Despre Parintele Dumitru Staniloae

Despre Parintele Dumitru Staniloae Mareste imaginea.

Despre Parintele Dumitru Staniloae - Olivier Clement     

 

Parintele Dumitru Staniloae este cu sigu­ranta cel mai mare teolog ortodox contemporan. Pe masura ce va fi tradusa in limbile occidentale, opera sa se va afirma ca una din creatiile majore ale gandirii crestine din a doua jumatate a secolului nostru.

 

Dumitru Staniloae s-a nascut in Transil­vania, la 16 noiembrie 1903. Inca din copila­rie el s-a patruns de spiritualitatea poporu­lui roman, cu atat mai intensa in aceasta regiune cu cat ea a fost mult timp contestata de o dominatie straina. Pentru a schita pe scurt aceasta evlavie originala, trebuie men­tionata dragostea profunda de viata hranita de sarbatorile Bisericii si de intreg ciclul liturgic, astfel ca gesturile cele mai cotidiene devin liturgice; un echilibru destul de rar in lumea ortodoxa intre simtul contemplatiei (dat de o traditie isihasta neintrerupta) si ocupatiile concrete, practice ale oamenilor; familiaritatea cu misterul: multe legende populare il arata pe Dumnezeu si pe Sfantul Petru strabatand pamantul pentru a-i ajuta pe cei care sufera si a-i pedepsi pe cei rai, iar micile biserici, nu doar cele rurale, dar chiar si cele urbane, sunt pline de caldura, straba­tute de viata si afectiune; in fine, unirea acestei intuitii a persoanei cu perceptia, inca strabatuta in intregime de un miraculos ar­haic, a lumii ca teofanie (nu e poate o in­tamplare faptul ca Mircea Eliade e roman).

Pe de alta parte, nu trebuie uitat faptul ca Tarile Romane au fost si raman o minunata raspantie a culturilor, la contactul intre Ra­saritul si Apusul Europei (pentru ca Roma­nia e in acelasi timp tara ortodoxa si latina), intre Ortodoxia greaca, slava, araba si cau­caziana, in Romania, Bizantul a supravietuit inca multa vreme caderii Constantinopolului ca un veritabil "Bizant dupa Bizant" (spre a relua titlul unei lucrari a lui Nicolae Iorga) si s-a dezvoltat o arta (si uneori si o politica) ortodoxa in acelasi timp traditionala si no­vatoare, mai cu seama in arhitectura si fres­cele exterioare ale manastirilor din Moldo­va, in Romania la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX traditia isihasta a cunoscut o minunata innoire ce s-a raspandit in intreaga lume ortodoxa. Integrata pana in 1918 in Imperiul habsburgic, Transilvania indeosebi a fost locul unei intalniri dificile dar fecunde intre geniul Ortodoxiei romanesti, pe de o parte, si cultura si confesiunile crestine ale Occidentului, pe de alta parte...in aceasta perspectiva este izbitor faptul ca teza de doctorat a lui Dumitru Staniloae, sustinuta in 1928 la sfarsitul studiilor sale de teologie la Cernauti, a fost consacrata Vietii si activitatii Patriarhului Dositei al Ierusalimului si legaturilor lui cu Tarile Romane. In secolul XVII, Dositei a jucat un rol considerabil in precizarea pozitiei Orto­doxiei in fata Reformei si Contrareformei, si el nu si-a putut realiza opera teologica si sinodala decat cu sprijinul Tarilor Romane: aparandu-si eroic autonomia impotriva tur­cilor, ele au luat in grija lor si multe insti­tutii ortodoxe din Tara Sfanta si asigurau ti­parirea de carte ortodoxa, imposibila atunci in regiunile integrate direct in Imperiul otoman.           

 

Venit la Sibiu, centrul bisericesc si cultural al Transilvaniei de atunci, Dumitru Stani­loae a fost remarcat de mitropolitul Balan care i-a facilitat continuarea studiilor in Grecia, apoi in Germania: ucenicia pe langa cele doua Europe, descoperirea radacinilor bizantine, pe de o parte, si, respectiv, expe­rienta provocarii occidentale ce nu inceteaza sa obsedeze gandirea ortodoxa contempora­na. Provocare care nu genereaza la tanarul teolog nici o capitulare relativista, nici un complex de inferioritate prost compensat prin dispret, ci dorinta de a pune inteligenta occidentala in serviciul credintei proprii, pen­tru a-i trezi si dezvolta latentele. De acum el stapaneste greaca moderna (ca si greaca patristica si bizantina), germana, franceza; curand va invata si rusa pentru a descifra mesajul novator al teologilor si filozofilor rusi din emigratie.

Profesor, apoi rector al Institutului teologic din Sibiu, se angajeaza in marile dezbateri filozofice dintre cele doua razboaie: elucidarea temeiurilor metafizice ale Ortodoxiei, problema relatiilor intre Bi­serica si cultura, cautarea identitatii roma­nesti, in 1938, parintele profesor Dumitru Staniloae publica Viata si invatatura Sfan­tului Grigorie Palama (cu traducerea unor tratate inedite); alaturi de Preasfintitul Vasili Krivosein, apare ca initiatorul renasterii stu­diilor palamite in Ortodoxia secolului nos­tru. Stransa unire intre dogma si experienta spirituala, "distinctia-identitate" in Dumne­zeu intre fiinta si energii, aceste teme ale marii sinteze teologice a veacului XIV nu vor inceta sa fecundeze opera parintelui Dumi­tru. Total inaccesibil in "fiinta" Lui, Dumnezeu se face total participabil in "energiile" Sale: e aici intreaga taina a iubirii, o uimi­toare teologie a comuniunii. Iar viziunea energiilor divine, ce strabat toate lucrurile iradiind din Hristos Cel inviat spre a indumnezei realmente omul, permite sa se confere cosmosului si culturii intreaga lor semnificatie spirituala. In 1943, parintele Dumitru Staniloae publica Iisus Hristos sau restaurarea omului, carte magistrala care, in inima celui mai infricosator conflict al is­toriei contemporane, aduce aminte de fap­tul ca Hristos este adevarul omului: mantui­rea are o semnificatie deopotriva ontologica si personala, optiunile se precizeaza intre dezintegrarea omului (si a tuturor umanismelor inchise) si chemarea la un divino-umanism.

 

Tragediile care au marcat in Romania sfar­situl razboiului au adus cu sine in randurile tineretului intelectual o remarcabila adanci­re spirituala si o innoire a vietii monahale. Parintele Staniloae, preot casatorit, tata de familie, dar a carui gandire si viata se inra­dacineaza din ce in ce mai mult in traditia filocalica, devine animatorul acestei innoiri. Din 1945 pana in 1948, data de la care par­tidul comunist a preluat puterea totala, el a publicat patru volume al unei mari Filocalii romanesti, mai ampla decat Filocalia greaca si rusa. Pentru a face fata evenimentelor si a raspunde unei ideologii care se voia totali­zante, el intrerupe ordinea cronologica a textelor in favoarea unei magistrale prezentari a lui Maxim Marturisitorul, a carui mare sinteza hristologica va inspira de acum ina­inte toate elaborarile personale ale parinte­lui Dumitru.

Publica in acelasi timp un Curs de teologie ascetica si mistica in care citate­le din Sfintii Parinti stau alaturi cu cele din Blondel si Heidegger... Locul considerabil acordat "contemplatiei naturii", etapa a dru­mului spiritual uitata in Occident, declan­seaza cercetarile actuale ale parintelui asupra semnificatiei stiintei si culturii. In 1949, parintele Dumitru Staniloae este chemat in capitala unde va preda teologia mistica iar apoi, dupa punerea la index a misticii de catre regim, teologia dogmatica pana la pensionarea sa in 1978. Influenta sa asupra intelectualilor si a mediilor monahale este imensa. Dar trebuie sa intrerupa publi­carea Filocaliei si sa se limiteze la articole sau capitole, de altfel remarcabile, de ma­nuale dogmatice. In 1958, intr-o epoca in care Romania nu-si redobandise inca inde­pendenta si va servi drept poligon de incer­care pentru politica antireligioasa a lui Hrusciov, miscarea monastica si filocalica este decapitata iar parintele Staniloae arestat. Va petrece mai mult de cinci ani in inchisori si lagare. "O experienta ca atatea altele - spu­ne el surazand - , putin mai dificila pentru familia mea." Si adauga apoi ca aceasta a fost singura perioada din viata sa in care a putut practica, "tine", intr-un mod aproape permanent, invocarea Numelui lui Iisus...

 

In 1964 parintele Staniloae este eliberat si isi recapata rapid catedra la Institutul de te­ologie din Bucuresti. La marginea imperiu­lui sovietic, Romania se distanteaza de aces­ta asa cum a stiut sa o faca si alta data la marginea Imperiului otoman.

 

Accentul este pus acum pe patriotism, pe unitatea natio­nala, iar in acest efort de reunificare Biseri­ca primeste un loc foarte controlat, dar im­portant. Parintele Staniloae se pune pe trea­ba si lucrul sau isi da in sfarsit roadele: din 1976 pana in 1980 apar cinci volume noi din Filocalie cu introduceri si note care degaja permanenta si actualitatea acestui drum. In 1978 apare o vasta Dogmatica in trei volu­me care nu-i repeta pe Parinti, ci regaseste inspiratia lor in contextul culturii contem­porane: o opera puternica, capabila sa des­chida crestinismului caile secolului XXI. In acelasi timp parintele Staniloae participa in strainatate la numeroase intalniri inter-ortodoxe si ecumenice; gandirea sa incepe sa marcheze teologia ortodoxa mai ales in Gre­cia si in Franta, teologia protestanta din Germania, anumite curente anglicane si me­diile catolice care in Austria si in Belgia se consacra dialogului cu Ortodoxia. In ultima sa etapa, gandirea parintelui Staniloae pare fundamental preocupata de dialogul cu umanitatea de astazi, atat in suferinta, cat si in cercetarile, sperantele si realizarile sale. El dezvolta astfel o teologie a iubirii, singura capabila sa-l smulga pe om din singuratatea sa angoasanta, si a iubirii creatoare, singura capabila sa dea un sens cercetarii stiintifice si puterii tehnologice contemporane. 

 

Teologia ortodoxa este apofatica pentru ca ea celebreaza plenitudinea inepuizabila a Per­soanelor divine, a diferentei lor, a unitatii si a iubirii lor. Aceasta respiratie a iubirii, acest dialog in Dumnezeu insusi intemeiaza dialogul iubitor al lui Dumnezeu cu persoa­nele create, si al acestora intre ele, face din timp o istorie a iubirii, din spatiu o deschi­dere catre celalalt in alteritatea sa, caci uma­nitatea si lumea de care ea este responsabila sunt chemate sa intre in infinitul Comuniu­nii trinitare. "Kenoza" ("desertarea de sine"; Filp 2, 7) a Logosului rastignit transfigureaza ontologic umanitatea chemata de acum sa devina ceea ce ea este in mod sacramental in Hristos, sa se inscrie in imensa miscare de jertfa prin care Hristos distruge orice separatie si integreaza universul in Dumnezeu. Totusi Dumnezeu nu Se impune, discretia Sa infinita intemeiaza libertatea omului pe care Hristos il insoteste chiar in revolta si disperarea sa. Astfel in Dumnezeul Cel Viu coexista bucuria iubirii trinitare, care spo­reste in comuniunea sfintilor, si patimirea continuata de fiecare data cand oamenii re­fuza iubirea. Parintele Staniloae asuma dar si echilibreaza, gratie distinctiei palamite dintre fiinta si energiile divine, kenotismul  extrem al teologiei occidentale contempora­ne. Biserica Trup al lui Hristos poarta in ea si revarsa comuniunea Persoanelor divine. Alcatuirea sa divino-umana asigura in isto­rie innoirea constanta a intruparii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului, ea este "locul in care inaintam spre inviere, labora­torul invierii" (Dogmatica, vol. II, p. 226).

 

Astfel se precizeaza o conceptie crestina despre om, despre devenirea sa personala si colectiva, despre devenirea cosmica insasi. Raspuns iubitor si senin la exigentele mo­dernitatii, mai cu seama ale marxismului, desi acesta nu este niciodata numit. Lumea aparent fara Dumnezeu nu este condamna­ta, ea este in realitate o lume in cautarea lui Dumnezeu. Cum subliniaza cei mai multi dintre Parinti, caderea raneste dar nu dis­truge natura creata, orice om ramane o persoana infinit nobila, creata dupa chipul lui Dumnezeu, iar universul, chiar strabatut de moarte, constituie totusi un limbaj misterios al carui sens omul are vocatia de a-l desci­fra. Logoi-i lucrurilor iradiaza din Logosul divin, iar acest subiect divin al universului se reflecta in subiectul uman a carui ratiune este capabila sa inteleaga aceste "ratiuni" ale creaturilor. Intruparea si invierea Logo­sului in tot ceea ce a fost creat magnetizeaza devenirea cosmica si istoria umana. De acum inainte omenirea poate afla in Hristos un dinamism innoit, energiile divine trezind in omul creat dupa chipul lui Dumnezeu ener­giile corespunzatoare, virtutile sunt divino-umane si parintele Staniloae poate arata pe buna dreptate:

 

1. Ca omul este o persoana ireductibila pentru ca este o existenta in comuniune;

2. Ca Dumnezeu nu-l alieneaza pe om, pentru ca intruparea intemeiaza totala uma­nizare a acestuia, indumnezeirea sa intr-o perspectiva nu monofizita, ci chalcedoniana;

3. Ca mistica, atata vreme denuntata ca o evaziune, suscita o creativitate sociala, etica, culturala de neinlocuit (Prin acest fapt se da o lectie unei anumite Ortodoxii crispate in frica sa si in denunta­rea Occidentului si a lumii contemporane.)

 

Stiinta presimte "ratiunile" divine care structureaza o "materie" in ea insasi fara constiinta, dar aceste "ratiuni" nu devin pe deplin inteligibile decat in contemplarea Sensului. Lumea este un discurs mut, la limita absurd, al carui ultim sens omul nu-l poate decela decat recunoscandu-l drept cu­vant si dar al Logosului, Ratiune si Sens veritabil al tuturor lucrurilor. Departe de a respinge sau de a subrezi (diminua) ratio­nalitatea, mistica o salveaza si ii deschide orizonturi infinite. Munca isi gaseste semni­ficatia in acest mare ritm al schimbului, al ofrandei mutuale dintre om si om si dintre om si Dumnezeu, fiecare persoana, fiecare cultura marcand cu geniul sau propriu na­tura "plasticizabila", natura care nu exista de fapt decat in "iubirea constienta" inter-umana si divino-umana.

 

Omul-in-Hristos este un om eclezial iar prin aceasta un om-umanitate: asa cum ipostasa lui Hristos ii include pe toti oamenii, tot asa in unitatea Trupului lui Hristos, fie­care poate sa-i includa pe ceilalti. Pornind de la Biserica, o iubire creatoare trebuie sa germineze fundamentele culturii si ale so­cietatii.          

 

Parintele Staniloae cheama Biserica la un imens si multiplu dialog: cu oamenii de sti­inta, cu tehnicienii, artistii, chiar si cu responsabilii politici. Perspectiva sa este cea a "unei sfintenii care sa aiba geniu", cum spu­nea Simone Weil, si care sa fie capabila sa lumineze intreg complexul existentei sociale si antropo-cosmice. Apel care nu se adre­seaza numai ortodocsilor ci tuturor crestini­lor. Fara cel mai mic relativism, dar stiind sa distinga fundamentalul de secundar, pa­rintele Staniloae concepe catolicitatea orto­doxa ca pe o "sobornicitate deschisa" in care celelalte confesiuni, carora el nu le pune sub semnul intrebarii eclezialitatea, vor putea sa-si gaseasca la ele acasa, in diversitatea lor, elaborari pozitive, eliberandu-se in ace­lasi timp de limitatiile proprii.

 

Nu vom conteni evocand bogatiile acestei opere generoase, dificil de altfel de tradus din cauza compozitiei sale in spirala si a limbii sale romanesti foarte curate, limba cu radacini adanci, cvasi-poetica... Opera ce presupune de altfel o intreaga teologie a limbajului plecand de la exegeza celor doua texte din cartea Facerii in care; pe de o par­te, Dumnezeu ii cere omului sa dea nume vietuitoarelor iar, pe de alta parte, cuvintele de uimire, schita a unui prim dialog, se nasc pe buzele lui Adam in fata aparitiei Evei.  Parintele Dumitru este pen­tru mine in primul rand o prezenta, as spune aproape o mijlocire.

 

Cand l-am intalnit pe parintele Dumitru, nu m-am putut impiedica sa nu ma gandesc la Sfantul Ioan Evanghelistul, care la adanci batraneti, repeta mereu ca "Dumnezeu este iubire" si "Cel ce iubeste pe fratele sau se afla in lumina". Trebuie sa adaug aici si o impresie de forta. Oamenii din Transilvania sunt recunoscuti pentru vi­goarea lor infaptuitoare, in lucrarea mintii ca si in cea a mainilor. Parintele Dumitru intrupeaza virtutile neamului sau: inalt, vi­guros iar imensitatea operei sale marturi­seste o putere de munca putin obisnuita. Cand il incearca vreuna din neputintele var­stei inaintate, el se vindeca asternandu-se la lucru. L-am vazut in mijlocul intelectualilor romani cu o inteligenta ascutita, ironica, pentru care este un martor al intelepciunii si al sensului. L-am vazut in mijlocul monahi­lor si monahiilor care traiesc din Filocalia sa. L-am ascultat improvizand fara nici o notita si vorbind pe larg despre gingasia lui Dumnezeu in fata unor ascultatori occiden­tali care au ramas impresionati de pacea si lumina sa. 

 

Olivier Clement

"Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant"           

05 Octombrie 2013

Vizualizari: 11357

Voteaza:

Despre Parintele Dumitru Staniloae 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • andrei nicolescuPostat la 2011-11-16 08:05

    dumnezeu sa-l ierte

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE