atata vreme cat omul ramane in boala patimilor, nu poate avea simtirea sau dorirea adevarata a celor duhovnicesti, ci le doreste numai "din cele auzite cu urechile si din [cele citite din] Scripturi".

Curatia mintii se leaga strans, fara sa coincida insa, de curatia inimii. La intrebarea prin ce difera curatia mintii de curatia inimii, Sfantul Isaac Sirul da urmatorul raspuns: "Altceva este curatia mintii si altceva a inimii. Mintea este unul din simturile sufletului, in timp ce inima cuprinde si tine in ea toate simturile launtrice. Inima este radacina. Si cand radacina este sfanta, atunci si ramurile sunt sfinte. Cand inima se curateste, se curatesc toate simturile. Cand insa se curateste numai mintea printr-o oarecare straduinta ascetica, nu dobandeste curatia care ramane, ci se intineaza usor: Caci precum repede se curateste, tot asa de repede se si intineaza. Iar inima prin multe necazuri si lipsuri (...) se curateste. Si curatindu-se de lucrurile marunte, aceasta curatie nu se mai intineaza (...) ca una care a dobandit un stomac puternic, capabil sa digere degraba orice fel de mancare, care pentru cei slabi este nedigerabila".

Pentru ca omul sa inainteze in curatirea mintii si a inimii sale, trebuie sa porneasca de la constientizarea necuratiei sale. Aceasta constientizare duce la smerenie, care constituie fundamentul tuturor virtutilor. Virtutile se leaga intre ele organic si inseparabil. Una conduce la cealalta, si toate culmineaza in iubire. Prin exercitarea virtutilor omul se intoarce la starea sa conforma cu firea si se elibereaza de patimi.

Prima virtute este credinta, care este si prima treapta a iubirii. Insa credinta se leaga deja de reorientarea radicala a omului. Se leaga de lepadarea de sine si incorporarea in trupul lui Hristos. Credinta naste frica de Dumnezeu, fara de care nu este posibila cunoasterea duhovniceasca. Nu frica de Dumnezeu este cea care naste cunoasterea duhovniceasca, dar constituie premisa pentru dobandirea ei. Dupa credinta vine nadejdea, care reprezinta o treapta mai inalta a iubirii fata de Dumnezeu.

Pastrarea nadejdii cere rabdare si lupta pentru purificare: "Oricine si-a pus in El nadejdea, acesta se curateste pe sine, asa cum Acela curat este". In sfarsit, iubirea, ca plinatate a credintei si a nadejdii, se identifica cu Dumnezeu Insusi, "ca Dumnezeu este iubire". De aceea, "cand cineva dobandeste iubirea, acela se leaga de Dumnezeu prin aceasta". Aici se afla si izvorul teologiei empirice. Calea care duce la teologia empirica este insotita de rugaciune.

Aceasta imprastie patimile si curateste mintea. Foarte potrivit rugaciunea este caracterizata ca o "creatie fara de sfarsit" si "cale catre cunoastere". In aceasta viziune se aseaza si identificarea teologiei cu rugaciunea: "Daca esti teolog, roaga-te cu adevarat, si daca te rogi cu adevarat esti teolog". Cu aceste date, devine evident faptul ca activarea acestei teologii nu este o lucrare a oricui, nici nu se poate implini oricand. In acest sens, Sfantul Grigorie Teologul noteaza despre aceasta teologie urmatoarele: "Nu apartine tuturor, voua celorlalti, sa filozofeze despre Dumnezeu. Nu e o calitate ce se castiga ieftin si a celor care se tarasc pe jos. Voi mai adauga ca nu se poate face aceasta intotdeauna, nici in fata tuturor, nici in toate. (...) Nu apartine tuturor, ci celor ce s-au exercitat si au fost invatati in contemplatie si, inainte de aceasta, celor ce au fost curatiti in suflet si in trup, sau cel putin se curatesc intr-o anumita masura. Caci celui necuratit nu-i este asigurata atingerea de cel curat..."

Deci, cand prin teologie se intelege cunoasterea sau cuvantul omului zidit despre Dumnezeu cel nezidit, este evident ca nu se poate aplica metodologia stiintifica comuna. Metodologia de care este nevoie aici trebuie sa fie deschisa catre necreat. Numai o astfel de metodologie poate sa fie caracterizata ca adevarat stiintifica pentru acest domeniu, pentru ca numai aceasta poate corespunde cerintelor lucrurilor. E adevarat, necreatul nu este determinat si limitat de om, nici nu apare, nici nu reapare dupa voia omului. Omul poate numai sa se pregateasca pe sine ca sa primeasca aratarea necreatului. Iar pregatirea aceasta se face prin smerenie, care dizolva ingustimea egoismului si deschide drum pentru aratarea Sfantului Duh. Egoistul nu-l poate cunoaste pe Dumnezeu, pentru ca nu poate sa Il iubeasca si nici sa primeasca iubirea Lui. Omul Il cunoaste pe Dumnezeu ramanand in Dumnezeu sau primindu-L pe Acesta inlauntrul lui. Acesta este sensul schimbarii pe care o face Apostolul Pavel: "dupa ce ati cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degraba dupa ce ati fost cunoscuti de Dumnezeu".

Fiecare este liber sa primeasca sau sa respinga aceasta metodologie. Insa cel ce nu o primeste, nu este indreptatit sa o dispretuiasca sau sa o caracterizeze ca inferioara sau arbitrara, deoarece marturiile care provin de la cei care au primit-o si au urmat-o confirma calitatea ei superioara si identitatea ei diacronica. Caracterul personal al teologiei empirice nu inseamna subiectivism sau arbitrar, ci universalitate la nivelul vietii.

Adevarul vietii are intotdeauna un caracter personal si nu unul obiectiv. Obiectivitatea este folositoare si necesara pentru cercetarea lumii create, precum si a elementului creat care s-a format in spatiul teologiei. La nivelul acesta teologia academica poate functiona ca oricare alta stiinta filologica sau istorica. Cand insa apare problema adevarului teologic, este nevoie de o metodologie diferita. Este nevoie de metodologia stiintei teologice sau a teologiei empirice.

Georgios MANTZARIDIS

(traducere de Sabin PREDA)