Virtuţile patriarhale (I)
Acum şapte ani, la final de august, se înteţeau dezbaterile şi comentariile legate de cel care urma să fie ales al şaselea patriarh al Bisericii noastre majoritare. Reiau aici propria mea contribuţie din epocă, fiind convins că nu a fost şi nu este inutilă:
Apropiata alegere de Patriarh ar trebui să pună în discuţie, dincolo de scenariile şi pronosticurile legate de o persoană sau alta, portretul ideal al celui care va continua şantierul eclezial lăsat moştenire de Părintele Teoctist. Din păcate, dezbaterea despre virtuţile patriarhale absolut necesare la această oră a istoriei noastre bisericeşti şi sociale a fost polarizată inutil de vehicularea schemei potrivit căreia lupta se duce, de fapt, între „tradiţionalişti“ şi „reformişti“. Or, situaţia corpului eclesial este mult mai complexă decât simpla împărţire în funcţie de presupuse afecte ideologice.
Înainte de toate, să facem o precizare: miza patriarhală nu este atât de mare pe cât sugerează mass-media. Din simplul motiv ecleziologic, adică ţinând de structura Bisericii, că rolul unui Patriarh nu este în Ortodoxie similar celui al Papei în Catolicism. De persoana preşedintelui Sinodului unei Biserici locale nu depind atâtea lucruri ca de persoana unui şef direct al unei Biserici organizate piramidal. Episcopul Romei are o putere ordinară, supremă, deplină, imediată şi universală, pe care o poate exercita de o manieră liberă, fără obligaţia de a se consulta cu nimeni. Sinodalitatea constitutivă Bisericii de Răsărit face imposibilă o astfel de acumulare a responsabilităţii diriguitoare în mâinile unuia singur. Fidelă traducerii în viaţa bisericească a logicii trinitare, Ortodoxia nu separă pe unul de multiplu, pe capul corpului episcopal de ceilalţi episcopi, aşa cum aceştia din urmă nu pot acţiona decât în armonie cu cel dintâi dintre ei care este în acelaşi timp şi egalul lor, primus inter pares. Din această aşezare teologică în pagină decurge şi prima virtute patriarhală: capacitatea de a păstra echilibrul între propria voinţă şi cea a membrilor Sinodului.
Autoritatea Patriarhului rezidă nu atât în tenacitatea acestuia de a-şi impune cu orice preţ punctul de vedere, ci în aceea de a sintetiza opiniile diferite, chiar divergente, ale celorlalţi. Altfel spus, proba fundamentală prin care trebuie să treacă Preşedintele Sinodului este tocmai rezistenţa la tentaţia de a gândi şi acţiona papal. Adică să nu confunde autoritatea (dată de plenitudinea Bisericii) cu autoritarismul (provenit din dorinţa individuală) şi să nu uite că Biserica este un organism al comuniunii, în ciuda tuturor tentativelor de sectarizare şi izolare autarhică. Evident, păstrarea unităţii şi exprimarea acesteia reprezintă un dificil exerciţiu duhovnicesc, de stăpânire de sine, al răbdării, al smereniei şi ascultării de vocea Bisericii, care se face auzită prin cler, dar în egală măsură şi prin popor sau laicat. Pentru a ajunge să exprime gândul Bisericii, un Patriarh trebuie să încurajeze o autentică şi constantă cultură a dialogului. Cu cei din „sistem”, dar şi cu cei din afară. Practic, de capacitatea comunicaţională depinde totul. Iar aici nu este vorba despre tehnicile comunicaţionale, exterioare, ci de ethosul practic. (va urma)
Virtutile patriarhale (II)
Retras sub clopotul de sticlă al lumii sale, inaccesibil, înconjurat de executanţi docili şi de consilieri fără profil, duşmănind pe critici şi promovând doar pe lăudători, convins de genialitatea lui, infailibil în decizii şi istoric în gesturi, îndrăgostit iremediabil de propria figură şi patronând publicaţii pline cu imaginile sale, adică îngăduind activ dezvoltarea cultului personalităţii şi a întregului cortegiu absurd, nu de puţine ori hilar, al retoricii exclusiv şi apăsat admirative – un asemenea păstor este ultimul lucru de care ar avea nevoie Biserica noastră.
Un astfel de Patriarh ar fi păgubos nu doar pentru clima interioară, dar mai ales pentru credibilitatea în societate a Bisericii, ar cauţiona mărturia ei în lume şi atragerea la Adevărul lui Hristos a celor care, rezervaţi şi neîncrezători, stau încă departe. Unul dintre primele rezultate ale unei noi culturi a dialogului ar trebui să fie o altă atitudine a Patriarhului faţă de puterea profană. Un cap de Biserică aflat în comunicare şi comuniune cu proprii colegi episcopi şi cu credincioşii, mireni şi monahi, nu va mai absolutiza dialogul cu politicienii şi sponsorii.
Adică va înţelege că societatea este formată şi din oameni fără putere şi fără bani, dar care, la un loc, sunt adevărata putere şi avuţia nepieritoare a Bisericii. Această conştiinţă pastorală ne-ar putea ajuta să depăşim reflexele, îndelung exersate, de supuşenie miloagă faţă de toate formele de putere din afara corpului eclezial. Abia atunci, înzestraţi cu demnitatea de existenţa căreia aproape că am uitat, vom putea să umplem cu miez principii precum cel al subsidiarităţii sau al parteneriatului dintre stat şi cultele religioase.
Evident, libertatea este dificilă fără resurse materiale proprii. Acest lucru nu vrea să însemne însă că viitorul Patriarh trebuie să fie manager, ci să aibă discernământul de a găsi pe cineva potrivit. Ipostaza managerială a ierarhilor este una dintre marile anti-virtuţi cu care ne-a procopsit modernitatea. Rolul părintesc fiind aproape anulat, episcopul ajunge un fel de director de companie, febril strîngător de fonduri, posesor hirotonit al ştampilei, colecţionar de facturi fiscale, vehicol suprem al contractelor de sponsorizare şi sursă inepuizabilă de semnături promiţătoare.
O ultimă virtute patriarhală ar rezida în capacitatea punerii de acord a dimensiunii naţionale şi confesionale cu cea inter-naţională şi inter-confesională. Patriarhul se va afla în dificila poziţie de a tempera excesele unei replieri identitare după ureche, gen „Ortodoxie sau moarte!“, şi de a opera o deschidere matură şi critică faţă de spectrul confesional şi religios al lumii noastre pluraliste şi relativiste. Va trebui să fie pe cât de ortodox pe atât de tolerant, pe cât de intransigent dogmatic pe atât de îngăduitor uman. Să se facă, vorba Apostolului, tuturor toate.
Pe scurt, chemat să fie om al unităţii, al comunicării nemijlocite, al libertăţii profetice şi al întâlnirii fără prejudecăţi, noul Patriarh al Bisericii noastre va avea o slujire deloc uşoară, plină de capcanele întinse de propriile slăbiciuni şi ale celor din jur, motiv în plus de a înălţa rugăciuni către Dumnezeu nu doar înaintea alegerii acestuia, cât mai ales după aceea.
Radu Preda
Sursa: teologia-sociala.ro
Radu Preda
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.