Soarele isi facea aparitia triumfatoare de sub crestele inalte ale muntilor ce abia se intrezareau in departare. E sfarsit de ianuarie. Se anunta o zi tumultoasa.

Deodata, in fata noastra se dezvaluie o priveliste magnifica: manastirea Agapia Noua - o cetate a tacerii care sta retrasa, linistita, visatoare si care, vorba lui Galaction "se ridica intre munti zvelta, alba si stransa la un loc, ca intr-o dulama de dimie alba".

Calugaritele de aici poarta necontenit, dar nu cu usurinta, firul rugaciunilor de zi si de noapte si privegheaza candelele sfinte, aprinse cu cateva sute de ani in urma.

- Am ajuns, rasufla usurat soferul autobuzului, iar maicile incepura sa coboare.

Drumul fusese anevoios din cauza zapezii. In scurt timp, maicile se imprastiara pe la casele lor. Se asternu o atmosfera de liniste si rugaciune. Ceasul clopotnitei arata ora paisprezece. M-am oprit putin la fantana care face legatura tainica, in timp si spatiu, intre Schitul Sihla si Agapia Veche.

Agapia Veche, cunoscuta si sub numele de Agapia din Deal, sta ascunsa intr-o poiana, pe urcusul drumului forestier care leaga peste munte valea Agapia de aceea a manastirilor Secu si Sihastria.

Numele manastirii vine de la sihastrul Agapie care in a doua jumatate a secolului al XIV-lea a ridicat o cruce, pecetluind astfel inceputurile vietii monahale in aceste minunate locuri nemtene de adevarata vietuire pustniceasca si binecuvantate de Dumnezeu.

Cum calatorului ii sade bine cu drumul, cu forte proaspete, mi-am pus rucsacul pe umar si am pornit pe drumul ce duce la Agapia din deal. Cand linia caselor se termina, in fata mea se afisa un munte cu piepturi abrupte si cu paduri seculare. Imi ridicai privirea si ramasei cateva clipe inmarmurit de frumusetea privelistii ce se ridica in fata ochilor, ai atunci ma napadira amintirile unui vis frumos din indepartata mea copilarie, cand admiram pentru prima data albul imaculat al zapezii si verdele odihnitor al acestor paduri de brazi. Ma simteam acum coplesit de emotii asemanatoare celor ale regasirii locurilor natale. Venisem aici prima data cu fratele Dumitru, la indemnul parintelui Ioachim din Medgidia, care ne spusese:

- Mergeti la Agapia din Deal, acolo este duhovnic si tamaduitorul multor boli parintele Elefterie, aroman, dobrogean de-al nostru, din satul Sinoe, com. Mihai Viteazu, jud. Constanta.

De atunci, vin s-o revad cu inima plina de o chemare tainica a locului, ori de cate ori drumul ma aduce in partile Moldovei. Ma avant cu toate fortele pe drumul de munte;anevoios, greu de strabatut, plin de sudoare, osteneala si durere. Parintele Elefterie spunea ca fiecare pas facut pe acest drum e de bun augur - cu fiecare pas facut cu osteneala ni se iarta un pacat ( am numarat 1533 de pasi de la piciorul pantei pana la poarta manastirii) - si ca acolo unde este osteneala si jertfa exista si mult folos duhovnicesc.

Alta data parintele Dionisie, duhovnicul manastirii (fratele Dumitru Ulezu din com. Lipnita, jud. Constanta) il asemana cu drumul Golgotei, fiind tot atat de lung, anevoios si spunea ca fiecare crestin care urca dealul isi duce si crucea (pacatele, necazurile, durerile, suferintele). De la noi pleaca vindecat, atat trupeste, cat mai ales, sufleteste.

Dupa un scurt popas, am reluat urcusul. Incet, incet, drumul mi se parea a fi si mai anevoios. Zapada facea inaintarea mai greoaie. Dand semne de oboseala, picioarele mi se afundau in zapada, simtind, totodata, cum o stare de moleseala pune stapanire pe mine.

In sfarsit, am ajuns la „Piatra lui Aron”, semn ca nu mai aveam mult pana la manastire. Am facut si aici un mic popas; m-am asezat pe lespedea de piatra si m-am dus pe ganduri in imaginea jucausa si vrajita a fulgilor de nea, care nu mai oboseau in dansul lor pur si gingas, Totul parea sa fi intrat intr-un alt timp si spatiu, intr-o imparatie a tacerii.

Cand am intrat pe poarta manastirii, incepuse sa se intunece. Am ingenuncheat, moment in care linistea apasatoare a fost brusc intrerupta de toaca bisericii. Nu dupa mult timp, de prin toate casutele, incepura a rasari lujerele negre ale maicilor lunecand usor spre usa bisericii.

Pe de o parte, frumusetea manastirii, ordinea, eleganta, curatenia, pe de alta parte, frumusetea naturii inconjuratoare, murmurul paraului ce traverseaza curtea interioara, muzica tainica produsa de toaca bisericii, toate imi dadeau fiorii unei inalte trairi duhovnicesti.

Cu ochii scaldati in lacrimi si sufletul incarcat de emotii, abia desluseam in fata mea privelistea frumoasa si provocatoare a micutei cetati de munca si rugaciune, cu biserica in mijloc, stralucitoare ca un far, cu casele albe din lemn si cerdace largi lucrate in stilul caselor taranesti de la munte, cu o stare de spirit caracteristica ascultarii si rugaciunii.

Odata patruns in incinta manastirii, strainul n-ar banui ca in aceasta cetate alba a tacerii se gasesc fiinte care privegheaza intr-o necontenita impletire a muncii cu rugaciunea si ca albe sunt noptile lor in timp ce toaca ocoleste biserica.

A doua zi, am participat la Sfanta Liturghie, unde la indemnul maicii egumene si a parintelui Dionisie, am rostit un cuvant de invatatura, de intarire si de mangaiere pentru maici. La miruire, am daruit fiecarei maicute o carte "Hristos in mine". La plecare, am luat cuvant de folos si binecuvantare de la parintele Dionisie, duhovnicul manastirii si ucenic al parintelui Elefterie.

Doamne ajuta!

Stefan Popa

.