Paraclisul invierii

Paraclisul invierii Mareste imaginea.

Prin virtute, ajungem la stabilitate, ajungem la Dumnezeu. Dar numai un scop bun va reuși să imprime un sens existenței. Creația nu este împlinită fără Creator. Zilnic asistăm la câte o lecție despre frumusețea universului, un urcuș către Dumnezeu. Etapele vieții sunt prilejuri pentru creșterea în iubire. Nimic nu s-a creat fără rost, zice sfântul Maxim. Tot ce pleacă de la Creator nu este fără chibzuință, nici fără rânduială, nici la* întâmplare. Nici măcar fluturii nu zboară alandala! Iubirea și înțelepciunea sunt BANDAJE care vindecă rănile morții. Chiar după cădere, omul e chemat să lucreze cu Dumnezeu. Văzând nestatornicia celor prezente, să alergăm spre cele viitoare.

Făcându-Se om, Dumnezeu leagă omenirea de El (omul poate să nu mai cadă din iubire). Dumnezeu vrea să înțelegem tot mai bine gândurile Lui, pe care ni le adresează prin diferite situații la care participăm. Omul face loc în el bogățiilor de bunătate și de frumusețe ale lui Dumnezeu. Omul este chemat să aducă jertfă lui Dumnezeu „gândurile nemușcate de fiare” (sfântul ascet Marcu).

Lumea trebuie privită doar prin Cruce (depăşirea poftei de stăpânire). Crucea este un plus, o adunare, o însumare (în adunare, tot ceea ce participă este valorificat aşa cum este). Crucea este un plus de iubire, un dar (oferit de Cineva cuiva, cu un rost). Depăşirea întunericului este posibilă doar prin Cruce. Numai aici, pe Cruce, folosirea darurilor nu mai este egoistă. Viaţa fără starea de jertfă este moarte. Suntem chemaţi să refuzăm pervertirea. Cel ce părăseşte viaţa păcătoasă nu rămâne fără viaţă, ci se umple de viaţă duhovnicească, se umple de Dumnezeu (devine capabil să admire frumuseţea, ordinea şi armonia universului). Filocalia vorbeşte pe şleau despre neconsolidarea păcatului: Amestecă înfrânarea cu simplitatea şi însoţeşte adevărul cu smerenia.

Nemurirea ne-o poate oferi numai Cine o are. Pe Terra facem primii pași, nu și ultimii. Lumina nemuririi vine de la un Dăruitor. Universul este o pânză de păianjen (totul cedează, se rupe, nu poți pune bază), nu poți să îți legi inima decât de Cel ce împarte nemurirea cu tine. Nu pentru această lume suntem făcuți. Ni se promite o altă viață, o altă lume, nu viața asta, nu lumea asta. Compasiunea fără cunoaștere nu este eficientă, iar cunoașterea fără compasiune este în afara moralei (să nu renunți la empatie, sub nici un pretext, nici măcar dacă este invocată eficiența). Cele 99 de oi lăsate de Păstor sunt 99 de universuri îngerești. Este căutată oaia pierdută (universul nostru). Dar Păstorul nu eșuează în misiunea de a recupera ce era pierdut. În Împărăția Nemuririi nu mai este teamă, pentru că nu mai sunt curse. Nu mai e dușmănie, pentru că războiul s-a încheiat. Adam s-a întors în Rai!!! La cât de frumoasă este nemurirea, este de neînțeles de ce ne întristăm la gândul că vom pleca de aici acolo. Raiul este destul de încăpător pentru toți.

Chiar de am pierde totul în această lume, nu suntem învinși. Inima noastră se înmoaie ca o ceară în fața focului divin, nu rămâne uscată ca un lut, zice sfântul Maxim.
=> vom fi judecați ce asemănări avem cu Hristos.
=> Hristos este hrană, luminare și bucurie.
=> nu avem nici un motiv să ne ascundem de El.

Separarea de lumină, zice sfântul Irineu, este întuneric. În cazul unei revărsări de lumină, cei care s-au orbit singuri sau au fost orbiți de alții sunt lipsiți de bucuria luminii (dar nu lumina a abătut asupra lor pedeapsa, ci orbirea).
=> din cauza orbirii voluntare, lumina apare ca întuneric.
=> Dumnezeu nu întoarce spatele nimănui, așa cum soarele nu se ascunde de cei orbiți.
=> suferința poate fi atenuată doar de iubirea Lui.
=> doar smerenia (smerenia/umilința = humus) este pământul fertil în care crește viața noastră duhovnicească.
=> separarea de lumină este năucitoare.
=> în Dumnezeu nu există nici o pornire violentă (ci numai delicatețe, bunătate și afecțiune).
=> pentru a te umple de lumină, trebuie să te golești de întuneric.

Suntem chemați să înaintăm veșnic în asemănarea cu Dumnezeu, zice sfântul Atanasie. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru:
1. ca să ne vindece.
2. ca să înnoiască chipul divin în noi.
3. ca să învingă moartea și să dăruiască viață.
4. ca să ne îndumnezeiască.
=> credința autentică vindecă frica de moarte.
=> nu există mântuire despărțită de înviere.
=> Dumnezeu ne abordează la nivelul inferior (în care ne ducem viața), pentru a ne urca la un nivel superior.
=> urcușul este fascinant.
=> suntem vindecați (făcuți întregi).

Păcatul este întunericul care nu Îl lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, zice sfântul Antonie.
=> Evanghelia este mult mai mult decât un cod cavaleresc medieval.
=> bunătatea divină dorește să fim cruțați.
=> îndepărtându-se de Dumnezeu, omul se apropie de moarte.
=> ne-am potrivit viața după modelul Lui?
=> fară a sărbători Lumina, ne scufundăm în întuneric.
=> mesajul Evangheliei este remarcabil (singurul de remarcat în mulțimea de informații ce ne invadează).
=> poate că suntem într-o rablă uzată, să îi rugăm pe sfinți să ne tracteze până în pământul făgăduit!

Discipolul nu trebuie să fie ezitant în ascultare și în slujire. Învățătorul divin ne ajută să Îl cunoaștem. Ne dăruiește ceea ce căutăm: iertarea. S-a născut între iudei, deoarece erau singurii care L-ar fi putut recunoaște, singurii care Îl mai așteptau. Împăciuitorul (Shiloh) trebuia să vină în lume, conform profețiilor, înainte de pierderea identității iudaice (70 d. Hr.). Aceleași profeții confirmă că neamurile (popoarele non-iudaice) Îl vor accepta, mai degrabă decât urmașii lui David. Profețiile arată cum Mesia va trăi și va muri pentru ceilalți.

Profețiile au multe verbe la timpul trecut, deși se referă la evenimente viitoare. Acest fapt atestă certitudinea îndeplinirii lor. Profețiile sunt uimitoare. Curios este că majoritatea creștinilor (discipolilor) nici măcar nu le cunosc. Disprețuirea și nebăgarea în seamă a Adevărului nu face decât să confirme spusele profetului. Limpezimea textelor scripturistice confirmă mesianitatea Învățătorului. Contracultura păgână de azi nu mai sperie precum acum 50 de ani. Praf și cenușă s-a ales de toate lozincilepseudo-revoluționare. Nu pot fi impuse noi standarde, sub nici o formă. Credința este un reper mult prea profund, pentru a fi înlocuit cu cu promiscuitatea.

Dr. Martin Luther King vorbea despre un drum lung-lung-lung pe care l-am străbătut și despre un drum lung-lung-lung pe care îl mai avem de străbătut. Dar știm care e ținta, știm cine ne ajută și cine nu. Totul e clar, știm ce avem de făcut. Aflându-ne în întuneric, este firesc să apreciem Lumina, să o dorim, să o visăm, chiar să o primim.

Este o logică dincolo de noi, dar care ne umple de bine, de strălucire, de armonie, de tot. În multe metropole, bisericile sunt înghițite în mijlocul unor clădiri foarte înalte.

Este doar o iluzie. Biserica nu concurează în acea ligă nicidecum, deci, nu putem compara ananas cu pantofi. Biserica este singura instituție divino-umană, locul unde ne pregătim pentru veșnicie. Mai mult, Dumnezeu are orar permanent, fără taxă de vizitare, ne așteaptă mai mult decât oricine altul. Lumea se aflîă în delirul vitezei și al tulburărilor și nu vede biserica de la colțul străzii.

Este ciudat să ne certăm asupra versetelor despre iubire! Ceva trebuie să schimbe. Probabil că eu. Este nevoie ca vechile prejudecăți să se năruie, ca să nu ne năruie. Biblia este cel mai bun manual de tactică duhovnicească, numai că nu poate fi înțeleasă decât în lumina Sfinților Părinți. Secole întregi de tradiție sacră nu pot fi omise.
Scrierile apostolilor oferă încurajare. Ei nu se gândeau că epistolele lor vor forma o colecție canonică ulterior, ci au răspuns unor necesități concrete ale comunităților nou înființate. Este o muncă de misiune, de mărturisire și de slujire. Totul se încheagă în jurul Sfintei Euharistii, altfel ar fi un nonsens. Hristos din noi biruie moartea, nu noi. Hristos din noi ne duce în rai, nu noi.

Atâta vreme cât gândirea este eronată, orice trăire cu Dumnezeu este blocată. Rădăcinile noastre nu sunt la Iași sau la Craiova, la Tecuci sau la Poplaca. Rădăcinile noastre sunt la Ierusalim. Sunetul acestei cetăți cerești (și nu al alteia) ne fascinează. Când bunicii noștri simțeau o primejdie mare, deschideau Biblia și începeau să se roage. Intrau pe frecvență cu Ierusalimul. Și funcționa. Cât de credibilă este Biblia! Mai ales partea care descrie omenirea decăzută (stricăciunea morală). Întoarcerea noastră la Ierusalim nu este doar un capriciu. Înțelegeți, desigur, la care Ierusalim mă refer. Nu avem nici o dificultate în a ne identifica cu ceea ce Biblia descrie ca împietrit la inimă. E o carte despre noi și pentru noi. Este călăuza către Casă. Alături de gândirea vie patristică, este inima Bisericii învierii. Suntem fascinați de modul în care Biblia îl descrie pe Mesia. Este modelul de iubire, dar și de credință, de înfrânare și de înțelepciune. În fond, problema este simplă: ce facem cu acest Mesia, Îl iubim sau Îl scuipăm? Preferăm Ierusalimul sau Tel Avivul (locul eternei distrageri de atenție, o colină primăvăratică a celor ce nu vor să se întoarcă din exil, ci preferă să rămână sclavi)?

Calea sfântă este una singură, cele nesfinte sunt multe. Hristos Domnul sfințește apele (la Iordan), sfințește pământul (prin sângele picurat de pe Cruce), sfințește văzduhul (la Înălțare). Ne sfințește și pe noi, câtă vreme suntem pe singura Cale. Există o abundență a informațiilor care nu duc nicăieri (Ieremia 46, 17). Există o dificultate în a ne aștepta rândul și o neputință de a duce la bun sfârșit o activitate începută. Există un ADHD duhovnicesc, o grabă, o agitație. Nu este cazul. Hristos clarifică toate problemele, vindecă toate fricile și învie tot ce este mort.

În Hristos recunoaștem sfințenia desăvârșită și izbăvirea de rău. A avea credință înseamnă a fi pătruns de iubirea lui Hristos. Să accepți pe Hristos înseamnă să urmezi învățătura Lui și exemplul vieții Lui. În schimbul iertării, Hristos așteaptă să nu mai păcătuim. Gândurile sunt pachete suspecte care sosesc la ușă, paza minții înseamnă să fim atenți pe care să nu le deschidem. Când ne adresăm lui Hristos, nu mai vrem să îi impresionăm pe oameni. Hristos ne-a eliberat din robie, efortul nostru este să nu recădem în robie.

Marius MATEI


 

Despre autor

Marius Matei Marius Matei

Senior editor
254 articole postate
Publica din 29 Octombrie 2010

10 August 2016

Vizualizari: 553

Voteaza:

Paraclisul invierii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE